Biserica Ortodoxă cinstește la 12 martie pe Sfântul Simeon, Noul Teolog. Sfântul Simeon s-a născut în anul 949 în Galateea, din Paflagonia (Asia Mică), într-o familie de aristocrați care aparțineau nobilimii provinciale bizantine cu implicări în viața politică a vremii. Încă din copilărie este adus la Constantinopol, unde bunicii săi ocupau posturi importante la palat, pentru a-și face studiile în școlile capitalei. După absolvirea școlii secundare, refuză să aprofundeze cultura profană. Unchiul său încearcă să-l convingă în urmarea unei cariere politice și, pentru o vreme, Sfântul Simeon acceptă o demnitate la palat. După moartea unchiului și protectorului său, tânărul Simeon vrea să fugă în lume și vine la faimoasa mănăstire Studion, unde monahul Simeon Evlaviosul nu-l primește. Totuși, acesta rămâne povățuitorul duhovnicesc al tânărului Simeon și îi dă o regulă de viețuire duhovnicească pe care să o aplice în lume. Astfel, găzduit în casa unui patrician, începe o viață de asceză cu rugăciune, meditație și lectură și are o primă experiență a vederii luminii dumnezeiești. Acum, dorește să intre în mănăstire, dar este din nou refuzat de îndrumătorul său care consideră că nu a sosit momentul potrivit. După încă șase ani de așteptare, Sfântul Simeon merge într-o ultimă vizită la casa părintească. Aici, fiind vremea postului mare, își sporește nevoințele și citește „Scara” Sfântului Ioan Scărarul. Rugăciunea pe care o practica acum era atât de intensă încât, stând cu mâinile ridicate ore întregi, ele înțepeneau și cu greu le mai putea coborâ. După această perioadă, el renunță la averea care i se cuvenea și merge la Studion, unde Petru, egumenul acestei mănăstiri, îl primește și îl dă în grija lui Simeon Evlaviosul. În calitate de ucenic, la acea vreme în vârstă de 27 de ani, Simeon devine deosebit de râvnitor în ascultarea părintelui duhovnicesc și în îndeplinirea îndatoririlor vieții ascetice. Totuși, întâmpină ispite din partea celorlalți frați, care erau invidioși, dar și din partea rudelor care doreau să-l readucă acasă. Simeon rezistă și se învrednicește de vederea luminii dumnezeiești care îl umple „nu numai de smerenie și de străpungere, ci și de înțelepciunea de sus prin care devine el însuși învățător duhovnicesc”. Din cauza invidiilor pe care le trezise în rândul fraților, Sfântul Simeon este alungat de la Studion. Simeon Evlaviosul îl duce pe ucenicul său la o mănăstire din apropiere (Sfântul Mamas), unde este tuns în monahism și își intensifică luptele ascetice. După câțiva ani este hirotonit preot, simțind pogorârea Sfântului Duh asupra lui, iar apoi este ales stareț pe când avea 31 de ani. În această calitate, Sfântul Simeon Noul Teolog se dovedește un bun îndrumător pentru monahi prin catehezele pe care le rostea zilnic, dar și un bun gospodar, căci renovează clădirile ruinate ale mănăstirii. Acum are parte de o nouă experiență a luminii dumnezeiești și primește darul cuvântării și al învățăturii sub insuflarea căruia compune imnuri ale dragostei dumnezeiești, discursuri teologice, cateheze și scrisori. Câțiva monahi se revoltă din cauza regimului strict și fug din mănăstire, însă Sfântul Simeon îi caută și îi aduce înapoi cu dragoste și cu iertare. După 25 de ani, încredințează mănăstirea lui Arsenie, unul dintre cei mai de seamă ucenici ai săi, pentru a duce o viață retrasă, în chilia sa. Datorită cultului adus duhovnicului său care trecuse la Domnul, Sfântul Simeon intră în dispută cu Ștefan al Nicomidiei care îl disprețuia pentru renumele său de teolog charismatic. Chiar dacă aduce argumente în favoarea cauzei sale, totuși este exilat pe țărmul asiatic al Bosforului și abandonat într-un loc pustiu. Însă aici a descoperit un paraclis ruinat, cu hramul Sfintei Marina, unde se adăpostește. Chiar dacă patriarhul și împăratul bizantin i-au anulat decizia de exil și l-au rugat să se întoarcă la Constantinopol, Sfântul Simeon a preferat să înceapă o nouă lucrare la schitul Sfânta Marina. Ajutat de prieteni și de ucenici, a reușit să construiască aici o mănăstire și să adune o obște care să-L slujească pe Dumnezeu. După terminarea lucrărilor, el se dedică din nou meditației și își intensifică viața contemplativă și mistică. După treisprezece ani de exil, Sfântul Simeon a murit în urma unei boli cumplite în ziua de 12 martie, iar în anul 1052, după o descoperire dumnezeiască, sfintele sale moaște au fost dezgropate și puse spre închinare. Până la Sfântul Simeon, tradiția creștină cunoștea deja două mari personalități care au primit supranumele de „Teolog”: Sfântul Ioan Evanghelistul și Sfântul Grigorie de Nazianz. Sfântul Simeon a primit numirea de „Noul Teolog” mai întâi ca o ironie a adversarilor săi, însă, mai apoi, a ajuns să descrie viețuirea sa duhovnicească și scrierile în care dovedește un grad înalt de pătrundere a lucrărilor dumnezeiești.
În cele ce urmează vă prezentăm un articol publicat în ‘Ziarul Lumina’ din data de 6 mai 2011, intitulat Scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog: Caracterul conștient al Botezului în Duhul Sfânt
Spre deosebire de Taina Botezului pe care aproape toți creștinii o primesc în perioada de început a vieții, Botezul Duhului Sfânt este primit la maturitate de persoanele desăvârșite din punct de vedere duhovnicesc. Sfântul Simeon Noul Teolog a descris în amănunt această rebotezare a creștinilor înduhovniciți atunci când fac experiența harului dumnezeiesc.
Acest moment al iluminării sufletului uman de Duhul Sfânt este unul crucial, care schimbă esențial percepția despre lucrurile exterioare în cel care îl experiază.
Caracterul conștient al Botezului în Duhul Sfânt este subliniat de Sfântul Simeon Noul Teolog în al 10-lea discurs etic. Aici, el afirmă că, ‘scăldat de apa lacrimilor, tot trupul lui se face umezit și e botezat câte puțin întreg de focul și Duhul dumnezeiesc și se face cu totul curat și neîntinat, și, începând de atunci, fiu al luminii și al zilei (I Tes 5, 5), nu al unui simplu om muritor’ (Scrieri: Discursuri teologice și etice, vol. I, trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 311). Observăm în această descriere prețioasă toate momentele importante ale acestui eveniment unic. Asceza unui creștin plin de pocăință îl aduce pe acesta la darul lacrimilor. Acest dar constituie într-un fel corespondentul apei folosite în cristelniță la Botezul inițial. Duhul Sfânt botează apoi trupul creștinului avansat duhovnicește și îl curăță de orice întinare. Desigur, curățirea include și sufletul omului, dar Sfântul Simeon vorbește prima dată de trup, tocmai pentru a arăta cât de profundă este iluminarea. Atunci când vorbim de iluminarea duhovnicească suntem tentați să o considerăm doar o schimbare de ordin sentimental petrecută în inimă, dar experierea harului divin reprezintă cu mult mai mult decât o simplă dispoziție interioară. În momentul pogorârii harului, creștinul nu mai știe dacă este în trup sau în afara lui, extazul duhovnicesc cuprinzându-i întreaga ființă. Așa cum spunea și Sfântul Siluan Athonitul, motivul pentru care avem moaște este acela că harul dumnezeiesc pătrunde efectiv în oasele și carnea noastră. Prin urmare, întreg trupul este luminat de har în momentul acestui Botez duhovnicesc. Din clipa respectivă, creștinul suferă o transformare profundă și devine practic mult mai apropiat de Dumnezeu. Îl simte mai mult, gustă din iubirea Sa mult mai profund și observă rațiunile sale divine din creație. Sfântul Simeon, însă, nu respinge importanța Tainei Botezului administrată majorității creștinilor în copilărie. ‘Deci, fiind noi botezați ca prunci nesimțitori ca niște nedesăvârșiți primim în chip nedesăvârșit și harul luând dezlegarea călcării dintâi, și numai pentru aceasta, pe cât mi se pare, ai poruncit, Stăpâne, să se săvârșească această baie dumnezeiască; cei botezați în ea intră înăuntrul viei (Mt. 3, 11), fiind izbăviți de întuneric și iad și eliberați în întregime de moarte și stricăciune’ (Scrieri: Imne, Epistole și Capitole, vol. III, trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 284). Însă, așa cum remarcă în alte locuri, Sfântul Simeon Noul Teolog consideră că fiecare creștin este supus ispitei și cade de mai multe ori în păcat după primirea acestei Taine. Prin urmare, este necesară și experierea Duhului Sfânt pentru a ne sfinți și a ne îndepărta de patimile noastre. Asceza este necesară, dar ea este un simplu instrument. Fără iluminarea harului divin, Sfântul Simeon consideră că suntem departe de orice cunoaștere a lui Dumnezeu.
Imposibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu fără iluminare
Sfântul Simeon Noul Teolog pune la baza cunoașterii lui Dumnezeu iluminarea produsă de harul dumnezeiesc. În caz contrar, lipsa acestui moment ne poate face să avem impresia că știm ceva despre Dumnezeu fără a-L cunoaște însă în realitate. ‘Cele pecetluite și încuiate, cele nevăzute și necunoscute tuturor oamenilor, care sunt deschise numai de Duhul Sfânt și care ni se fac văzute și cunoscute numai fiindu-ne descoperite așa, cum le vor putea ști sau cunoaște sau chiar și numai gândi cumva oarecând cei ce zic că n-au cunoscut niciodată venirea Duhului Sfânt, strălucirea, luminarea și locuirea Lui în ei? Cum vor ajunge la înțelegerea (cuprinderea) unor asemenea taine cei care n-au cunoscut nicidecum și niciodată întru ei revărsarea, înnoirea, schimbarea, rezidirea și renașterea lucrate de Acesta? Cei care n-au fost botezați încă în Duhul Sfânt (Mt 3, 11 par.), cum pot ști schimbarea petrecută în cei botezați întru El?’ (Scrieri: Cateheze, vol. II, trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 257). Observăm că aici Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește clar de un botez al Duhului Sfânt. Însă mai merită observat un lucru esențial, și anume că acest Botez induce o separare între cei care îl primesc și cei care nu l-au primit. Persoanele care nu au făcut experiența harului dumnezeiesc nu pot percepe și înțelege tainele creației și ale cunoașterii de Dumnezeu. De asemenea, aceste persoane nu îi pot înțelege pe cei care au făcut experiența harului.
Deosebirea sfinților față de ceilalți oameni
Sfântul Simeon consideră că persoanele care nu au gustat harul nu au o cunoaștere adecvată a lui Dumnezeu și nici nu pot percepe experiențele duhovnicești ale sfinților. ‘Cei care nu s-au născut de sus (In. 3, 3), cum vor vedea slava celor ce s-au născut, precum a zis Domnul, de acolo și s-au făcut copii ai lui Dumnezeu (In. 3, 3; 1, 13)? Cei care nu au vrut să pătimească aceasta, ci le-au lăsat să scape prin nepurtarea lor de grijă – fiindcă au primit puterea de a se face astfel (In 1, 12) – cu ce fel de cunoștință vor putea, spune-mi, să înțeleagă sau vor fi în stare să-și închipuie câtuși de puțin cu mintea cum s-au făcut aceia?’ (Scrieri: Cateheze, vol. II, p. 257). Sfântul Simeon pare la prima vedere un scriitor duhovnicesc destul de aspru. Aminteam în materialul anterior faptul că Sfântul Nicolae Velimirovici îl considera drept foarte pretențios din punctul de vedere al experienței duhovnicești. Simeon dorea ca fiecare creștin să fie asemenea lui, plin de har și de lumină duhovnicească, iar acest lucru face ca operele sale să pară aproape înfricoșătoare pentru un creștin obișnuit. În fragmentul anterior, Simeon afirmă diferențierea capitală între sfinți și creștinii care nu au făcut experiența harului dumnezeiesc. Creștinii din ultima categorie nu îi pot înțelege pe sfinți, deoarece nu au primit și ei renașterea prin har. Ei pot cel mult să îi înțeleagă la un nivel exterior, dar în nici un caz la un nivel interior. Simeon este realist atunci când afirmă că nepurtarea noastră de grijă ne face să nu putem fi renăscuți prin iluminarea Duhului Sfânt. Atât timp cât încă iubim păcatul, nu putem să gustăm din harul divin. Rezumând concepția Sfântului Simeon Noul Teolog despre Botezul în Duh, Vasili Krivoșein consideră că există patru elemente care ne pot ajuta să ajungem la iluminarea duhovnicească: pocăința, urmarea poruncilor lui Hristos, lacrimile duhovnicești și împărtășirea deasă cu Trupul și Sângele Domnului (Archbishop Basile Krivocheine, In the light of Christ. Saint Symeon the New Theologian: Life, Spirituality, Doctrine, Saint Vladimirâs Seminary Press, New York, 1986, p. 146). Aceste patru elemente trebuie să existe și în viața fiecărui creștin care trăiește în lume. Nimic nu ne împiedică să încercăm să le păstrăm pe toate patru. Cât despre iluminarea Duhului Sfânt, aceasta este un dar pe care doar Dumnezeu poate decide să ni-l ofere și la care nu putem ajunge prin forțele proprii. Nu putem cunoaște niciodată o persoană, atât timp cât ea nu ni se deschide. Însă dacă dorim să Îl cunoaștem pe Dumnezeu, trebuie să învățăm să ne deschidem, iar pentru a face acest lucru, avem nevoie de multă smerenie, pocăință și primirea Sfintelor Taine.
