Sfântul Calinic de la Cernica (7 octombrie 1787 – † 11 aprilie 1868) a fost un călugăr, ctitor de biserici, teolog, stareț al Mânăstirii Cernica și episcop al Râmnicului.
Copilăria și tinerețea
S-a născut pe 7 octombrie 1787 în București, în mahalaua Sfântului Visarion, fiul unor târgoveți de condiție medie, Antonie și Floarea Antonescu. A fost botezat cu numele Constantin, nașă fiindu-i Luxandra Văcărescu, soția banului Barbu Văcărescu și mama poetului Ienăchiță Văcărescu. A urmat cursurile unei școli românești de pe lângă o biserică, (Colțea, sau poate Sfântul Gheorghe Nou), aici învățând și limba greacă. În 1807, mai înainte ca să fi împlinit 20 de ani, tânărul Constantin Antonescu și-a urmat chemarea lăuntrică și a intrat frate la Mănăstirea Cernica. Pe 12 noiembrie 1808, tânărul Constantin este tuns călugăr sub numele de Calinic, iar după o lună este hirotonit ierodiacon la Biserica Sfântul Nicolae de la Cernica, de către cărturarul și mitropolitul bulgar Sofronie al Vranței.
Sfântul Calinic, stareț și episcop
În anul 1813, după ce epidemia de ciumă ucisese și mulți preoți, Calinic a fost hirotonit preot împotriva voinței sale și a devenit duhovnicul și marele ecleziarh al Mânăstirii Cernica. A servit ca duhovnic nu numai a călugărilor, dar și a celor din afara mânăstirii, chiar și mitropolitului de la acea dată, Nectarie. În acel moment, Sfântul Calinic ajunsese cârmuitorul de facto al mânăstirii, deoarece starețul bătrân îi încredințase conducerea tuturor treburilor mânăstirii. În cursul anului 1817, a vizitat mânăstirile de la Muntele Athos, unde a cunoscut viața călugărilor și asprele lor rânduieli, rânduieli care aveau să fi aplicate peste ani la Schitul Frăsinei și cărora el s-a supus de bunăvoie toată viața.
Pe 14 decembrie 1818, la 11 ani de la intrarea la mânăstire, întreaga obștea l-a ales stareț pe Calinic. De la început, noul stareț a încercat să impună ordine și disciplină duhovnicească, alcătuind regulamente scrise cuprinzătoare. S-a îngrijit de înființarea unei biblioteci care să cuprindă cele mai importante cărți de cultură teologică.
Sfântul Calinic a fost un neobosit organizator, constructor și restaurator de biserici. În mai puțin de doi ani a reușit să ducă la bun sfârșit lucrările de restaurare și de pictură ale bisericii cu hramul Sfântul Nicolae de pe ostrovul mare de la Cernica. Pentru calitățile sale, mitropolitul Dionisie Lupu l-a cinstit pe 9 aprilie 1820 pe starețul Calinic cu vrednicia de arhimandrit. Poate cea mai importantă ctitorie a sa a fost biserica cu hramul Sfântului Gheorghe-Purtătorul de Biruință, zidită între anii 1831-1832, și refăcută în anul 1838, în urma cutremurului de atunci. În 1846, neobositul stareț a început să construiască biserica Mânăstirii Pasărea, sfințită un an mai târziu. (Aici avea să-și găsească liniștea la bătrânețe mama sfântului, călugărită la Mânăstirea Pasărea, sub numele Filofteia). Tot prin grija lui s-a ctitorit și Mânăstirea Ghighiu de lângă Ploiești. Starețul Calinic s-a remarcat nu numai ca un bun administrator, dar și ca un constructor talentat, el fiind cel care întocmea planurile bisericilor pe care le ctitorea.
Conform cu mărturiile contemporanilor, Sfântul Calinic fusese binecuvântat și cu darul dumnezeiesc al facerii de minuni: exorcizări, tămăduiri și altele.
Încă din 1834, domnitorul Alexandru Ghica l-a sfătuit pe Sfântul Calinic să accepte scaunul mitropolitan. În 1850, într-un moment în care toate cel patru scaune mitropolitane din Muntenia erau vacante, domnitorul Barbu Știrbei, care avea o mare admirație pentru starețul mânăstirii ctitorite de strămoșul său, vornicul Cernica Știrbei, l-a convins pe Calinic să accepte scaunul epicopiei Râmnicului, acesta din urmă fiind ales în înalta funcție bisericească pe 15 septembrie și hirotonit arhireu pe 26 octombrie 1850, la vârsta de 63 de ani. Înscăunarea sa s-a făcut la Craiova, deoarece reședința episcopală din Râmnic era distrusă de un incendiu. Imediat după înscăunare, noul episcop s-a preocupat de ridicarea unei noi catedrale după propriile planuri, cu pictura lui Gheorghe Tattarescu. Reședința episcopală a fost mutată la Râmnicu Vâlcea în 1854. Episcopul s-a preocupat de redeschiderea Seminarului, închis în timpul revoluției din 1848. Seminarul a fost redeschis mai întâi la Craiova (1851) după care a fost mutat la Râmnicu Vâlcea în 1854. Între 1859-1864 a refăcut și redeschis Schitul Frăsinei, construit în 1763, dar mai apoi părăsit. În 1863, episcopul Calinic a construit la Frăsinei o biserică nouă, o clopotniță și noi chilii. La acest schit, Calinic a introdus rânduiala atonită și „blestemul” asupra hotarelor mânăstirești, prin care se interzicea intrarea oricărei părți femeiești (femei, păsări sau animale domestice). Pentru că în acea perioadă a intrat în vigoare „Legea secularizării averilor mânăstirești”, episcopul Calinic a cerut domnitorului Alexandru Ioan Cuza ca schitului să i se permită să rămână cu toate bunurile, cerere aprobată de domn. Publică în anul 1859, pe cheltuiala sa, „Pravoslavnica mărturisire”, la Tipografia Națională a lui Iosif Romanov și Comp. din București.
Pentru nevoile bisericilor, Sfântul Calinic a înființat cu mijloace proprii tipografia „Kallinik Rîmnik” în 1861, cu bani împrumutați cum avea să mărturisească mai târziu. Aici aveau să vadă lumina tiparului importante cărți bisericești: colecția de Minee, Tipicul bisericesc, Manualul de pravilă bisericească, Evanghelia, Octoihul, Liturghierul, Acatistierul, Carte folositoare de suflet, Învățătură pentru duhovnici și Pravila mânăstirească, pravilă după care s-a condus obștea mânăstirii Cernica și a schitului de la Frăsinei. Prin înființarea acestei tipografii, Sfântul Calinic a continuat opera culturală și artistică a înaintașilor săi, episcopii Antim Ivireanul, Damaschin, Climent, Chesarie și Filaret. Cu un an înainte de moarte, Calinic a donat tipografia cu tot inventarul și cu cărțile aflate în depozit orașului, punând însă condiția ca jumătate din veniturile viitoare să fie folosite pentru întreținerea schitului Frăsinei, iar jumătate pentru întreținerea școlilor din oraș, a elevilor săraci și a Seminarului.
Episcopul Calinic a fost și un însuflețit patriot. În calitatea sa de episcop, Calinic a participat la Adunările obștești ale țării și a fost deputat în Divanul ad-hoc, care a pregătit Unirea Principatelor.
Ultimii ani de viață
Bătrânețea și boala l-au determinat pe Sfântul Calinic să-și scrie testamentul (diata) pe 18 septembrie 1857. Pe 24 mai 1867, fără să aibă aprobarea oficială a guvernului, Calinic s-a retras la Mânăstirea Cernica. Din respect pentru marile sale realizări, lui Calinic nu i s-a retras titulatura, rămânând până la sfârșitul vieții episcop titular al Râmnicului. A murit pe 11 aprilie 1868. A fost înmormântat două zile mai târziu în tinda ctitoriei sale, biserica Sfântul Gheorghe, în prezența mitropolitului primat al României, Nifon, și a unui numeros public.
Pentru curăția vieții sale, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca să fie trecut în rândurile sfinților. Festivitățile proclamării solemne a canonizării au avut loc la Mânăstirea Cernica în zilele de 21 și 23 octombrie 1955. Prăznuirea a fost fixată la data trecerii sale către Domnul, 11 aprilie, iar tot atunci au fost alcătuite și slujbele de pomenire ale Sfântului, precum și viața sa și felul zugrăvirii chipului său.
Despre Sfântul Calinic de la Cernica, marele istoric Nicolae Iorga spunea: „Trăind în sfințenia muncii și a înfrânării, era socotit ca sfânt de credincioșii din eparhie și părerile de rău ale tuturora se îndreptară mult timp către mormântul lui, pe care-l voise la Cernica, locul lui de învățătură și de pregătire duhovnicească, unde se retrăsese. Trăind până departe, în timpuri noi, pe care el nu le mai înțelegea, nici pentru a le combate, precum ar fi fost datoria sa, cruțat de dânsele, venerat pentru o vârstă ca a sa și pentru o astfel de viață, chiar și de cei mai antireligioși din noul curent apusean, care stăpânea statul cel nou, el încheie cu vrednicie șirul curaților călugări fără arginți, al ctitorilor de cărți și de clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei cari o clipă nu și-au închipuit că fapta sau gândul lor scapă de sub ochiul privighetor al lui Dumnezeu”.
În cele ce urmează vă prezentăm fapte și cuvinte de învățătură ale Sfântului Calinic de la Cernica, extrase din Patericul Românesc semnat de Ierom. Ioanichie Bălan:
Cuviosul Calinic, încă pe când era călugăr tânăr în mânăstirea Cernica, postea foarte mult, își împlinea regulat canonul și pravila cu multă osârdie și se lupta împotriva somnului. Dormea numai trei ceasuri pe noapte, însă nu întins pe pat, ci pe un scăunel într-un colț al chiliei — după mărturia bătrânului Hariton, iar ziua lucra împreună cu părinții la slujbele mănăstirii cele mai grele.
După plecarea la Sfântul Munte a duhovnicescului său părinte, ieroschimonahul Pimen, cuviosul Calinic și-a pus această aspră rânduială ca în toată săptămâna să nu mănânce bucate (fierte la loc, fără numai pâine cu apă după apusul soarelui, iar sâmbăta și duminica să meargă la trapeză împreună cu părinții și să se mângâie cu înfrânare.
Mărturisesc părinții care l-au cunoscut pe sfântul Calinic că fața îi era mereu palidă de multa postire și ochii adânciți în orbite din pricina multei privegheri și a atâtor lacrimi. Căci dobândise de la Dumnezeu darul lacrimilor la sfânta rugăciune.
În anul l8l3, murind de boala ciumei mulți preoți călugări din mănăstirea Cernica, starețul Timotei stăruia mereu să facă preot pe smeritul ierodiacon Calinic. El însă se lepăda de un dar mare ca acesta, socotindu-se pe sine cu totul nevrednic. Fiind însă foarte ascultător și lăsându-se în voia lui Dumnezeu, a primit taina sfintei preoții, săvârșind cele sfinte în toată viața sa cu lacrimi și cu multă evlavie.
După primirea darului preoției, Sfântul Calinic a început și mai mult a se nevoi și a sluji cu osârdie tuturor. Că era plin de dumnezeiasca dragoste către toți, după cuvântul ce zice: „Dacă vrei să te iubească toți, iubește și tu pe toți”. De vedea pe cineva scârbit, împreună cu el se întrista. Pe cei bolnavi îi cerceta și după ale sale puteri îi mângâia. Pe săraci mereu îi miluia. Pentru aceasta toți îl iubeau ca pe un adevărat tată și părinte duhovnicesc.
Sfântul Calinic era atât de smerit, că pe cât se înălța cu cinstea și cu darul de către toți, cu atât mai mult se smerea către toți, după cuvântul Domnului care zice: „Care dintre voi va vrea sa fie mai mare, să fie vouă slugă”- (Matei XX, 26).
Ajungând cuviosul Calinic duhovnic al mănăstirii Cernica, aproape toți părinții și frații din obște se mărturiseau la sfinția sa, pentru că toți se cucereau de nevoința lui și își făceau adăpostire și mângâiere supărărilor lor. Era atât de iscusit duhovnic ca veneau la spovedanie nu numai monahii, ci și multă lume din afară și chiar mitropolitul.
Fericitul părinte Calinic, ori de câte ori era ocărit de cineva, el grăia de bine; iar pe cel care îl nedreptățea îndată pe acela îl miluia și îl ajuta cu tot ce putea, însă la dânsul în chilie altceva nu se găsea, fără numai un ulcior cu apă.
Spuneau părinții că în chilia sa cuviosul era atât de liniștit, încât nici ucenicii lui nu-l auzeau ce face, când adică se odihnea și când era la rugăciune.
După mărturia mai multor duhovnici din vremea sa, cuviosul Calinic săvârșea în timp de 24 de ore două mii de închinăciuni și 300 de metanii mari, precum și pravila cea rânduită fiecărui călugăr la chilie.
Aceiași duhovnici ai mănăstirii Cernica adevereau că sfântul Calinic, încă din anii tinereții primise darul neîncetatei rugăciuni a lui Iisus, prin care se făcuse casă a Duhului Sfânt și vas al alegerii.
În primăvara anului l8l7, cuviosul Calinic, împreună cu Ignatie duhovnicul și cu un alt călugăr, s-au sfătuit să postească desăvârșit tot Postul Mare până la Sfintele Paști. Deci, luând binecuvântare de la starețul mănăstirii, Dorotei, au început această aspră și mai presus de putere nevoință. Dar din lipsa dreptei socoteli, satana le-a făcut la toți o grea ispită. Călugărul n-a putut să postească deloc. Ieroschimonahul Ignatie a postit câteva săptămâni. Apoi, slăbind foarte tare, s-a îmbolnăvit și cu greu s-a vindecat. Iar cuviosul Calinic a postit desăvârșit până în joia Canonului Mare, când a mâncat o jumătate de prescură. Dar voind să împlinească cele 40 de zile de post, asemenea Mântuitorului și sfinților de demult, s-a îmbolnăvit de o cumplită amețeală de cap și slăbire a firii, încât n-a mai știut nimic de sine până în Duminica Tomei. Pentru aceasta starețul Dorotei era foarte mâhnit, crezând că nu va mai scăpa cu viață.
Însă, cu darul lui Dumnezeu, cuviosul Calinic și-a venit din nou în simțire, spre bucuria starețului și a tot soborul. Din ceasul acela părintele Dorotei i-a rânduit să țină toată viața calea cea împărătească. Adică să se împărtășească zilnic din masa cea de obște la trapeză. Deci, făcând ascultare, părintele Calinic mânca zilnic cu frații la masă, fără să mai aibă nimic de mâncare la chilie, sau să guste ceva fără binecuvântare. Cu toate acestea, din postirea cea de 40 de zile, cuviosul a rămas cu o permanentă durere de cap, pe care a simțit-o până la obștescul său sfârșit.
În vara aceluiași an, sfântul Calinic n-a mâncat pâine deloc, timp de 40 de zile, nici legume fierte la foc. Numai seara, după apusul soarelui, mânca câte o felie de pepene și fructe crude, ca să-și potolească slăbiciunea firii și să nu calce porunca starețului său.
Ucenicul său, arhimandritul Anastasie Baldovin, mărturisea că în toată viața sa cuviosul nu dormea întins pe pat, ci ațipea câteva ceasuri pe un scaun, îmbrăcat și încins cu o curea lată de piele. Era ca o adevărată santinelă, gata oricând de luptă, veghind neîncetat asupra nevăzuților vrăjmași care încercau să-l ispitească, fie prin trup fie prin gânduri.
Același ucenic zicea că nimeni nu putea să ascundă ceva sau să spună vreo minciună înaintea sfântului Calinic, pentru că era mai înainte văzător și îndată descoperea adevărul și cele ce urmau să se întâmple în viitor.
Același ucenic prea iubit al Sfântului Calinic spunea că dascălul său era atât de blând și smerit cu inima, încât oricine socotea că are în fața sa un înger, iar nu un om pământesc. De aceea toți îl iubeau, îl cinsteau și îl aveau ca pe un adevărat Sfânt, atât călugării și mirenii, cât și episcopii și dregătorii țării.
După ce a fost rânduit stareț, cuviosul se silea, nu numai cu viața sa, ci și cu alese sfaturi duhovnicești, să îndrepteze pe călugării leneși și tulburători din mănăstire. Și pe mulți îi îndrepta pe calea cea bună. Iar pe cei răzvrătiți și neascultători îi scotea afară din obște, după porunca apostolului, ca să nu vatăme și pe alții.
Sfântul Calinic socotea că ascultarea este cea mai mare virtute pentru monahi și temelia vieții călugărești. Astfel, învăța pe fiii săi duhovnicești că „viața de obște, în sfânta ascultare. a întemeiat-o însuși Domnul nostru Iisus Hristos, prin pilda vieții sale pământești”.
Spuneau părinții și aceasta, că marele stareț nu îngăduia deloc clevetirea în viața călugărească. Căci o socotea „moartea sufletului”. În locul multei vorbiri el sfătuia pe ucenici să practice neîncetat tăcerea și rugăciunea lui Iisus.
Aceiași părinți spuneau că, cuviosul își împlinea chemarea de stareț cu mare râvnă și frica de Dumnezeu, știind că „lucrul cel mai greu și anevoios este meșteșugul călăuzirii sufletelor pe calea mântuirii”.
Uneori zicea către ucenici:
- Starețul este inima tuturor inimilor care îl caută și îi cer sfat și mângâiere. El este calea spre desăvârșire a tuturor sufletelor credincioase din jurul său.
Cuviosul obișnuia adesea să pescuiască în lacul din jurul mănăstirii, iar peștele pe care îl prindea îl dădea la obște pentru hrana părinților. Într-o zi, un călugăr tânăr, curățind de solzi o caracudă mică, a început a cârti și lovind-o cu cuțitul zicea: „Na, na ! De ce n-ai adus pe tată-tu, pe mamă-ta, pe moșu-tu, pe strămoșu-tu, care aveau solzi mai mari, că nu mă necăjeam atâta”. Apoi tot el răspundea: „Am venit și cu tata, și cu mama, și cu moșul, și cu strămoșul, dar i-au luat părinții duhovnici cei din comitet și părintele stareț”. Aceste cuvinte au ajuns la urechile cuviosului stareț Calinic. Atunci el, stând puțin pe gânduri, pentru a înlătura orice pricină de sminteală din mănăstire, a zis:
- De azi înainte nu voi mai pune pește în gura mea! Și într-adevăr, până la sfârșitul vieții sale nu a mai mâncat niciodată pește, păzind cu sfințenie făgăduința data lui Dumnezeu. Se hrănea numai cu verdețuri și acelea o dată pe zi, cu multă înfrânare.
În timpul răscoalei din anul l82l, mulți locuitori din București s-au adăpostit la mănăstirea Cernica. Iar bunul stareț i-a găzduit pe toți în ostrovul sfântului Nicolae, prin chiliile călugărilor, iar pe călugări i-a mutat în ostrovul sfântului Gheorghe. În acele zile de grea încercare pentru țară, multă mângâiere au aflat locuitorii capitalei de la sfântul Calinic. Că pe toți îi îmbărbăta, îi odihnea și îi hrănea în mod gratuit din alimentele mănăstirii.
În primăvara aceluiași an, auzind turcii de mulțimea mirenilor adăpostiți în ostrovul Cernicăi și socotind că ar fi dintre răsculați, au înconjurat mănăstirea cu tunuri și stăteau gata s-o distrugă, iar pe cei aflați în ambele ostroave să-i ucidă cu sabia. Atunci sfântul Calinic a adunat tot poporul și pe călugări în biserică, le-a ținut cuvânt de îmbărbătare și au făcut împreună priveghere de toată noaptea. Iar a doua zi a trimis un călugăr cu jalbă la mai marele turcilor din tabăra alăturată. Și astfel, cu rugăciunile sfântului Calinic, cu lacrimile poporului și cu mijlocirea sfântului Nicolae, s-au liniștit turcii și s-au izbăvit cu toții de la moarte.
Terminându-se hrana în mănăstirea Cernica, călugării și mirenii erau amenințați de cumplită foamete. Deci, căzând sfântul Calinic la rugăciune cu multe lacrimi, în fața icoanei Maicii Domnului și a sfântului Nicolae și cerându-le grabnic ajutor, îndată a fost ascultat. Cum s-a ridicat marele stareț de la rugăciune, au intrat pe poarta mănăstirii cinci care trase de câte doi boi, pline cu pesmeți de pâine, trimise de pașa, mai-marele turcilor din tabăra apropiată.
Tot în anul l82l, un alt pașă, care își avea tabăra în satul Pantelimon, a răpit o călugăriță din mănăstirea Pasărea, drept ostatecă. Dar sfântul Calinic, nerăbdând să fie mireasa lui Hristos în mâinile păgânilor, a făcut jalbă la stăpânire și a izbăvit călugărița din mâinile turcului. Deci, supărându-se cumplit pașa a hotărât să pornească noaptea cu armele asupra mănăstirii, ca s-o prade și să ucidă pe stareț. Atunci sfântul Calinic, auzind de răzbunarea turcului, a făcut priveghere de toată noaptea, cerând ajutorul lui Dumnezeu. Și iarăși prin minune a fost izbăvit de primejdie. Căci chiar în noaptea aceea, pe când pașa lua cafeaua ca apoi să năvălească asupra mănăstirii, o slugă a sa a încercat să-l omoare cu arma. Dar glontele oprindu-se în punga cu galbeni, turcul a scăpat cu viață. Cutremurat de această minune, a doua zi pașa a trimis acei galbeni la mănăstirea Cernica, din care, după porunca cuviosului, s-a făcut la intrare o fântână, cunoscută până astăzi sub numele de „Fîntîna turcului”.
Pe lângă înnoirea vieții duhovnicești în obștea sa, marele stareț al Cernicăi s-a îngrijit și de cele necesare vieții pământești, după exemplul înaintașilor săi. Astfel, a terminat de pictat biserica din ostrovul sfântului Nicolae, iar cu banii donați de arhiereul Ioanichie Stratonichias din București, a zidit o biserică mare cu cetate în ostrovul sfântului Gheorghe, pentru că nu mai încăpeau călugării într-o singură biserică.
Mai înainte însă de începerea bisericii, i s-au arătat noaptea în vis Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe și fericitul stareț Gheorghe. Deci, Sfântul Nicolae a zis Cu-viosului Calinic : „Scoală-te și să zidești în ostrovul cel mic o biserică în numele Sfântului Mucenic Gheorghe…”. Marele mucenic i-a adăugat, apoi, aceste cuvinte : „Noi îți vom trimite tot ce-ți va trebui”. Iar starețul Gheorghe i-a zis: „Să nu ai nici o îndoială în inima ta !”.
Această vedenie arătându-se deodată și cuviosului Pimen duhovnicul, l-a încredințat pe sfântul Calinic să înceapă lucrul, în anul l832 a început noua biserică. În anul l838 s-a dărâmat de un puternic cutremur, iar după patru ani a fost zidită din nou, așa cum se vede până astăzi. A mai zidit în anul l846 biserica mănăstirii Pasărea și alte câteva biserici parohiale.
Sfântul Calinic a fost de asemenea și un bun iconom al mănăstirii Cernica și al celorlalte mănăstiri — Pasărea, Snagov, Căldărușani, Ciorogârla și Poiana Mărului — care erau sub administrația sa. Când a intrat stareț, Cernica avea doar „o teleguță cu un bou ce se conducea de un călugăr prin ulițele Bucureștilor și oricine voia din popor arunca câte o pâine în acea teleguță și apoi se întorcea la mănăstire și împărțea acea pâine pe la călugări. Iar pentru îmbrăcămintea călugărilor se trimitea de la domnie și de la alți buni creștini”.
Or, venerabilul stareț în puțină vreme a refăcut iconomia mănăstirii, a făcut un mare metoc în satul Buești-Ilfov, a ridicat case și adăposturi pentru oameni și vite, a cultivat pământul cu tot felul de cereale, a plantat vii și păduri, încât se mirau toți de priceperea lui. Acolo creștea mănăstirea cirezi de vite și turme de oi pentru hrana și îmbrăcămintea călugărilor din lavră.
Fiind chemat și propus de câteva ori să fie mitropolit al Țării Românești, sfântul Calinic din marea lui smerenie nu a primit. Dar un om vrăjmaș din preajma sa, îndemnat de zavistnici, i-a dat otravă. Pe când marele stareț zăcea pe patul de moarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând : „Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, nu credeam și nu doream să mor otrăvit”. Atunci, în umbra nopții un glas de taină i-a răspuns : „Nu vei muri de otravă ! Scoală-te și fii sănătos, că nu după mult timp vei fi episcop la Râmnicu-Vâlcea, unde vei îndrepta Biserica și clerul care este în scăzământ”. În ceasul acela cuviosul s-a sculat sănătos din pat și s-a dus la utrenie, că era miezul nopții.
Pentru blândețea și sfințenia vieții sale atât de mulți călugări s-au strâns în jurul Sfântului Calinic, încât nu mai încăpeau în amândouă ostroavele. în anul l850, când a plecat ca episcop la Râmnicu – Vâlcea, a lăsat în mănăstirea Cernica peste 350 de călugări cu viață aleasă.
Pe când era stareț, a venit la cuviosul Calinic pitarul mănăstirii și l-a înștiințat că s-a isprăvit făina. Iar el a răspuns:
- Să avem nădejde la Maica Domnului și la Sfântul Ierarh Nicolae și nimic nu ne va lipsi.
Apoi intrând în chilie a căzut la rugăciune înaintea icoanei pro lectorului său, zicând: „Sfinte arhiereule al lui Hristos, Nicolae, mângâietorule al săracilor și cald-folositorule al celor ce le roagă cu credință, vină și acum și ajută smeritei turmei tale și ne scapă de foamete, precum ai mântuit pe cei ce erau să se înece în mare, că nu avem alt ajutor după Maica Domnului, al ară de tine…”. Apoi, după vecernie, a pus să se citească în biserică paraclisul Sfântului Nicolae.
Și iată că Sfântul Ierarh Nicolae, ascultând rugăciunea plăcutului său, a venit imediat în ajutorul mănăstirii Cernica. În ceasul acela a sosit la arhondaricul mănăstirii un car cu boi încărcat cu făină. Erau doi oameni necunoscuți, trimiși cu această milostenie de stăpânul lor, care, după ce au descărcat povara, îndată au plecat.
Drept recunoștință, marele stareț a adunat soborul în biserică și, după pavecerniță, au cântat acatistul Sfântului Nicolae. Apoi, binecuvântând făina, a pus să se facă pâine în noaptea aceea pentru mângâierea părinților și fraților.
În altă zi, pe când vorbea cu părintele Pimen, duhovnicul său, a venit la Sfântul Calinic un om cerându-i milostenie. Iar el i-a dat 50 de lei. După un ceas a venit un tânăr și a spus starețului: „Părinte, tatăl meu a murit și a lăsat să aduc la mănăstire o mie de lei. Iată aici cinci sute și restul îi voi aduce mai pe urmă că nu îi am acum”. Apoi a plecat. Atunci bătrânul duhovnic a întrebat pe cuviosul:
- Ce cugetai, părinte Calinic, când ai dat milostenie acelui om ? Iar blândul stareț i-a răspuns:
- Aș fi vrut să-i dau o sută de lei, dar n-am avut. I-am dat numai cincizeci și am primit cinci sute !
În anul l829, luna iulie, în dimineața unei zile de praznic, stătea cuviosul Calinic în chilia sa din ostrovul mare, aproape de arhondaric. Deci, privind pe fereastră a văzut mulțime de musafiri care atunci veniseră, iar pe bieții călugări, „ascultătorii din arhondărie”, cum alergau în toate părțile ca să slujească musafirilor. Deci, căutând la dânșii cu durere de inimă, a zis în sine :
– Ah, Dumnezeule! cum are să se defaime chipul monahicesc prin petrecerea împreună cu mirenii! Și tare oftând, a început să citească icoasele Sfântului Ierarh Nicolae.
Spuneau ucenicii sfântului Calinic „că faptele îi erau întocmai după graiul gurii și nu putea nimeni să-i găsească nici un cusur. Că după cum învăța, așa și lucra. Că zice și Mântuitorul: „Să vă fie cuvântul așa, așa și nu, nu !” (Matei V, 37).
Aceiași ucenici mărturiseau că sfântul Calinic „cu multă mâhnire a primit alegerea de episcop, la l4 septembrie l850, fiindcă n-a putut strica hatârul iubitului său fiu duhovnicesc, Barbu Dimitrie Știrbei — domnul Țării Românești — și s-a supus la voia obșteștii Adunări…”.
Spunea sfântul Calinic, în ceasul despărțirii de fiii săi duhovnicești:
– Călugărul, oriunde va merge și oricât bine va găsi, tot nu este ca unde și-a pus metania, fiindcă inima lui nu este în pace.
Altădată iarăși le spunea:
- Iubiții mei frați și fii, trebuie să avem mare grijă când intrăm în Sfânta Biserică sau în Sfântul Altar, că acolo este însuși Domnul nostru Iisus Hristos de față în Sfintele Taine.
Spunea ucenicul său Anastasie că îndată după așezarea sa în scaunul episcopiei de la Râmnicu-Vâlcea, a și început a da porunci la protopopi, ca unde s-ar afla vreun om necununat să-l cunune și să-l cerceteze pentru ce nu se cunună și „șade cu posadnică”.
Spunea iarăși același ucenic că Sfântul Ierarh Calinic avea mare evlavie către Sfântul Ierarh Nicolae, al cărui acatist îl citea zilnic. Cu ajutorul lui Dumnezeu și al marelui ierarh, protectorul său, a rezidit din temelie catedrala episcopală din Râmnicu-Vâlcea, casele episcopale și seminarul, între anii l854-l856, care fuseseră distruse de incendiul din anul l847. Odată cu biserica, blândul episcop a redeschis și vestita tipografie a Episcopiei din Râmnic, în care a tipărit tot felul de cărți de slujbă și de zidire sufletească, pe care apoi le trimitea gratuit la preoți și credincioși.
Spunea iarăși arhimandritul Anastasie Baldovin despre dascălul său, Preasfințitul Calinic :
- Mă minunam de așa viață supranaturală, pentru că vedeam că slujesc un Sfânt viu. De aceea îndrăzneam de multe ori și îl întrebam câte ceva despre tainele dumnezeiești și el îmi descoperea ceea ce cunoștea că-mi este de folos și cât putea să încapă în mintea mea cea slabă și întunecată. Iar dacă înaintam cu întrebările mai departe, îmi zicea : „Nu este acum timpul pentru asemenea întrebări”.
Același ucenic spunea:
- Avea obicei fericitul, că după rugăciunea de seară mă ținea lângă Preasfinția Sa mai mult timp, povățuindu-mă în credință și la datoriile mele monahale și multe lucruri de taină îmi descoperea.
Adeseori îmi zicea fericitul:
– Fiul meu, mulți sunt din călugări și mireni numai cu numele creștini, iar cu viața și cu faptele sunt departe de adevărul creștinătății. De aceea, la unii ca aceștia nu ai voie să le arăți ceea ce ai văzut la mine. Iar la cei pe care îi vei cunoaște că sunt creștini buni și cred în darul și puterea lui Dumnezeu, ai voie de la mine să le arăți și să le scrii, numai după ce mă voi duce din această lume trecătoare.
În vara anului l854, mergând sfântul Calinic spre Târgu-Jiu, însoțit de ucenicul său și mai mulți slujitori, la rugămintea credincioșilor a poposit peste noapte într-un sat din cale. Și iată, fiii unui om înstărit au mărturisit bunului păstor că tatăl lor a murit de mai mulți ani, dar trupul lui n-a putrezit în pământ. L-au dezgropat de trei ori, i-au făcut parastas cu arhierei și cu preoți, dar trupul său tot întreg l-au scos din groapă.
Deci, l-au rugat pe Sfântul Calinic să le dea voie să-l dezgroape a patra oară pe tatăl lor. Iar după ce fericitul va termina liturghia arhierească, să-i citească rugăciunile de dezlegarea păcatelor la mormânt. Și bunul păstor, milostivindu-se de ei, i-a ascultat. După terminarea Liturghiei, au mers cu toții la mormânt. Trupul răposatului, întreg și nevătămat, era rezemat de zidul bisericii. Și iată, o minune preaslăvită ! În timp ce sfântul Calinic citea rugăciunile de dezlegarea păcatelor, trupul cel neputred a început a se preface în țărână, de la picioare spre cap. La sfârșitul rugăciunilor întreg trupul său se prefăcuse într-o grămăjoară de țărână amestecată cu oase albe. Uimiți toți de aceasta au dat slavă lui Dumnezeu.
Spunea părintele Anastasie, ucenicul sfântului Calinic, că au poposit împreună timp de trei zile la schitul Lainici, unde era egumen marele duhovnic și arhimandrit Irodion Ionescu, renumit pentru viața sa în toate hotarele Olteniei și dincolo de Carpați. Apoi, pornind pe poteci de munte spre Râmnicu-Vâlcea, au poposit puțin într-o poiană. Și plecând însoțitorii săi înainte, sfântul Calinic stătea jos și plângea.
— De ce plângi, Prea Sfinte ? l-a întrebat ucenicul. Te doare stomacul ?
— Nu, fiul meu, a răspuns el. Dar nu credeam să mai trăiesc să văd alt stareț schimbându-se în Cernica. Nicandru, starețul Cernicăi, a murit!…
Deci, ucenicul însemnând ziua și ceasul acela, a plecat după două săptămâni la mănăstirea Cernica și s-a încredințat că arhimandritul Nicandru se mutase la Domnul chiar în ziua și ceasul când a plâns sfântul Calinic.
Odată, pe când sfântul Calinic slujea Sfânta Liturghie în paraclisul Episcopiei Râmnicului cu mai mulți slujitori, a fost adusă la biserică o femeie legată în lanțuri, cumplit chinuită de un duh necurat. La sfârșitul slujbei protoiereul orașului a rugat pe bunul păstor de suflete să-i citească o rugăciune de vindecare. Arhimandritul Anastasie i-a pregătit molitfelnicul. După citirea rugăciunii, sfântul Calinic a binecuvântat pe femeia bolnavă de trei ori, în numele Prea Sfintei Treimi și a zis: în numele Domnului nostru Iisus Hristos, scoală-te ! În clipa aceea bolnava s-a vindecat cu darul lui Dumnezeu.
Deci, sculându-se sănătoasă de jos, săruta cu lacrimi sfintele icoane, mulțumind binefăcătorului ei. Apoi, intrând sfântul Calinic în chilia sa, a început a plânge cu multe lacrimi.
— De ce plângi, Prea Sfințite ? l-a întrebat ucenicul.
— Nu am nimic, fiul meu, dar văd că pentru multele mele păcate, mă pedepsește Dumnezeu. Spuneți la toți, că nu pentru mine păcătosul a făcut Dumnezeu această minune de a tămăduit pe femeia bolnavă.
Dorind sfântul Calinic să asculte ultima liturghie pe pământ și să se bucure de praznicul învierii lui Hristos, în ziua de Paști a slujit un preot Sfânta Liturghie în paraclisul chiliei unde ședea, și s-a împărtășit pentru ultima dată cu Prea Curatele Taine. Era în ziua de 7 aprilie l868.
În joia luminată, adică la ll aprilie, se împlineau cele l4 zile vestite de sfântul Calinic. Cu câteva zile mai înainte a venit la el starețul mănăstirii, arhimandritul Ștefan, „pe care îl iubea foarte mult și i-a dat testamentul pentru înmormântare scris cu câtva vreme înainte. Apoi l-a mai învățat și ceva lucruri duhovnicești, vorbind amândoi multe ceasuri”. În noaptea de l0 spre ll aprilie a venit părintele Anastasie la sfântul Calinic și i-a citit Utrenia. După otpust au stat amândoi de vorbă, vorbind pentru mântuire și alte lucruri folositoare. Când se lumina de ziuă părintele Anastasie s-a retras în chilia sa. La orele 5 dimineața, sfântul Calinic a chemat pe ucenicul Ghermano ca să-l îmbrace în cămașă și haine de îngropare. Pe toate celelalte le dăduse de pomană. Apoi singur s-a sculat, s-a spălat pe față, s-a pieptănat și a binecuvântat pe toți câți erau în casă. Spunea ucenicilor că „au venit niște oameni mari în casă și vor să-l ia cu dânșii”. Cum stătea așa în picioare, a cerut o cruce. Apoi ținând crucea în mână s-a închinat ei, a sărutat-o și a zis :
— Sfântă Cruce, ajută-mi! Iar către ucenici a zis : Să ne vedem în fericirea din cealaltă lume! Și rezemându-și capul pe pieptul lui Ghermano, a răsuflat adânc și și-a dat duhul în mâinile Domnului.
La înmormântarea sfântului Calinic, care a avut loc sâmbătă, l3 aprilie, au venit mitropolitul Nifon cu patru episcopi, mai mulți egumeni și zeci de mii de credincioși, „încât nu mai încăpeau în amândouă ostroavele”. Cu toții se sileau să-i sărute mâinile. Trupul său era îmbrăcat în veșminte arhierești, așa cum poruncise el, era așezat pe scaun, cu cârja și evanghelia pe braț.
Slujba prohodului s-a făcut în biserica cea mare din ostrovul Sfântului Nicolae. Apoi patru preoți l-au purtat pe brațe, împreună cu zeci de arhierei, preoți și diaconi și l-au înmormântat așezat pe scaun, în partea de nord a pridvorului bisericii Sfântul Gheorghe, ctitorită de el.
După înmormântarea Sfântului Ierarh Calinic „a venit comisia de la guvern ca să cerceteze pentru stare— avere personală — și a aflat bani o rilă și o jumătate de napoleon și multe adeverințe întărite cu iscălituri, de pe la toate locurile pe unde dăduse milostenie, atât de aici, din România, cât și din Orient, Ierusalim și alte locuri de prin Turcia, care hârtii s-au luat de minister”.
Despre marele episcop, Sfântul Calinic, spunea ucenicul său, cuviosul Anastasie Baldovin, aceste cuvinte :
Acest Sfânt episcop și arhiereu al Bisericii noastre ortodoxe a săvârșit multe fapte mari și folositoare pentru această țară și Biserica Română. Spunea iarăși despre el că în timpul cât a trăit în viață, a făcut șapte biserici mari și trei paraclise și a crescut mii de fii duhovnicești. Ultimele cuvinte ale ucenicului său formează o solemnă mărturisire către credincioși:
Declar pe conștiință, ca arhimandrit și duhovnic ce sunt eu păcătosul și în numele adevărului adevărat, că acest Sfânt Episcop Calinic, cum a ieșit din pântecele mamei sale, tot așa a intrat în pântecele pământului.
