CUVNT TEOLOGIC al părintelui Dumitru Stăniloae
Cultul sfinților în Ortodoxie se întemeiază pe două puncte de credință: a) pe credința că omul, primind Tainele Bisericii, primește harul ca energie necreată a lui Dumnezeu și prin această energie sau lucrare, însăși lucrarea Sa omenească poate să înainteze într-o viață curățită de patimi și b) pe credința în continuarea unei astfel de vieți în veșnica existență viitoare.
Cele două puncte de credință implicate în cultul sfinților în Ortodoxie au o solidă temelie evanghelică, sau apostolică, cum nu au unitățile creștine occidentale care au diluat categoria sfințeniei, sau au părăsit-o cu totul: pe baza aceasta biblică sau apostolică s-a dezvoltat tradiția Bisericii primare despre credința în sfințenie și despre cultul sfinților.
Despre sălășluirea lui Hristos, sau a Duhului Său, respectiv a puterii și lucrării dumnezeiești necreate în cei ce se alipesc cu credință de Hristos, vorbește și Mântuitorul și vorbesc și Sfinții Apostoli de foarte multe ori.
Mântuitorul spune: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și vom face locaș la el” (Ioan 14, 23). Sau: „Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi” (Ioan 14, 18). Și precizând că această sălășluire nevăzută sau duhovnicească în cei ce vor crede în El va avea loc după ce se va înălța cu trupul la cer, spune: „Încă puțin timp și lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veți vedea, pentru că Eu sunt viu și voi veți fi vii. În ziua aceea veți cunoaște că Eu sunt întru Tatăl Meu și voi în Mine și Eu în voi” (Ioan 14, 19-20). Vederea lui Hristos de către cel ce-L are sălășluit în sine înseamnă viață pentru acela. Ea nu e numai o cunoaștere teoretică, sau deductivă, ci este experiență a prezenței vii și lucrătoare a Celui ce e viu și face viu și pe cel în care se află.
Prezența lucrătoare și de viață făcătoare a lui Hristos în cei ce se alipesc de El, și a lor în El, este o prezență reciprocă prin iubire activă, căci poruncile Lui pe care le cere împlinite drept condiție a petrecerii Lui în ei și a lor în El sunt porunci ale iubirii lui Dumnezeu și iubirii lor întreolaltă. Cei ce se iubesc își sunt interiori unul altuia și sporesc în această interioritate reciprocă pe măsura sporirii lor în iubire. Totuși, această interioritate prin iubire nu-i confundă pe cei ce se iubesc și-și sunt interiori: „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi; rămâneți întru iubirea Mea” (Ioan 15, 9). Dar sălășluirea aceasta a lui Hristos în cei ce cred în El și a lor în El, pentru că este una cu iubirea activă, este izvorul multor roade. E vorba de roadele interioare, care pe de o parte se manifestă în fapte, pe de alta reprezintă o desăvârșire crescândă a omului: „Eu sunt vița, voi mlădițele. Cine rămâne în Mine și Eu în El, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5).
Care sunt roadele acestea, o va spune Sfântul Apostol Pavel, numindu-le „roadele Duhului”, dat fiind că Duhul este Persoana prin care Hristos își face lucrarea Sa în noi, stimulând și imprimând de puterea sa lucrarea noastră: „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea, curăția” (Galateni 5, 22- 23). Ele reprezintă omul restaurat și potențat continuu și, în același timp, omul adevărat, readus la frumusețea lui autentică din schimonoseala la care l-a dus păcatul. Precum pomul se arată realizat în firea lui adevărată prin roadele dulci și gustoase pe care le aduce, pe când pomul nerealizat este pomul sterp, sau aducător de roade sălbăticite și acrite, așa omul realizat în autenticitatea lui se cunoaște din „roadele Duhului”, care-l fac asemenea lui Hristos. Iar această stare de realizare autentică, prin puterea activă a lui Hristos, sau a Duhului Lui, putere care atestă sălășluirea lui Hristos în om și a omului în Hristos prin iubire, este sfințenia. Ea cuprinde în sine și categoria eticului. Dar un etic care nu se realizează numai prin puterile omenești, ci prin aceste puteri întărite și înălțate prin puterea lui Hristos, sau a Duhului Lui. Sfințenia este opusă păcatului, care înseamnă nu numai absența eforturilor morale omenești închinate binelui, ci și ieșirea din unirea cu Hristos lucrător prin Duhul Lui. Sfințenia înseamnă prezența roditoare și rodită a Duhului lui Hristos în om, este una cu prezența anticipată a vieții veșnice în el.
O spune aceasta tot Sfântul Apostol Pavel, unind strâns „roada Duhului” cu sfințenia și cu viața veșnică și opunându-le acestora toate păcatele: „Dar acum, izbăviți fiind de păcat și robi făcându-vă în Dumnezeu, aveți roada voastră în sfințire, iar sfârșitul, viața veșnică” (Romani 6, 22). Sau: „Precum ați făcut mădularele voastre roabe necurăției și fărădelegii, spre fărădelege, tot așa faceți acum mădularele voastre roabe dreptății, spre sfințire” (Romani 6, 19). Înțelesul sfințeniei ca unire între curăție și lucrarea dumnezeiască în om e arătată de Sfântul Apostol Pavel și în cuvintele: „Că lauda noastră aceasta este: mărturia cugetului nostru că ne-am purtat în lume, și mai ales la voi, întru sfințenie și întru curăția cea dumnezeiască, nu întru înțelepciunea trupească, ci întru harul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 1, 12). Experierea sfințeniei este experierea unei curății de taină, superioară oricărei curății obținute numai cu puterile omenești, care de altfel nu e niciodată ireproșabilă, ci are în ea totdeauna pete și imperfecțiuni. Experierea sfințeniei este o experiere a unei curății și a unei prezențe dumnezeiești unite într-un întreg.
Sfințenia, spune tot Sfântul Pavel, este o calitate în care se actualizează neîmpiedicat chipul lui Dumnezeu în om, făcând străveziu în taina omului taina insondabilă a lui Dumnezeu. Prin ea iradiază lucrarea lui Dumnezeu și lucrarea omului, potențată și transfigurată de lucrarea dumnezeiască. Sfințenia e opusă ca atare falsificării și degradării vieții omenești, abaterii ei din calea ei de adevărată și strălucitoare realizare nu numai la suprafață, ci și în profunzime. Falsificarea vieții omenești prin păcat, echivalentă cu o jalnică superficializare, se arată și în relațiile mincinoase și tot mai banale și, în același timp, dușmănoase dintre oameni, opuse delicateței pe care le-o imprimă sfințenia. De aceea sfințenia înseamnă și o bucurie pentru descoperirea nesfârșitei noutăți a resurselor de iubire și de reciprocă slujire între oameni, odată cu descoperirea faptului că ne suntem unii altora mădulare, că insul uman nu se poate realiza de unul singur, ci numai în comunicarea și întrajutorarea reciprocă, în care se deschide și se actualizează dimensiunea infinitei posibilități de dezvoltare și de înnoire umană în infinitatea lui Dumnezeu: „Și să vă înnoiți în duhul minții voastre și să vă îmbrăcați în omul cel nou, cel după chipul lui Dumnezeu, zidit întru dreptate și în sfințenia adevărului. Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiți fiecare adevărul cu aproapele, căci unul altuia suntem mădulare” (Efeseni 4, 23-25).
Sfințenia omului este o participare la sfințenia, sau la curăția plină de taină prin infinitatea ei, a lui Dumnezeu, și prin aceasta, la viața Lui, care se face simțită în trăirea aceleiași taine și infinități. Participarea aceasta o exprimă credinciosul în Ortodoxie, mai ales în bogăția și profunzimea pline de infinit mister ale cuvintelor imnelor ortodoxe și în cântarea lor în biserică, fapt care le potențează misterul, sau îl face să pătrundă în om și să-l învăluie din toate părțile, pentru că iradiază din toți credincioșii pătrunși de cântarea lor și participanți la ea. Această participare e simultană însă cu uitarea plăcerilor trecătoare și inferioare ale păcatului, uitare care devine statornică în cei ce se angajează permanent și cu toate eforturile pe calea unei vieți de sfințenie. De aceea, când unii nu se angajează pe această cale de bunăvoie, Dumnezeu Însuși trimite mustrări și încercări menite să întărească duhul nostru ca să stăpânească peste trupul nostru și să fim astfel vii, să nu murim și cu sufletul odată cu moartea trupului, după ce am murit în grad destul de mare încă înainte de aceea: „Apoi, dacă am avut pe părinții noștri după trup care să ne certe, și ne sfiam de ei, oare nu ne vom supune cu atât mai vârtos Tatălui duhurilor, ca să avem viață? Pentru că ei, precum gândeau cu cale, ne pedepseau pentru puține zile, iar Acela, spre folosul nostru, ca să ne împărtășim de sfințenia Lui” (Evrei 12, 9-10).
Prin sfințenie ne pregătim pentru viața veșnică întru fericire, căci acea viață se hrănește din Dumnezeu cel Sfânt. Ne pregătim prin sfințenie pentru viața aceea, întrucât prin ea ne deprindem să nu mai fim alipiți în mod pasionat de chipul lumii acesteia care se strică, de stihiile ei care se vor desface și de pământul ce va arde. O spune aceasta Sfântul Apostol Petru: „Deci, dacă toate acestea se vor desființa, cât de mult vi se cuvine vouă să umblați într-o viață sfântă și în cucernicie, așteptând și grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile aprinse se vor topi!” (2 Petru 3, 11-12).
Despre această pregătire prin sfințenie pentru întâmpinarea Domnului în ziua venirii Lui, înconjurat de sfinții Lui, venire care pentru fiecare în parte are loc cu anticipație în ziua morții sale, vorbește și Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Spre întărirea inimilor voastre, ca să fiți fără de prihană întru sfințenie înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Iisus Hristos cu toți sfinții Săi” (1 Tesaloniceni 3, 13).
Inima celor ce vor să se sfințească trebuie să se întărească împotriva ispitelor păcatelor, dar întărirea aceasta înseamnă totodată înmuierea ei plină de delicatețe și de dragoste către Dumnezeu și către semenii noștri, ieșirea din învârtoșarea încăpățânată a mândriei, a mâniei și a necredinței. Sfântul este un om tare, un om neclintit în fața ispitelor la rău, dar tocmai de aceea este în același timp plin de bunătate și delicatețe, pentru că, iubind binele și dorind mereu să-l facă, este el însuși bun, adică departe de orice împietrire a inimii.
Împărăția lui Dumnezeu este împărăția acestor inimi tari și moi în același timp, a unor inimi care „s-au întărit prin Duhul” (Efeseni 3, 16), împotriva păcatelor plăcerilor de o clipă, împotriva iluziei de putere susținută de mândrie și susținând mânia; e împărăția inimilor care nu mai sunt supuse stăpânirii unor astfel de porniri inferioare, ci sunt desăvârșit libere, dar libere în legătura iubirii prin care se dăruiesc cu cea mai mare bucurie și delicatețe și deci se înarticulează deplin în Dumnezeu și întreolaltă.
Dar starea aceasta de întărire împotriva păcatului care dezbină și de înmuiere în dragostea care unește, starea care echivalează cu sfințenia, e deplin realizată și pusă la dispoziția noastră de Dumnezeu în Hristos. El e izvorul nemijlocit și modelul suprem al sfințeniei noastre. „Căci fără de El nu putem face nimic.” Și El este „Calea” și puterea noastră spre realizarea sfințeniei. O spune iarăși Sfântul Apostol Pavel: „Din El, dar, sunteți voi în Hristos Iisus, Care pentru noi S-a făcut înțelepciune de la Dumnezeu și dreptate și sfințenie și răscumpărare” (1 Corinteni 1, 30).
Despre obârșia dumnezeiască a acestei puteri a inimilor și a trupurilor care se împotrivesc păcatului și dezvoltă în ele „virtuțile” (tăriile statornice) ale tuturor formelor de bine, Sfântul Apostol Pavel a aflat în parte din experiența proprie, dar această experiență confirma făgăduința pe care însuși Domnul Hristos le-a făcut-o ucenicilor. Puterea făgăduită de Domnul este însăși Persoana Sfântului Duh, precum însuși Domnul a indicat în capitolele 14, 15, 16 de la Ioan. Căci Duhul este Persoana dumnezeiască ce aduce în inimi lucrarea Sfintei Treimi și în special lucrarea teandrică a lui Hristos, rezultată din unirea lucrării dumnezeiești cu cea omenească. Pe Acesta, după ce L-a făgăduit Domnul sub numele de Persoană în Evanghelia de la Ioan, pentru timpul de după înălțarea Sa la cer, L-a făgăduit sub numele de „putere de Sus”, dar și de Duhul aducător de putere ce are să vină curând, în momentele dinaintea înălțării Sale. Sfântul Luca redă cuvintele acestei făgăduințe în Evanghelia sa astfel: „Și iată, Eu trimit peste voi făgăduința Tatălui Meu; voi însă ședeți în cetate (în Ierusalim) până ce vă veți îmbrăca cu putere de Sus” (Luca 24, 49). Iar în Faptele Apostolilor, tot el redă această făgăduință a Domnului despre trimiterea Duhului astfel: „Veți lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, și Îmi veți fi Mie martori în Ierusalim și în Samaria și până la marginea pământului” (Fapte 1, 8).
Puterea Duhului, pogorându-se în ziua de Rusalii, i-a sfințit pe Apostoli în mod culminant imediat. Dar această sfințire nu s-a făcut nici în cazul lor fără un efort de curăție al lor și de întărire în credință. Dar aceasta s-a făcut de către ei în prealabil, și nu fără ajutorul lui Dumnezeu, ci cu un ajutor cu atât mai eficient, cu cât le venea nemijlocit din Fiul lui Dumnezeu cel întrupat lângă care au viețuit trei ani și pe care L-au văzut înviat. Iar starea lor de sfințenie culminantă s-a arătat nu numai ca putere de convingere unită cu cuvântul lor propovăduitor, care făcea „să cadă Duhul Sfânt peste toți care ascultau cuvântul lor” (Fapte 10, 44), ci și în fapte de vindecări minunate și în alte semne. „Și tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni și semne se făceau de către Apostoli și mare frică îi stăpânea pe toți” (Fapte 2, 43). Cu puterea aceasta a vindecat Petru pe ologul de la Poarta Frumoasă a templului (Fapte 3, 7), cu această putere a vindecat pe bătrânul paralitic Enea din Lida și a înviat pe Tavita din Iope (Fapte 9, 34, 40). Tot cu puterea aceasta a cunoscut Petru că Anania și Safira au ținut nemărturisit o parte din câștigul vânzării bunurilor lor (Fapte cap. 5) și cu ea vindeca Petru chiar și numai prin trecerea umbrei sale peste bolnavii așezați pe calea pe unde trecea (Fapte 5, 15). Această putere care era cu Apostolii i-a scos în chip minunat din închisoarea din Ierusalim (Fapte 5, 19), iar pe Pavel și pe Sila din închisoarea din Filipi (Fapte 16, 26).
Dar puterea și sfințenia aceasta, adusă de Duhul lui Hristos din cer, n-a rămas numai în Apostoli. Am văzut cum prin cuvântul lui Petru „cădea Duhul și peste toți care ascultau cuvântul lui” (Fapte 10, 44) și se botezau (Fapte 2, 38) – iar Sfântul Apostol Petru, în predica sa din ziua de Rusalii subliniază caracterul general al făgăduinței Duhului, făcută odinioară de Dumnezeu prin proorocul Ioil: „Iar în zilele din urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul și fiii voștri și fiicele voastre vor prooroci, și copiii voștri vor vedea vedenii și bătrânii voștri vise vor visa” (Fapte 2, 17; Ioil 3, 1).
Faptul acesta s-a verificat prin Sfinții care au apărut în toate generațiile în cursul istoriei Bisericii dintre credincioșii care au asociat la harul Duhului Sfânt primit prin Taine eforturile lor pentru o viață curată de patimi.
Sfântul este în general omul care s-a eliberat de toate patimile: de lăcomia de avere, de mâncare, de voluptate, de comoditatea trupească, de orice fel de răutate, de mânie și de mândrie, de pizmă și dușmănie, omul care a ajuns la o stare de desăvârșită înfrânare, răbdare, smerenie, iubire, la o stare de permanentă vedere înțelegătoare a lui Dumnezeu și de convorbire cu El în rugăciune. În el s-a acumulat o uriașă forță de respingere a oricărei ispite spre lăcomie și interes egoist, de ținere la sine, o uriașă forță a uitării de sine, a bunătății, a smereniei. El a topit în sine orice frică de moarte, de nesiguranță ce întreține în om toate formele și grijile de asigurare prin bunuri, prin apărarea intereselor proprii, toate formele grijii de sine. Iar această forță reprezintă o întărire dumnezeiască a spiritului și prin el și a trupului, un fel de ciment care încheagă si consolidează nisipul firii omenești, pornită spre împrăștiere și plină de frica împrăștierii.
Trebuie să recunoaștem că și printre ceilalți oameni sunt unii care în toate timpurile, dar mai ales în timpurile noastre, s-au dovedit mari eroi în biruirea oricărei frici din ei. Prin acest eroism au cucerit cerul, s-au urcat în lună, au cucerit fundul mărilor, au urcat coastele abrupte ale munților ce păreau inaccesibili, și-au dat viața vitejește pentru patria lor, în războaie, pentru semenii lor aflați în mari primejdii. În toate se arată marea putere a omului asupra naturii externe, dar și asupra fricii lui interioare în fața acestei naturi. Pentru a supune stăpânirii lor natura externă au trebuit să pună stăpânire și asupra firii lor proprii. În toate se arată o mare victorie a lor asupra fricii de moarte, o impresionantă capacitate a omului de a se uita pe el însuși.
Sfinții nu și-au manifestat poate puterea lor în astfel de fapte ale cuceririi naturii externe. Ei și-au concentrat eforturile mai mult pe planul biruințelor interioare. Ei au biruit toate patimile egoiste din ei. Dar în această luptă de biruire a patimilor proprii este implicată, de asemenea, o biruire a fricii de moarte. Îndreptându-și lupta spre biruirea tuturor patimilor egoiste, în ei nu coexistă înălțările uimitoare sub anumite aspecte și abisuri nedepășite în altele. Ei s-au înălțat în toate laturile ființei lor sau au vindecat de slăbiciune toate rădăcinile manifestărilor acestei ființe. Stăpânirea asupra fricii de moarte în fața sabiei, a focului, a fiarelor au arătat-o cu o vitejie supremă sutele de mii de mucenici din primele secole creștine și din alte multe perioade ale istoriei creștinismului, fără ca să fi neglijat biruirea asupra altor slăbiciuni morale din ființa lor. Dar poate că printre eroii care au învins frica de moarte în realizări ca cele amintite sunt și unii care au realizat și o curățire de patimi, de toate patimile, adică o adevărată sfințenie: o bunătate, o jertfelnicie în toate manifestările lor de viață, o smerenie, o sobrietate în toate, o statornică răbdare, un respect și o delicatețe față de toți semenii.
Caracteristica dominantă a vieții sfântului este să facă totul pentru alții, să facă lucruri mai presus de cele obișnuite, cu smerenia că nu le face cu puterea sa, ci din puterea supremă dumnezeiască și să nu pretindă nimic pentru sine, să se considere ca unul care a făcut mai puțin decât toți și mai puțin decât era dator să facă. Partea din urmă completează desăvârșirea omului și e singura capabilă să facă din relațiile dintre oameni un rai al delicateței și al bunăvoinței.
Multe din cele spuse despre prezența lucrătoare a Duhului lui Hristos în sfinți au arătat și pregătirea lor, prin viețuirea lor întru sfințenie, pentru viața de după moarte. Am menționat cuvinte din Sfânta Scriptură în care se spune că sfinții sunt veșnic vii, că ei au dobândit încă de pe pământ viața veșnică, pentru că Îl au pe Hristos cel veșnic viu în ei, deci continuă să viețuiască și după moarte.
* Preotul profesor Dumitru Stăniloae, „Sfințenia în ortodoxie”, Ortodoxia, 1980, nr. 1, pp. 33-39 (Titlul și sublinierile din text aparțin redacției).
Sursa: www.ziarullumina.ro
