Sfânta Macrina, Sora Sfântului Vasile cel Mare și a Sfântului Grigorie de Nyssa, s-a născut în anul 327, primind la botez numele bunicii sale.

A primit o educație aleasă de la mama ei, Emilia, care era o bună creștină. Tatăl ei, Vasile dorea ca fiica sa să își întemeieze o familie prin Taina Nunții, însă tânărul cu care trebuia să se căsătorească Sfânta Macrina a murit la scurt timp după logodnă, fapt pentru care sfânta a refuzat să se se mai căsătorească, închinându-și viața în totalitate lui Dumnezeu.

Îmbrățișează viața monahală (în vremurile acelea viața monahală se putea desfășura în sânul familiei), transformând astfel casa părintească într-un adevărat loc de asceză.

Până când frații ei au ajuns la vârsta maturității, Sfânta Macrina s-a dedicat creșterii și educării lor, apoi, împreună cu mama ei, cu alte câteva rude și foste servitoare s-au retras la o proprietate din Pont, unde au întemeiat o comunitate cu viața de obște, a cărei cârmuitoare a fost Sfânta Macrina până când sufletul ei a plecat la Domnul, în anul 379.

Tropar, Glas 8:

Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Cuvioasă Maică Macrina, duhul tău.

Sfinții din familia Sf. Vasile cel Mare

Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în anul 330, în Cezareea Capadociei, din părinți credincioși și înstăriți, Sfinții Vasile și Emilia. Iubitor de învățătură, copilul Vasile a învățat la școlile din orașul său, apoi la cele din Constantinopol, mergând și la Atena, unde era cea mai înaltă școală din timpul său și unde l-a întâlnit pe Sfântul Grigorie Teologul, cu care a legat o strânsă și sfântă prietenie.

După terminarea studiilor, a cercetat viața monahilor din Egipt și Palestina, devenind el însuși monah și întemeind o mănăstire în Pont. În anul 370 a fost chemat la vrednicia de Arhiepiscop al Cezareei Capadociei (azi Kayseri, Turcia), în vremuri grele pentru Biserică, deoarece ereticii arieni aveau de partea lor pe însuși împăratul Valens. Sfântul Vasile cel Mare și-a atras mânia împăratului și a suferit multe prigoniri pentru apărarea dogmei Sfintei Treimi, temelia credinței creștine. El a întemeiat spitale și azile pe lângă biserici, spre folosul celor săraci și bolnavi, îndemnând pe cei înstăriți să dăruiască din avuțiile lor spre ajutorarea celor lipsiți.

A avut o legătură deosebită cu Biserica de la nordul Dunării (Dacia), de pe teritoriul actual al României, trimițând misionari pentru a-i creștina pe goți și cerând de acolo moaștele Sfântului Mucenic Sava de la Buzău. S-a mutat la Domnul la vârsta de 49 de ani, în ziua de 1 ianuarie 379, plâns de creștinii ortodocși și de păgâni, care îl iubeau și îl cinsteau pentru bunătatea și înțelepciunea sa. El a lăsat moștenire Bisericii multe scrieri teologice: Despre Sfântul Duh, Contra lui Eunomie, Omilii la Hexaimeron, Reguli monahale, peste 300 de scrisori și alte scrieri duhovnicești și rugăciuni, precum și Liturghia care îi poartă numele și care se săvârșește de zece ori pe an.

Sfânta Macrina cea Bătrână, bunica Sfântului Ierarh Vasile, era născută în Neocezareea Pontului și a primit învățătura creștină de la Sfântul Grigorie Taumaturgul. S-a căsătorit cu un creștin al cărui nume nu s-a păstrat, alături de care, în vremea persecuției lui Dioclețian (303–305), a fost nevoită să se refugieze timp de șapte ani și a suferit răpirea averii. După încetarea persecuției împotriva creștinilor, s-a întors ducând o viață în sărăcie. Ea le-a insuflat nepoților curajul mărturisirii dreptei credințe și le-a fost prima învățătoare de carte și pildă de virtuți.

Sfântul Vasile, tatăl marelui ierarh cu același nume, era vestit dascăl de retorică și creștin milostiv față de săraci, iar Sfânta Emilia, soția lui, era fiica unui credincios care murise ca mucenic pentru Hristos. Ei au avut zece copii, pe care i-au crescut în dreapta credință și în viețuirea virtuoasă creștină.

Sfântul Grigorie al Nyssei era fratele mai tânăr al Sfântului Vasile cel Mare. S-a născut în anul 332 și a învățat carte la școlile din orașul său, Cezareea Capadociei, dar, pentru setea lui de cunoaștere și pentru marea lumină a gândirii și a scrierilor sale, a ajuns să fie mare dascăl, părinte și mare teolog al vieții duhovnicești ortodoxe. Din tinerețe a intrat în slujba Bisericii, în treapta de citeț, apoi a devenit profesor. Pe vremea împăratului arian Valens (364–378), Sfântul Vasile cel Mare, care era arhiepiscop în Cezareea Capadociei, l-a chemat pe fratele său, Grigorie, să lupte cu arianismul, l-a hirotonit episcop și i-a încredințat scaunul cetății Nyssa din Capadocia (azi Nevşehir, Turcia).

Nu era o cetate de seamă, însă Sfântul Vasile voia în jurul său episcopi cu o credință ortodoxă neșovăielnică: „Este mai bine ca episcopul să dea cinste scaunului său, decât să capete cinste episcopul de la scaun”, zicea el. În această luptă, Sfântul Grigorie a fost izgonit de către arieni din scaunul său vreme de patru ani. Dar primirea pe care i-au făcut-o credincioșii, când s-a întors, arăta cât era de iubit de păstoriții săi. Sinodul din Antiohia (379) l-a trimis să meargă în Arabia și Palestina, ca să aducă pace Bisericilor tulburate de eretici. A luat parte la cel de-al Doilea Sinod Ecumenic, în anul 381, întărind credința în dumnezeirea Sfântului Duh.

Scrierile sale au făcut din el un „Părinte al Părinților” și un „stâlp al Ortodoxiei”, fiind scrieri de temeinică gândire teologică, de filosofie creștină și de înaltă trăire lăuntrică, precum: Marele Cuvânt Catehetic, Despre facerea omului, Viața lui Moise, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, Despre Fericiri, Așezământul creștinesc și altele. S-a mutat la Domnul în anul 395, în ziua de 10 ianuarie, lăsându-ne mărturie toată măsura marilor sale daruri. O parte din moaștele sale se găsesc și la noi în țară, la Biserica Domnița Bălașa din București, Paraclis patriarhal.

Sfântul Petru de Sevastia a fost cel mai mic dintre copiii Sfinților Vasile și Emilia. S-a născut în anul 340, în Cezareea Capadociei. Sfânta Macrina cea Tânără, sora lui cea mare, s-a ocupat de formarea sa, insuflându-i dragostea pentru rugăciune, nevoință și milostenie. Renunțând la studierea științelor profane, Sfântul Petru s-a dedicat cercetării Sfintei Scripturi și creșterii în viața duhovnicească.

La scurt timp după ce fratele său Vasile a fost hirotonit arhiepiscop al Cezareei, în anul 370, Petru a fost hirotonit de către acesta în slujirea de preot. Calitățile sale duhovnicești îl recomandau să-i fie încredințată o mai mare vrednicie în Biserică, dar Sfântul Petru se ferea pe cât putea, iubind mai mult liniștea singurătății și nevoințele prin post, priveghere și studierea scrierilor sfinte.

După moartea tatălui său, Sfântul Petru și-a ajutat sora și mama în organizarea unei comunități monahale, unde acestea se dedicau misiunii și filantropiei Bisericii. El a făcut apoi din casa părintească un așezământ bisericesc pentru fecioare. Când provinciile Pont și Capadocia au fost afectate de o secetă mare, așezămintele monahale și de ajutorare administrate de Sfântul Petru și de familia sa au oferit grâne și alte provizii tuturor oamenilor flămânzi și nevoiași. În jurul anului 378, după multe insistențe ale Marelui Vasile, Sfântul Petru a primit slujirea cea mare a arhieriei, ca episcop de Sevastia, în provincia Armenia (azi Sivas, în Turcia). Cu multă râvnă și vrednicie,

Sfântul Petru a restabilit credința ortodoxă din eparhie, după moartea episcopului arian Eustație, și a participat la cel de-al Doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol, din anul 381, la care s-a definitivat textul Crezului ortodox.

Sfântul Grigorie de Nyssa spunea despre fratele său că „părea a nu fi mai prejos decât Vasile cel Mare în virtute”. Deși nu ni s-a păstrat nicio scriere a Sfântului Ierarh Petru, la îndemnul său, Sfântul Grigorie de Nyssa a scris marea sa lucrare, Împotriva lui Eunomie. Sfântul Petru a adormit în pace în anul 391.

Sfânta Cuvioasă Macrina a fost sora mai mare a Sfântului Vasile cel Mare. Din tinerețe, ea și-a închinat viața slujirii lui Dumnezeu și ajutorării săracilor. Fiind împodobită cu frumusețea trupului și cu fire bună, a fost logodită cu un mire asemenea ei, dar acesta a murit la scurt timp.

Au venit apoi mulți alții să o ia de soție, însă fericita și-a ales fecioria, ajutând-o pe mama sa, Sfânta Emilia, la treburile gospodărești și la creșterea fraților mai mici, ca o a doua mamă. Sfânta se nevoia cu citirea dumnezeieștilor Scripturi, ca una ce se sârguia să îndrume pe frații ei pe calea urmării lui Hristos, făcând casa părintească o școală de fapte bune.

Împreună cu fratele ei, Sfântul Vasile cel Mare, au întemeiat două mănăstiri în Pont, una pentru femei și alta pentru bărbați. Cea de călugări era povățuită de Sfântul Vasile cel Mare, iar cealaltă, de egumena Macrina, care, după ce a răposat mama lor, Sfânta Emilia, și-a împărțit averea săracilor. Ea a trăit cu multă cuviință, osteneală și rugăciune, câștigându-și prin muncă cele de trebuință, până la cea din urmă suflare.

Cercetând-o pe sora sa cu puțin înainte de sfârșitul ei, Sfântul Grigorie al Nyssei a găsit-o cu totul slăbită de friguri și culcată pe o scândură. Sărăcia din mănăstirea fecioarelor era așa de mare, încât de-abia s-a găsit un văl învechit spre acoperirea trupului Macrinei, când au dus-o la mormânt.

Atunci, Sfântul Grigorie a pus deasupra ei mantia lui. În viața ei, Sfânta Macrina a făcut și multe minuni, dând tămăduire bolnavilor și îndrăciților prin rugăciunile ei. Fericita a adormit cu pace în anul 380 și a fost îngropată în biserica Sfinții 40 de Mucenici, alături de mormântul mamei sale, Sfânta Emilia, iar pomenirea ei se face la 19 iulie.

Sfântul Navcratie s-a născut în anul 332. El a primit o educație aleasă, s-a deosebit prin frumusețea și puterea sa fizică din tinerețe, dar a dat dovadă și de o adâncă știință de carte, încât, la 22 de ani, citea în public lucrările scrise de el, uimindu-i pe ascultători prin iscusința alcătuirii cuvântărilor.

Cu toate acestea, tânărul Navcratie a fugit de viața lumească și, împreună cu slujitorul său Hrisafie, s-a retras pe malurile împădurite ale râului Iris. Acolo a găsit un loc de nevoință, în care s-a dedicat postului, privegherilor, citirii cărților sfinte și mântuirii sufletului său. Cu propriile mâini a îngrijit câțiva bătrâni care trăiau în apropiere, în sărăcie și slăbiciune.

Într-o zi, Sfântul Navcratie a plecat să prindă pește pentru bătrânii de care avea grijă și, căzând în apă, s-a săvârșit pe neașteptate, în anul 358, la vârsta de 26 de ani.

Sfinții din familia Sfântului Vasile cel Mare au fost cinstiți ca ocrotitori ai familiilor creștine și pilde de sfințenie printr-o slujbă comună încă din secolul al XIX-lea, iar Biserica Ortodoxă a Greciei a rânduit oficial această sărbătoare comună în anul 1998. Sfântul Sinod al Bisercii Ortodoxe Române, prin hotărârea sa din 1 iulie 2025, a așezat prăznuirea lor în ziua de 19 iulie.

Tropar, Glas 4: 

Pe Ierarhii lui Hristos: Marele Vasile, Grigorie al Nyssei și Petru al Sevastiei, pe nevoitorul Navcratie și pe Cuvioasa Macrina, împreună cu părinții lor, Vasile și Emilia, și cu bunica Macrina, în cântări să-i lăudăm, săvârșind sfântă prăznuirea lor.

Sfântul Cuvios Die

Sfântul Cuvios Die s-a născut în Antiohia Siriei din părinți binecredincioși. Din tinerețe s-a retras în pustiu închinând-și viața lui Dumnezeu.

Pentru viața sa curată Dumnezeu l-a învrednicit cu darul facerii de minuni. Împăratul Teodosie al II-lea (408-450), apropiat al cuviosului Die, a ridicat o mănăstire lângă chilia sfântului. Patriarhul Attic al Constantinopolului (405 – 425) l-a hirotonit preot și l-a numit stareț al mănăstirii ridicate de împăratul Teodosie. A trecut la cele veșnice în anul 430.

Aflarea moaștelor Sfântului Cuvios Serafim de Sarov

Tot astăzi, Biserica Ortodoxă sărbătorește Aflarea moaștelor Sfântului Cuvios Serafim de Sarov.

Sfântul Serafim a fost un ascet rus care a vieţuit în Mănăstirea Sarov din Rusia. Este unul dintre cei mai cunoscuţi sfinţi din lumea ortodoxă, mare făcător de minuni, cultul său luând amploare în secolul XX. Data sa de prăznuire este 2 ianuarie, iar în alte biserici şi 19 iulie, ziua aflării moaştelor sale.

Cuviosul Serafim s-a născut în anul 1759, în 19 iulie, în oraşul Kursk, din Rusia, având părinţi binecredincioşi, Isidor şi Agafia. A intrat în mănăstirea din Sarov la vârsta de 19 ani, iar la 27 de ani a fost hirotonit preot. Vreme de 10 ani, din 1794 până în 1804, a trăit singur în pădure, păzind în amănunt rânduiala Sfântului Pahomie din Egipt, pe care a descoperit-o în setea lui neobosită de a citi cărţile Sfinţilor Părinţi.

În pădure, Sfântul Serafim locuia în tovărăşia animalelor sălbatice: urşi, lupi, vulpi, care se obişnuiseră să ia hrana din mâna lui. Din ispita diavolului, Sfântul Serafim a fost bătut rău de tâlhari şi a fost găsit fără cunoştinţă în coliba lui din pădure. Vindecat de răni, între anii 1804-1807 a primit rânduiala de viaţă a stâlpnicilor şi a petrecut o mie de zile şi de nopţi, rugându-se în genunchi, pe o piatră, în inima pădurii, îndurând ierni grele.

Mai apoi, vreme de mulţi ani, a stat zăvorât în chilia lui din mănăstire, fără pat şi fără căldură, având ca pravilă – rostirea rugăciunii lui Iisus, iar ca citire săptămânală – cele patru Evanghelii. Duminica se împărtăşea cu Sfintele Taine, pe care i le aducea un preot în chilia sa.

În urma unei vedenii în care i s-a arătat Maica Domnului, însoţită de Sfinţii Petru al Alexandriei şi Clement al Romei, Sfântul Serafim a primit darul de a povăţui suflete ca părinte duhovnicesc (stareţ) şi a început să primească pe credincioşi la chilia sa. Îi întâmpina întotdeauna rostind cuvintele: „Bucuria mea!”, şi îi învăţa că scopul vieţii creştine este „dobândirea Duhului Sfânt”. Iisus, Fiul lui Dumnezeu, chemat în rugăciunea neîncetată, Se arată prin venirea Duhului Sfânt, iar Duhul şi Fiul, împreună, îl duc pe cel ce se roagă la apropierea de Tatăl.

Mărturia lucrării de împărtăşire din lumina dumnezeiască, aşa cum a cunoscut-o Sfântul Serafim, este descrisă în cartea lui Nicolae Motovilov: Viaţa Sfântului Serafim de Sarov. Motovilov îi spuse Cuviosului Serafim: „Şi totuşi, eu nu înţeleg cum pot să am siguranţa că sunt în Duhul Sfânt. După care semne pot eu să cunosc singur că harul Sfântului Duh se află în mine?”.

Părintele Serafim spuse: ,,Iată, acum, suntem amândoi în harul Sfântului Duh… Dar de ce nu mă priveşti?”. ,,Părinte, nu pot să te privesc. Ochii sfinţiei tale aruncă fulgere de lumină. Faţa sfinţiei tale e mai arzătoare decât soarele şi mă dor ochii”. Şi Cuviosul Serafim urmă: ,,Te afli în plinătatea Sfântului Duh, altfel n-ai putea să mă vezi în starea aceasta”.

Apoi i-a spus şoptit: ,,Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru milostivirea Lui către noi. Vezi, în adâncul inimii m-am îndreptat către Dumnezeu, zicând: Doamne, fă pe omul acesta vrednic să vadă, cu ochii lui trupeşti, arătarea Preasfântului Duh. Şi iată, Dumnezeu a auzit rugăciunea smeritului Serafim… Dar bine, de ce nu te uiţi la mine? Nu-ţi fie teamă, Dumnezeu este cu noi…”.

,,Încurajat, încercai să ridic ochii şi o spaimă sfântă îmi cuprinse toată fiinţa. Închipuiţi-vă faţa unui om care vă vorbeşte din mijlocul soarelui; îi vezi mişcarea buzelor, înfăţişarea ochilor, îi auzi glasul, simţi că te ţine de umeri, dar nu-i vezi nici braţele, nu vezi nici trupul tău, nici al celui ce-ţi vorbeşte, ci vezi numai o lumină strălucitoare, o lumină orbitoare, luminând întinsul zăpezii, până departe, împrejur, luminând fulgii de zăpadă, care nu încetau să cadă peste mine şi peste marele stareţ”.

Şi Părintele Serafim urmă: ,,Dacă numai presimţirea, arvuna aceasta a bucuriei viitoare, umple inima noastră de atâta mângâiere şi atâta înviorare, ce vom spune de bucuria însăşi, care este pregătită în ceruri, tuturor celor ce plâng aici pe pământ? Şi dumneata, dragul meu, ai plâns destul în viaţa pământească.

Dar, iată, cu câtă bucurie te mângâie Dumnezeu… Dar acum e vremea luptelor, a strădaniilor neîncetate, e vremea dobândirii unor puteri din ce în ce mai mari, ca să creştem ,,până la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (cf. Efeseni 4, 13). Atunci, însă, bucuria aceasta, pe care o simţim acum în parte şi într-un timp scurt, se va arăta în toată plinătatea ei şi ne va covârşi toată fiinţa cu desfătări negrăite, pe care nimeni nu va mai putea să le ia de la noi”.

Cuviosul Serafim a întemeiat mănăstirea de maici de la Diveevo, apoi a răposat cu pace în ziua de 2 ianuarie a anului 1833. Prima aflare a moaştelor sale a avut loc cu prilejul trecerii lui în rândul Sfinţilor, în anul 1903, la 19 iulie, dată care a devenit a doua lui zi de prăznuire.

În anul 1926, pe vremea prigoanei ateiste, mănăstirea Diveevo a fost desfiinţată, iar moaştele Cuviosului au fost ascunse de atei, spre a opri pelerinajele prin care credinţa se întărea. Ele au fost descoperite din nou în anul 1991 şi au fost aşezate la Diveevo, unde mulţimi de credincioşi din toată lumea vin spre a-l cinsti.

Sfântul Serafim a rămas în conştiinţa credincioşilor ortodocşi ca un mare părinte duhovnicesc, lucrător al rugăciunii neîncetate, purtător de har şi făcător de minuni.

Un fragment din moaștele Sfântului Serafim de Sarov se află la Biserica „Sfântul Nicolae”-Tabacu din București.

Tropar, Glas 4: 

Din tinerețe L-ai îndrăgit pe Hristos, fericite, și numai Lui, Unul, ai dorit cu înflăcărare să îi slujești, prin rugãciune neîntreruptă în pustie, nevoindu-te cu inima plină de umilință dobândind iubirea lui Dumnezeu și arătându-te ales al Maicii Domnului. Pentru aceasta ne rugăm ție: Mântuiește-ne pre noi cu rugăciunile tale, preacuvioase Serafime, Părintele nostru.

Evanghelia din duminica a șaptea după Rusalii – vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum

Ev. Matei 9:27-35

Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David. După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne!

Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie.Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela.

Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel.

Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.

Tot la această dată, Mineiul mai face pomenirea următorilor:

• Sf. Teodor, de la Lavra Sf. Sava
• Sfinții patru împreună sihaștri