Sfântul Emilian de la Durostorum sărbătorit în Biserica Ortodoxă

Cântările Bisericii Ortodoxe Române îl numesc pe marele mucenic prăznuit astăzi, Emilian din Durostor, drept „Stea luminoasă”, „ostaș prea ales care luminează acum toată lumea cu lucrări de minuni tainice și gonește întunericul necredinței”(stihira de la Doamne strigat-am din ziua de 18 iulie).

Sfântul mucenic a trăit în secolul al IV-lea în orașul Durostor, Silistra de astăzi, și a fost militar în armata romană, în timpul împăratului Iulian Apostatul (361-363). Acest împărat care s-a lepădat de credința ortodoxă, a încercat o ultimă încercare de reînviere a păgânismului. El a numit atât în fruntea armatei, cât și la conducerea marilor unități administrative ofițeri și demnitari păgâni, care aveau misiunea de a reintroduce și de a reface vechile temple, spre a le reda cultului, declarându-se el însuși ca „pontifex maximus”, adică mai marele preoțimii păgâne.

Măsurile luate de către împăratul Iulian au dus la nemulțumiri din partea creștinilor și la noi persecuții pornite împotriva lor. În aceste persecuții a suferit moarte martirică și Sfântul Mucenic Emilian de la Durostor. Mai multe informații privind martiriul Sfântului aflăm din volumul pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, „Sfinți Daco Romani și Români”: ‘Din actul său martiric, păstrat în latinește și grecește, aflăm că era militar și că era fiul prefectului din Durostorum, Sabbatianus. Acest act descrie pe larg martiriul său. Se spune că, după ce împăratul a dat edictul prin care creștinismul era interzis în tot imperiul roman, a fost trimis în Durostorum un oarecare Capitolin, „vicarul Tracici”, om „plin de înșelăciune și cu mintea întunecată, doritor fiind încă și de vărsare de sânge și având mare râvnă pentru idoli”, ca să cerceteze dacă se mai aflau creștini. Ajungând la Durostorum, conducătorii cetății au jurat că toți locuitorii „se închină zeilor noștri și neîncetat le aduc jertfe cu toată cinstirea”. Bucuros de un asemenea răspuns, Capitolin a chemat la un ospăț pe toți dregătorii din cetate. Dar pe când petreceau ei, tânărul Emilian „privind împrejur și văzând timpul potrivit ca să câștige cununa vieții celei de sus, fiindcă se socotea creștin nu numai în fața lui Dumnezeu și a îngerilor, ci și a oamenilor și dorind ca lucrul acesta să fie arătat tuturor a intrat în templul păgân din cetate și cu un ciocan de fier a distrus statuile zeilor, adică idolii, a răsturnat altarele și jertfele puse pe ele, apoi a ieșit nevăzut de nimeni”. Un slujitor al lui Capitolin văzând cele ce s-au întâmplat în templu, l-a înștiințat de îndată. Plin de mânie, a poruncit să fie găsit vinovatul. Atunci slujitorii lui au văzut trecând prin fața templului un țăran oarecare, pe care socotindu-l că este făptașul, l-au prins și l-au bătut. Dar Emilian, văzând că este chinuit un om nevinovat în locul lui, s-a predat singur acelor slujitori, mărturisind că el este vinovat pentru cele săvârșite în templu. Doi soldați l-au arestat de îndată, în ziua de 16 iulie 362, ducându-l înaintea lui Capitolin, care l-a supus unui interogatoriu. Fiind întrebat care îi este numele, el a răspuns: „Dacă mă întrebi de numele meu obișnuit, mă numesc Emilian; dacă, dimpotrivă, cauți numele meu cel desăvârșit, atunci socotește-mă a mă numi creștin”, întrebat de ce „a adus ocări nemuritorilor zei”, tânărul Emilian a răspuns cu mult curaj zicând: „Dumnezeu și sufletul meu mi-au poruncit să calc în picioare pe acești neînsuflețiți, ca să se arate tuturor că sunt pietre fără suflet, muți și surzi, în care nu se află nici un fel de grăire”. Plin de mânie, Capitolin a cerut să fie dezbrăcat și întins cu fața la pământ, poruncind apoi slujitorilor să-l „umple de răni adânci”. Pe când era bătut cu cruzime cu vine de bou, Capitolin l-a întrebat din nou cine l-a îndemnat la acea faptă, la care neînfricatul Emilian a răspuns cu aceeași hotărâre, că numai Dumnezeu și sufletul său l-au făcut să răstoarne și să calce în picioare „zeii cei spurcați” și să arunce „jertfele cele nelegiuite”, în fața unei asemenea înfruntări, Capitolin a poruncit să fie întors cu fața în sus și lovit cu aceeași neîndurare și pe piept. După ce l-au bătut vreme îndelungată, mărturisind din nou că este „rob al lui Hristos”, Capitolin a poruncit să fie ars de viu, ca nu cumva curajul și statornicia lui în credință să fie urmată și de alții. Atunci slujitorii l-au scos afară din cetate, aproape de malul Dunării, unde se pregătise un rug pentru el. Emilian le-a cerut îngăduința să-l lase să se roage lui Dumnezeu. Iar după ce s-a rugat, a fost aruncat de slujitori în foc. Dar Dumnezeu a făcut o nouă minune, căci „focul cunoscând pe mucenicul lui Hristos nu l-a mistuit, ci l-a păzit întreg și neatins, iar pe slujitorii lui Capitolin, cei ce erau aproape, i-a cuprins flacăra și i-a ars de tot”. Văzând că a rămas nevătămat, fericitul Emilian „a mărit pe Dumnezeu, și întorcându-se spre răsărit, s-a însemnat cu semnul crucii și ridicându-și privirile către cer a zis: Doamne Iisuse Hristoase, primește sufletul meu! Și zicând acestea, a adormit în pace”. Era în anul Domnului 362, în ziua de 18 iulie.

Actul său martiric istorisește mai departe că femeia lui Capitolin, fiind în taină creștină, a fost rugată de ceilalți mărturisitori ai lui Hristos să ceară de la bărbatul ei trupul noului mucenic spre a fi îngropat după cuviință. Și astfel, uns cu miruri, trupul său a fost redat pământului din care a fost zidit, cu cântări duhovnicești și cu psalmi, undeva în apropierea orașului Durostorum, la locul numit Gedina. De atunci, mucenicul Emilian este prăznuit ca sfânt și trecut în sinaxar în ziua de 18 iulie, ziua pătimirii și mutării sale la Domnul’.

Comentarii Facebook


Știri recente