Pentru Lăcrimioara Nemțanu, viața de familie, școala și parohia nu sunt lumi separate, ci spații care se completează și se susțin reciproc. Preoteasă, mamă și profesor psihopedagog, Lăcrimioara s-a implicat de-a lungul anilor în viața comunității, în special în activitățile dedicate copiilor și tinerilor.
În jurul bisericii a crescut, pas cu pas, grupul „Bucuria”, în care copiii și adolescenții se întâlnesc pentru activități catehetice, seri de colinde, film și alte proiecte de comunitate. În acest interviu, Lăcrimioara Nemțanu vorbește despre familie, vocație, educație, apropierea de copii și tineri și despre felul în care o comunitate poate deveni un sprijin pentru cei care trec prin momente dificile. Interviul a fost acordat în cadrul rubricii #vinereapentruviață.
Alexandra Nadane: Ce înseamnă pentru dumneavoastră viața de familie ca soție, mamă, preoteasă și cum v-a format această experiență în relația cu oamenii din comunitate?
Lăcrimioara Nemțanu: Pentru mine, toate trei se cuprind una în alta, nu sunt roluri separate, ba chiar aș îndrăzni să spun că se completează într-o armonie dată, parcă, de Cel de Sus. Ca soție de preot am învățat de la început ce este jertfa. În familia noastră, soțul meu este mai întâi al lui Dumnezeu și apoi al parohiei. Iar noi suntem inima lui. Învață să își împartă timpul, inima și puterile cu fiecare om care bate la ușă.
Iar eu am învățat să nu fiu geloasă pe această împărțire, ci să o binecuvântez. E o jertfă tăcută, de zi cu zi, să rămâi în liniște acasă cu copiii când el spovedește până târziu, dar această jertfă m-a format ca mamă și ca om. M-a învățat că dragostea nu se micșorează când se împarte, ci crește. Pentru că, fiind mamă acasă, am învățat să fiu mamă și în parohie. O mamă știe să asculte un plâns, să lege o rană, să se bucure de un lucru mic. Așa îi întâlnesc și pe oamenii din micuța comunitate – nu de sus, ci ca o mamă și ca o soră între frați.
A.N.: Cum ați ajuns să vă implicați atât de mult în viața parohiei și, în mod special, în activitățile cu copiii și tinerii?
L.N.: Am avut modelul meu încă din copilărie. Orfană de tată, mi-am luat model chiar pe preotul din sat, un om blând, înalt, cu multă voință și disponibilitate pentru ceea ce își dorea sfinția sa să facă din noi. El a făcut un cor de copii, ne numeam pe atunci „Lumină lină”, iar eu am fost selectată alături de alți copilași din sat.
Ne-a învățat răspunsurile Sfintei Liturghii, ne-a încurajat să citim la strană și multe rânduieli bisericești. Aveam inima plină de bucurie și recunoștință că cineva crede în puterile mele, dându-le o mare valoare. Dar și eu mi-am luat foarte în serios menirea de cântăreț și mic enoriaș.
Tare mult l-au iubit copiii pe părintele din sat, la fel și eu. Chiar și astăzi îl port în inima mea, dar și în rugăciunile mele. Așa a fost și în parohie. Am pornit de la un gând: „Oare cum ar fi să îi urmez modelul, să adunăm pe tinerii parohiei și să-i cunoaștem?”. Nu a fost un plan, a fost firesc.
Când ai copii mici în brațe și vii la biserică, în jurul tău se adună alți copii. Am început cu 9-10 copilași la o după-amiază de pricesne, chiar după hramul parohiei noastre, Sf. Parascheva, apoi încă trei și încă patru și tot așa. Copiii cheamă copii. I-am adunat prin cântec, am format un grup frumos numit „Bucuria”.
Iar astăzi, prin pronia bunului Dumnezeu, tinerii se bucură și își desfată sufletele la activități catehetice, ateliere de povești, seri de colinde, seri de film și alte activități. Preoții slujesc la altar, iar noi, preotesele, avem altarul nostru printre oameni, lângă copii. Aici m-a așezat Dumnezeu și aici am rămas.
Însă, în toate și pe toate, împreună le fac alături de soțul meu și cred că acest lucru ne-a ajutat să creștem și duhovnicește, și în viața de familie.
A.N.: Sunteți și cadru didactic. Cum se întâlnesc experiența de la școală, cea din familie și cea din parohie în lucrul cu copiii?
L.N.: La școală am învățat metode, în familie am învățat dragostea, iar în parohie jertfa. La școală trebuie să fiu corectă cu elevii mei, în familie iertătoare, cu disponibilitate pentru cele trei minuni ale noastre, iar în comunitate, cu trecerea anilor, mi-am dat seama că este bine să fiu răbdătoare și mereu dispusă să ascult.
Copiii simt imediat dacă îi vezi ca pe un număr din catalog sau ca pe un suflet. Dar, prin prisma funcției pe care o ocup în școală, cea de profesor psihopedagog pentru copii cu CES (cerințe educative speciale), eu sunt profa care nu pune note și, prin urmare, nu se simt etichetați. Mă străduiesc să îi văd ca pe sufletele pe care încerc să le văd și acasă, la masa noastră. Și atunci, nu de puține ori, am simțit cum disciplina vine din dragoste, nu din frică.
A.N.: Grupul „Bucuria” a crescut în timp și îi implică astăzi și pe tinerii mai mari ca voluntari. Cum se construiește această continuitate de la copilul care participă la tânărul care începe să îi ajute pe alții?
L.N.: Au crescut pe lângă noi, pe mulți i-am găsit aici, în parohie, pe când aveau 4-5 anișori, acum sunt tineri frumoși, cu aspirații și dorințe. Mulți dintre tinerii noștri au renunțat la activitățile bisericii, motivând că sunt prea mari pentru acestea. Aceasta este realitatea dureroasă, însă mă bucur să îi văd pe unii totuși în biserică.
Este greu să ții un tânăr în biserică, dacă părinții lui nu vin niciodată la Sfânta Liturghie. Da, avem și astfel de enoriași, care nu au călcat niciodată pragul bisericii lor din sat. Părintele nostru duhovnic ne-a încurajat, spunându-ne: „Din 40 de tineri creștini ortodocși ai parohiei, dacă 10-20 vin constant, cu ei lucrați și veți avea plată”.
Așa facem și, cu ajutorul lui Dumnezeu și al Sfintei Parascheva, ne rugăm să le lumineze mintea și să primească în inimile lor harul cel dulce care pe toți ne ține vii și lucrători în via Domnului. Dar continuitatea cu cei prezenți mereu s-a construit prin încredere și prin consecvență din ambele părți. Ei au crescut împreună, s-au împrietenit în pridvorul bisericii și acum nu vor să se despartă.
A.N.: Ce ați observat că au nevoie cel mai mult copiii și adolescenții de astăzi din partea adulților și a comunității?
L.N.: Au nevoie de adulți care trăiesc ceea ce spun. Au nevoie să fie ascultați fără să fie corectați imediat. Copiii de azi nu mai cred în vorbe frumoase, cred în oameni consecvenți, onești, care observă potențialul din ei și îl fructifică.
Au nevoie de un loc unde să nu fie judecați pentru nota de la școală sau hainele pe care le poartă. Și biserica poate fi acel loc. Să practicăm iubirea și să începem de la cei mici, avem multe de învățat de la ei.
A.N.: Parohia desfășoară și activități pro-viață. Ce poate face concret o comunitate parohială pentru femeile însărcinate și mamele care trec prin situații dificile?
L.N.: Cel mai concret lucru este să nu fie lăsată singură. Faptul că părintele știe greul prin care trece este primul pas spre ajutorarea mamei. O vorbă bună, o haină de copil și un bănuț strâns pentru ajutorarea mamelor totdeauna a trimis Dumnezeu.
Dar primul pas este ca părintele să știe despre necazul sau criza prin care trece familia. Și mai facem rugăciune. O femeie speriată are nevoie în primul rând să știe că nu este singură, că prin rugăciune trimite Dumnezeu oamenii potriviți la locul potrivit, iar noi am simțit nu de puține ori acest lucru. Noi, aici unde ne aflăm, facem omenește ce este posibil, iar Dumnezeu face ceea ce noi nu putem.
A.N.: După anii petrecuți alături de copii, tineri și familie, ne puteți povesti o situație care v-a impresionat?
L.N.: Este greu să aleg din tot buchetul de amintiri doar una, însă vă voi povesti două întâmplări minunate.
Într-un an, cred că era al doilea an în această parohie, au scris toți copiii din cor scrisori pentru Moș Crăciun, iar noi am colaborat pe atunci cu un grup de oameni din București, cu diferite funcții. Erau oameni cu o situație financiară foarte bună, care își doreau să ajute copiii parohiei. Înainte să trimit scrisorile, împreună cu părintele le-am citit și, din acel punct, a început să lucreze Dumnezeu în chip minunat.
Într-o scrisoare, o fetiță slabă, blondă, cu ochii mari, nu cerea nimic din ce ar cere un copil obișnuit… „Dragă Moșule, dorm în pat cu cele două surioare mai mici, cu mama și tata. Îmi doresc un pat, îmi doresc să am unde să îmi întind picioarele”. Așa suna cererea fetiței.
Scrisoarea ei a sensibilizat foarte mult și, cu mult efort, în timp, nu a primit doar un pat, ci o casă. „Casa Mădălinei” a fost un proiect de suflet și o minune mare.
O altă întâmplare a fost legată de bunica Ana, cu care ne-am împreună rugat timp de șase ani la fiecare Sfântă Liturghie. Vârsta înaintată și boala au ținut-o la pat în ultimii ani din viață. În luna februarie am primit în parohie vizita Înaltpreasfințitului Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, pentru două zile.
Tare mult și-a dorit Mitropolitul nostru să meargă la căpătâiul unui bolnav din parohia noastră, iar noi ne-am gândit la bunica Ana, care avea 92 de ani și o problemă gravă de sănătate. Bunica s-a bucurat de rugăciunea de dezlegare de păcate și de prezența atât de binecuvântată a Înaltpreasfințitului Mitropolit Teofan, iar în aproximativ 5 luni de la venirea ierarhului, bunica Ana și-a dat sufletul în mâinile Domnului.
Înainte să moară, s-a spovedit, s-a împărtășit, și-a chemat apoi fata și i-a spus că la capul ei stă îngerul păzitor și în fața ei Mântuitorul este cu Maica Domnului lângă o căsuță… o așteptau. Apoi, ca și cum ar adormi un prunc, sufletul bunicii s-a întors acasă, în grija Preacuratei și a Mântuitorului pe care i-a și văzut. De când sunt preoteasă nu am mai auzit așa ceva la un om simplu, decât poate în filele de pateric.
A.N.: Vă rugăm să spuneți câteva gânduri pentru preotesele aflate la început de drum.
L.N.: La necazuri, întristări și bucurii m-am rugat mult și de aici am primit multă alinare. Mi-am făcut prieteni pe sfinții noștri iubiți și de câțiva mi-am lipit inima și îi chem în ajutor. Am urmat sfaturile bunicii mele: „Să fii binecuvântare acolo unde te-a așezat Dumnezeu” și „Să nu dai cinstea pe rușine”.
Bunica și mama au fost și sunt „titanii ortodoxiei” copilăriei mele. Lor le datorez ceea ce sunt eu astăzi și tot ele m-au pregătit pentru a fi preoteasă. Nu m-am comparat pe mine sau parohia pe care o avem cu alte parohii sau alte preotese, dar mi-a plăcut să iau ce a fost mai frumos și ce m-a folosit pe mine ca om. Comparația strică bucuria.
Datoria mea ca preoteasă este să-mi odihnesc soțul în cele materiale și în cele sufletești, și să mă îngrijesc de pruncii pe care mi i-a încredințat Dumnezeu. Aceasta este principala mea îndatorire. Și un ultim lucru pe care l-am făcut a fost să folosesc darurile primite de la Dumnezeu pentru a le înmulți în comunitate.
Scurtă biografie
Lăcrimioara Nemțanu (n. 1994) a absolvit Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, specializarea Psihopedagogie specială, iar ulterior a urmat programul de master „Diagnoză și intervenție la persoanele cu CES”, la aceeași universitate. În prezent, își desfășoară activitatea la Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă Târgu Neamț. Este căsătorită de 10 ani și este mamă a trei copii: Doroteea, Caliopia si Spiridon.
Foto: Arhiva personală
