Sufletul smerit are o mare odihnă, dar sufletul mândru se chinuie pe sine însuși. Omul mândru nu cunoaște iubirea lui Dumnezeu și e departe de Dumnezeu.
De multe osteneli și de multe lacrimi e nevoie pentru a ține duhul smerit al lui Hristos, dar fără el în suflet se stinge lumina vieții și el moare. Trupul poate fi veștejit repede prin post, însă nu e deloc ușor ca sufletul să se smerească așa ca el să rămână mereu smerit, și acest lucru cere multă vreme. Maria Egipteanca a luptat șaptesprezece ani cu patimile ca și cu niște fiare sălbatice și abia după aceea a găsit odihna, măcar că își uscase repede trupul, fiindcă în pustie n-avea nimic cu ce să se hrănească.
Noi ne-am împietrit cu totul și nu înțelegem ce e smerenia sau iubirea lui Hristos. E drept că această smerenie și această iubire nu se cunosc decât prin harul Duhului Sfânt, dar noi nu mai credem că e cu putință să atragem harul la noi. Pentru aceasta e nevoie ca noi să-l dorim din tot sufletul. Dar cum să dorim ceea ce n-am cunoscut? Noi toți avem puțin din această cunoștință și Duhul Sfânt mișcă fiecare suflet să-L caute pe Dumnezeu.
O, cum trebuie rugat Domnul ca El să dea sufletului smerit pe Duhul Sfânt! Sufletul smerit are o mare odihnă, dar sufletul mândru se chinuie pe sine însuși. Omul mândru nu cunoaște iubirea lui Dumnezeu și e departe de Dumnezeu. Se fălește pentru că e bogat sau învățat sau slăvit, dar nu știe, nenorocitul, sărăcia și căderea sa, pentru că nu cunoaște pe Dumnezeu. Dar pe cel ce luptă împotriva mândriei, Domnul îl ajută să biruie această patimă.
(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2000, pp.68-69)