Taborul maicilor de la Sita Buzăului

Mănăstirea Sita Buzăului, din Episcopia Covasnei și Harghitei, este locul unde se ajunge urcând greu, sperând cu fiecare pas că mai este puțin până sus, până aproape de cer, unde efortul îți va fi răsplătit într-un fel. Și ce primești când ajungi în sfârșit în vârf? Lumină. Foarte multă lumină și pace. În acest permanent praznic al strălucirii, se nevoiesc 35 de maici, limpezindu-și inima de patimi, curățindu-și mintea, ca să primească, să vadă Schimbarea la Față a lui Hristos și să urce apoi spre singura destinație a existenței creștine: Ierusalimul Ceresc.

De pe șoseaua ce duce de la Sita Buzăului spre Întorsura Buzăului, mănăstirea se zărește aproape, ca o corabie albă ce plutește prin fiordurile cerului. Pare a se ajunge la ea cu ușurință, „pășind” dincolo de apa Buzăului, peste podețul strâmt.

Încercăm să urcăm cu mașina drumul în pantă până sus, dar peste numai câțiva metri ne oprim, pentru că acolo nu se ajunge decât pe propriile-ți picioare, nu altfel, ca să simți fiecare călcătură pe grohotișul ce se rostogolește sub tălpi, să asuzi, să-ți pui în ordine respirarea și gândurile, ca într-o rugăciune. Căci rugăciune până la urmă este acest drum, răspuns, încercare și ispitire, deopotrivă, nu de puține ori fiind tentat să renunți. Și, tot urcând, te trezești deodată atât de aproape de cer, încât ai putea să te agăți de el, ca de creanga unui măr. Aici, cu tricolorul pe frunte, luminează Taborul celor 35 de maici de la Sita Buzăului.

Milostenia care ctitorește altare

Istoria însăși a acestei mănăstiri este un urcuș. Mai întâi a fost dorința credincioșilor din zonă și gândul părintelui protopop Florin Tohănean, parohul din satul din vale, de a se ridica aici mănăstire ortodoxă. Apoi, a venit milostenia părintelui ieromonah Arsenie Muscalu și a părinților lui, Gheorghe și Maria, care au donat terenul, o casă cu trei încăperi și au ridicat un paraclis de rugăciune. Cercetarea Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Ioan al Episcopiei Covasnei și Harghitei a asigurat o suprafață de teren mai mare pentru viitoarea mănăstire, donat de părintele Florin Tohănean și familia sa și de credincioasa Margareta Aldea. La 3 septembrie 1997, s-a sfințit locul, iar credincioșii au pornit ridicarea mănăstirii. Apoi au venit câțiva călugări care, cu ajutorul sătenilor, au ridicat o mică biserică de lemn, au construit o casă pentru duhovnic, au „tăiat” drum de acces, au „tras” curent electric, au „urcat” apa potabilă și s-a adunat material pentru biserica mare și chilii. Două serii de călugări s-au perindat pe acest munte, dar s-au risipit din nebănuite pricini. În 2000, s-a stabilit aici obște de maici. Pe 6 august 2002, s-a pus piatra de temelie pentru biserica mare, cu hramul „Schimbarea la Față”, prima slujbă săvârșindu-se în decembrie 2004. Prin grija Înaltpreasfințitului Ioan, s-a construit paraclisul de iarnă, care are hramul „Buna Vestire”, iar în amintirea primei biserici de aici, dezafectată între timp, s-a ridicat actuala bisericuță din lemn, de care maicile sunt foarte legate, și care poartă hramul „Sfântul Gheorghe”, în amintirea celui care a donat pământul. În timp, s-a înălțat o impresionantă clopotniță albă, ce adăpostește trei clopote. Biserica mare s-a sfințit pe 6 august 2012. Fresca întregului ansamblu a fost realizată în perioada 2007-2010 de către pictorul Vasile Buzuloi, împreună cu fiul său Ciprian și cu ucenicii.

În 2011, imediat după hotărârea Sfântului Sinod de a-l canoniza pe Mitropolitul Ardealului, Andrei Șaguna, Înaltpreasfințitul Ioan a venit la mănăstire și a conceput o impresionantă frescă pentru pridvorul clopotniței, care înfățișează scene importante din viața și slujirea Sfântului Andrei Șaguna, însuflețite apoi în imagini de același important artist, Vasile Buzuloi.

Tăceri, smerenie, lumină și taină

Om și cer. Pace și lumină. Ipostasuri ale unei trăiri curățite de zgura zilei, nevoire, cuvânt rostit în tăcere. Tot atâția pași spre propria liniștire a inimii. Tot atâtea fâlfâiri de aripi și zboruri. Cine ajunge la Sita Buzăului se va întoarce în lume mai curat și mai odihnit la fire. Cine ratează îngenuncherea maicilor de aici la Vecernie, trebuie să mai urce încă o dată drumul, să pășească mai apăsat și cu mai multă luare aminte la inimă. Numai astfel va pătrunde tâlcul adâncilor tăceri, smerenia și liniștea ce le luminează chipurile. În rest este taină. La care poți fi părtaș, sau nu. După cât de apăsat ei în piept urcușul.

Aici, pe Taborul celor 35 de maici de la Sita Buzăului, nu se pierde decât povara inimii și tăciunele de pe riduri. În schimb, se dobândește strălucirea luminii de dincolo de lumină. Aici se pregustă veșnicia.

Maica stareță Loida, alături de maicile Veveia, Priscila, Teia, Panharia și de celelalte maici ale obștii, nu mai are frică de nimic în această pustie, nici măcar de propriile-i griji, pentru că de toate se îngrijește Hristos Cel Schimbat la Față. „Suntem în jur de 35 de maici și un părinte duhovnic, Ghenadie Trif, care este cu metania în Mănăstirea Frăsinei. Cuvioșia sa a trăit o perioadă în Sfântul Munte, motiv pentru care și noi ne-am însușit un program, un tipic al slujbei de acolo, în sensul că dimineața, la ora 3.30, avem Miezonoptica, apoi Utrenia, Ceasul întâi, Sfânta Liturghie, iar la 15. 30 începem Ceasul al nouălea, Vecernia, urmată de Pavecerniță. Multe maici de aici purtăm nume cu rezonanță biblică, istorică, mult mai îndepărtată. Înaltpreasfințitul a ținut la lucrul acesta, ca să nu se piardă numele primelor creștine. În această pustie nu ne este frică de nimc, pentru că Dumnezeu ne poartă de grijă”, ne-a mărturisit cuvioșia sa.

După câteva clipe de veșnicie petrecute la Sita Buzăului, pornim spre casele noastre ceva mai despovărați de griji, nu înainte de a mai căuta încă o dată spre corabia aceea albă, care navighează prin fiordurile cerului… (Articol realizat de Dumitru Manolache și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 29 iulie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente