Militar de carieră, fost instructor de parașutism și apoi preot militar, Părintele Mirel Ilie se pune mereu în slujba semenilor. La început a slujit la Penitenciarul Rahova, apoi a fost alături de copiii bolnavi de la Vidra și de vârstnicii de la Ciolpani.
Din 2013, slujește în comunitatea surzilor din București. Este interpret autorizat în limbaj mimico-gestual, îi însoțește pe membrii comunității la medic și în fața instituțiilor statului. A contribuit la accesibilizarea slujbelor și emisiunilor TRINITAS TV pentru persoanele cu deficiențe de auz.
În interviul pentru #vinereapentruviață, părintele vorbește despre rostul fiecărui om, despre copiii cu nevoi speciale și părinții lor, despre primirea lor în comunitate și despre darul pe care îl putem oferi chiar și atunci când nu avem bani: timpul nostru.
Alexandra Nadane: Părinte, cum vă amintiți copilăria și primele rugăciuni pe care I le-ați adresat lui Dumnezeu?
Pr. Mirel Ilie: Fiecare dintre noi are o lucrare în viața aceasta. Fiecare este rânduit de Dumnezeu cu un scop, dar contează și căutările noastre. Omul este o sumă de alegeri, iar alegerile noastre dau, la un moment dat, o formă omului din noi.
Eu am fost un copil de la țară. Eram obișnuit cu mediul acela și parcă nu știam că, dincolo de tăblița care marca ieșirea din localitate, mai există și altceva. Apoi au început să apară excursiile și taberele. Părinții se gândeau să investească în casă și în gospodărie, iar pentru excursii nu erau bani.
Îmi aduc aminte că, dimineața, când plecau colegii, mergeam și eu cu ei până la școală. Le luam ghiozdanele și erau bucuroși că scăpau de cărat. O rugam pe doamna să mă lase să urc puțin în autocar. Stăteam pe scaun, le făceam cu mâna, iar când autocarul pleca și eu rămâneam jos, simțeam o durere sfâșietoare.
Mă duceam după un deal. Era perioada comunistă și nu îmi vorbise nimeni prea mult despre Dumnezeu, dar simțeam nevoia să spun cuiva ce mă doare. Și nu aveam cui să-I spun decât lui Dumnezeu, așa cum mi-L imaginam eu. M-am rugat atunci: „Doamne, dacă vreodată o să mă fac mare și o să am bani, ajută-mă să pot să ajut și alți copii”. În copilărie am făcut această promisiune fără să știu că, mai târziu, Dumnezeu îmi va oferi posibilitatea să mă bucur de atât de mulți copii.
Am plecat de acasă la 14 ani și am stat la cămin în timpul liceului. În clasa a IX-a, un coleg m-a chemat la el acasă. Când am văzut covorul persan, m-am așezat pe jos și îl mângâiam cu mâna. Mi se părea ceva extraordinar. A pus și muzică. L-am întrebat ce ascultăm și mi-a spus că este Beethoven. Nu știam nimic despre muzica clasică. În seara aceea m-am dus din nou înaintea lui Dumnezeu și L-am rugat ca, atunci când voi fi mare, să am și eu un covor persan ca al colegului și să ascult muzica aceea. Era felul în care un copil descoperea o lume pe care nu o cunoscuse.
A.N.: Cum ați ales cariera militară și cum ați ajuns să practicați parașutismul? Ce a însemnat această experiență în viața Sfinției Voastre?
Pr. M.I.: Profesorul meu de istorie din școala generală era un om extraordinar. Avea un fel de a prezenta lecția încât te ducea, parcă, pe câmpul de luptă. Ne explica de unde venea un atac, cum se apărau ceilalți, când intervenea artileria. M-a fascinat atât de mult, încât în inima mea s-a născut o iubire de neam și de țară pentru care, la vârsta aceea, mi-aș fi dat viața. Cred că nu putem spune că suntem oameni credincioși dacă nu ne iubim țara și neamul, dacă nu îi cinstim pe înaintașii noștri și pe cei care s-au jertfit pentru ca noi să fim ceea ce suntem astăzi.
Totuși, aproape de sfârșitul clasei a XII-a, nu aveam încă o direcție. Atunci au venit în liceu cei de la comisariat și ne-au vorbit despre haina militară. Mi-am spus că este momentul meu. M-am dus acasă în weekend, le-am spus părinților și m-am înscris.
Țin minte că, după înscriere, am ieșit pe hol și îi auzeam pe ceilalți vorbind despre specializările alese: transmisiuni, tancuri, artilerie. Eu bifasem ceva pe listă, atât de mult îmi doream să merg în direcția aceasta. A trebuit să mă întorc și să întreb unde mă înscrisesem. Am făcut parte din prima generație care a început școala militară după Revoluție.
După absolvirea Institutului Militar, am fost repartizat la o unitate de parașutiști, la Clinceni. La început mi-era frică și să îi privesc sărind. Apoi îi întâlneam prin unitate și vedeam că sunt oameni ca mine. M-am întrebat: „Dar eu nu pot să fac așa ceva?” Am ajuns să fac parte din personalul aeronavigant, iar mai târziu am devenit instructor de parașutism.
Experiența de acolo a fost esențială pentru mine. Te urcai într-un avion, te uitai la celălalt și știai cât depinzi de acele suspante. Existau și incidente: parașute care nu se deschideau, fracturi, căderi în copaci. Eu însumi, la o parașutare de noapte în zona Titu, am căzut într-un cimitir.
Fiecare pas al vieții a fost un capitol prin care Dumnezeu m-a trecut. Fiecare a lăsat o experiență și a contribuit la formarea mea. Din aceste capitole se alcătuiește, la un moment dat, o carte: omul din noi, pe care Dumnezeu îl poate trimite să lucreze în via Lui și să îi simtă pe cei de lângă el.
A.N.: Ați povestit că, în copilărie, v-ați rugat să puteți ajuta alți copii. Cum s-a împlinit această dorință?
Pr. M.I.: Când ne-am căsătorit, ne doream o familie cu foarte mulți copii. Ne-am rugat, am postit, dar, după ani de zile, nu aveam niciun copil. În schimb, am înființat o asociație și am închiriat o garsonieră pe strada Petre Ispirescu, în Rahova. Aveam acolo și un spațiu pentru informatică, și un hol în care îi primeam pe copii. Peste două sute de copii veneau la meditații, la întâlniri și la tot felul de ateliere.
Pentru mine a fost o binecuvântare. După o zi întreagă de oboseală, stăteam pe un fotoliu în hol și venea câte un copil, îmi mângâia barba, mă săruta și îmi spunea: „Părinte, ce mă bucur să te văd!” Parcă trecea toată oboseala.
A.N.: Ați slujit în penitenciar, alături de copii bolnavi, de vârstnici și de persoane surde. Ce înseamnă pentru Sfinția Voastră să vă puneți în slujba semenilor?
Pr. M.I.: Cred din suflet că sunt oameni prin care Dumnezeu lucrează într-un anumit moment și oameni care rămân, zi de zi, în slujba lui Hristos. Important este să te lași în mâna Lui și să spui: „Doamne, iată robul Tău, iată roaba Ta”, asumându-ți ceea ce primești în ziua respectivă.
Uneori mă sună cineva că are nevoie de ceva. Pornesc spre el și, între timp, mă sună altcineva cu o altă problemă. Disponibilitatea aceasta, renunțarea la propria voie pentru a te pune în slujba celui de lângă tine, îți aduce bucuria de a-L vedea pe Hristos în oameni și de a-I vedea lucrarea.
Nu s-a inventat un aparat care să măsoare credința. Noi spunem despre noi că suntem credincioși, dar credința este o stare, o trăire. Nu ne putem da singuri garanția mântuirii. Așteptăm întâlnirea cu Dumnezeu, când El ne va primi și ne va strânge în brațe.
M-am bucurat de o slujire pe care o consider onorantă în Biserica Ortodoxă Română. La început am slujit la Penitenciarul Rahova, în secția de femei, până la mutarea lor la Târgșor. Apoi am slujit o perioadă persoanelor condamnate pe viață, celor aflate în arest preventiv și minorilor. Am slujit după aceea la casa de copii bolnavi de SIDA de la Vidra, apoi la așezământul pentru vârstnici de la Ciolpani, unde am stat aproximativ nouă ani. De treisprezece ani sunt în comunitatea surzilor.
Cred că unul dintre cele mai importante lucruri este să te rogi lui Dumnezeu să îți dăruiască ceea ce știe El că îți este de folos. Să putem spune după rugăciune: „Doamne, nu-mi da ceea ce Ți-am cerut eu, ci dă-mi ceea ce Tu crezi că îmi este de folos”.
A.N.: Ce întâlnire din anii de slujire alături de vârstnici v-a rămas în suflet?
Pr. M.I.: La așezământul de bătrâni de la Ciolpani era un om pe nume Radu, care suferea de o boală a oaselor și avea dureri cumplite. Cu toate acestea, zâmbea. Asistentele și infirmierele se mirau cum poate să zâmbească în atâta suferință.
La două zile după ce îl spovedisem, m-a chemat din nou. Mi-a spus că își amintise un păcat din copilărie. L-am întrebat cum și-l amintise și mi-a răspuns: „Mi l-a spus îngerul meu păzitor”. Vorbea cu o încredințare profundă despre prezența îngerului său. Era un om abandonat într-un cămin de bătrâni, dar trăia această apropiere.
După ce l-am spovedit, mi-a spus că a doua zi, la patru dimineața, va pleca și m-a rugat să îi aprind o lumânare. În dimineața aceea am ajuns mai târziu. Am aflat că murise la ora patru, așa cum spusese. Omul acela de pe pat, pe care poate noi nu îl băgam în seamă, trăia lucruri pe care noi nu le vedeam. Dumnezeu lucrează și prin cei pe care lumea îi socotește neînsemnați, prin cei care își asumă responsabilitatea mântuirii.
A.N.: Dar din slujirea comunității surzilor, ce întâlnire v-a marcat în mod deosebit?
Pr. M.I.: În slujirea persoanelor surde este nevoie adesea să mergi cu ele la medic, la notar sau la poliție și să interpretezi. Ele îți spun ce au de spus, tu traduci, apoi le transmiți întrebările și explicațiile celuilalt.
Într-o zi am primit foarte multe mesaje de la o tânără care voia să vorbim prin apel video. Nu o cunoșteam. Mi-a spus că venise din alt județ cu tatăl ei la spital și că medicul îi spusese că eu l-aș putea ajuta. Când medicii nu mai pot face ceva pentru un bolnav, se întâmplă să recomande chemarea unui preot. Familia înțelesese că eu aș putea să îl fac bine.
M-am dus la Spitalul Municipal să îl spovedesc. În salon mai erau doi bărbați, care s-au oferit să iasă. I-am întrebat dacă știu limbajul mimico-gestual. Nu îl cunoșteau, așa că au putut rămâne. Spovedania s-a desfășurat prin semne și a durat două ore și jumătate.
Îmi amintesc și acum cum se mirau cei doi de felul în care comunicam. Eu îi auzeam, în timp ce omul acela își cerceta toată viața. Rar întâlnești o asemenea dorință de a scoate la lumină toate greșelile, din toate cotloanele vieții. La sfârșit m-a prins foarte strâns de mână și, cu lacrimi pe obraz, m-a rugat să Îl rog pe Dumnezeu să nu îl ia. Avea o fată care termina liceul și pe cealaltă voia să o vadă la casa ei, măritată.
În seara aceea m-am rugat cu lacrimi înaintea unei cruci aduse de la Ierusalim. I-am spus lui Hristos să șteargă toate cererile mele de până atunci și să îi îngăduie omului aceluia să își vadă fetele mari. Atât de multă dorință de a trăi văzusem în ochii lui.
După două zile m-a sunat fata și mi-a spus că tatăl ei murise. Am primit vestea cu inima grea. Știm însă că scopul vieții noastre este mântuirea sufletului, dobândirea Duhului Sfânt, cum spune Sfântul Serafim de Sarov. Mă gândeam că omul acela își spovedise viața și plecase pregătit pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
Membrii familiei au insistat să merg cu ei pentru identificarea trupului, fiind nevoie și de interpret. Acolo s-a întâmplat ceva pe care l-am povestit cu greu. Omul pe care îl știam mort era viu. A venit și mi-a reproșat că îl lăsasem singur, deși îi spusesem că mă voi ruga pentru el.
Mi-a relatat că, la două zile după plecarea mea de la spital, văzuse ieșind din el un om cu aceeași înfățișare și că putea merge prin aer. Mi-a vorbit despre o câmpie cu flori și o poartă frumoasă, unde o femeie, pe care a recunoscut-o ca fiind Maica Domnului, îl îndemnase să intre. Spunea că întâlnise persoane surde pe care le cunoscuse și sfinți pe care îi văzuse zugrăviți în biserică.
Mi-a descris și un bărbat cu barbă, pe care l-a recunoscut într-o imagine a Sfântului Apostol Petru pe care i-am arătat-o. Acesta îl întrebase ce caută acolo și de ce nu are haină, când ceilalți aveau haine albe. I-ar fi spus că trebuie să se întoarcă. Omul mi-a povestit apoi că se trezise în frigiderul de la morgă și lovise ușa până reușise să iasă.
Au urmat, după aceea, demersuri îndelungate pentru a fi recunoscut din nou ca persoană în viață.
A.N.: Cum îi priviți pe copiii cu nevoi speciale și pe părinții lor? Cum sunt primiți în comunitatea pe care o slujiți?
Pr. M.I.: Nu ne naștem la întâmplare. Mulți oameni sunt mâhniți că s-au născut într-o familie săracă sau la țară. Dar nu noi ne alegem familia în care venim pe lume și nici, ca părinți, nu ne alegem copiii pe care îi primim. Copilul este un dar al lui Dumnezeu.
Cred din suflet că un copil care are anumite probleme s-a născut într-o familie de eroi. Cunosc familii care au copii cu ADHD, cu autism, cu sindrom Down și cu alte dificultăți. Pentru mine, părinții aceștia sunt niște eroi. Văd la ei o disponibilitate extraordinară.
La noi în biserică vin multe mame cu copii. Unele au ajuns la noi pentru că, în alte locuri, li s-a spus că cei mici fac gălăgie. Biserica noastră este destinată persoanelor surde. Dacă un auzitor se supără din pricina unui copil, îi spun că aici trebuie să fie dragoste și iubire.
Copiii vin în față, se întorc, se mișcă. Uneori am stat cinci, șapte sau zece minute ca să împărtășim un copil. Nu îi spunem mamei să plece și să vină altădată. Nu copilul este problema; problema este felul în care ne raportăm noi la el. Noi Îl dăruim pe Hristos. Sunt copii care, la început, nici nu voiau să deschidă gura. Acum, întâmpinați cu atâta dragoste, vin cu dorință și bucurie. Aceasta înseamnă să te regăsești în problema celui de lângă tine. Poate că Dumnezeu nu ți-a dat o cruce la fel de grea, dar îți dă dragostea și puterea să îl mângâi pe cel care o duce.
Știu o familie care a aflat de la medic că vor avea un copil cu probleme. Mi-au spus: „Este copilul meu. Mi l-a dat Dumnezeu. Este al meu”. Își iubesc copilul și se mândresc cu el. Eu îi prețuiesc foarte mult.
A.N.: Ce le-ați spune părinților care află că vor avea un copil cu nevoi speciale și se tem de ceea ce îi așteaptă?
Pr. M.I.: Ceea ce se zămislește în pântecele unei mame este rodul iubirii dintre soți și un dar al lui Dumnezeu. Nu suntem toți la fel și nu avem toți același chip. Cred că Dumnezeu le dă acestor părinți un har în plus și le vede răbdarea și dragostea.
Am vorbit cu un părinte al cărui copil are patruzeci de ani. Îngrijorarea lui era ce se va întâmpla cu acest copil când el nu va mai fi, pentru că nu mai avea pe nimeni. Cât timp îți trăiesc părinții, pentru ei rămâi copil, indiferent de vârstă. Am și o familie de fini al cărei copil are în jur de unsprezece-doisprezece ani. Este greu să îl poarte în brațe și să stea nopți nedormite, una după alta. Dar când îmi vorbesc despre mulțumirea lor că Dumnezeu le-a dăruit ceea ce cred că este mai bun pentru ei, mă simt rușinat înaintea lui Dumnezeu.
Le-aș spune acestor părinți să nu își piardă răbdarea și încrederea. Este o luptă grea, dar cred că mare va fi răsplata lor pentru jertfa și dragostea puse în creșterea copilului primit de la Dumnezeu. Le-aș mai spune să nu trăiască prin comparație. Avem tendința să ne uităm la ceilalți și la felul în care se bucură de copiii lor, în timp ce pentru noi fiecare zi poate fi o luptă contracronometru: cine stă acasă cu copilul, cine nu se duce la muncă dacă este răcit, unde îl putem duce, în condițiile în care centrele sunt atât de puține.
Există și părinți cărora li se cere să își mute copilul din clasă, pentru că ceilalți nu vor să vadă dificultățile și suferința lui. Am fii duhovnicești care au trecut prin asemenea experiențe. Societatea nu privește întotdeauna cu dragoste și empatie lupta lor. Uneori atitudinea este: „Este problema ta”. Dar dacă nu ai primit o asemenea cruce, ai puterea de a-l înțelege pe celălalt și de a-l primi cu dragoste.
Știu o doamnă cu doi copii care au aceeași problemă. După spovedanie îmi spune că pleacă atât de ușurată, încât îi vine să se țină de ceva ca să nu zboare. Și spune un lucru care mă cutremură: nu are cuvinte să Îi mulțumească lui Dumnezeu pentru copiii pe care i i-a dat. De multe ori încercăm să facem din copiii noștri ceea ce noi nu am reușit să devenim. Îi comparăm cu alții, cu studiile și cu realizările lor, ne gândim la ce va spune lumea. Dar ne bucurăm de ei? Ne bucurăm de anii în care îi putem ține în brațe și îi putem simți aproape, ani care nu se mai întorc?
La părinții aceștia am văzut o dragoste și o bucurie care rămân și când copilul are douăzeci, treizeci sau patruzeci de ani. Au și ei momentele lor grele, dar am întâlnit între ei oameni de o răbdare și o împăcare extraordinare. M-am dus odată acasă la un copil cu ADHD, care încă nu se trezise. Am văzut cum mama s-a așezat la capul patului, l-a mângâiat, i-a sărutat părul și i-a spus: „Iubirea vieții mele, a venit părintele”. Nu erau cuvinte goale. Simțeai dragostea din ele.
A.N.: Ce ați înțeles despre lumea persoanelor surde trăind alături de ele și ce nevoi încercați să întâmpinați prin centrul dedicat acestei comunități?
Pr. M.I.: Am întâlnit și o familie în care bunicii erau auzitori, părinții erau surzi, iar copilul era hipoacuzic. Bunicii voiau să facă tot ce era posibil pentru ca el să își dezvolte auzul. Părinții vedeau lucrurile altfel: copilul se născuse asemenea lor și nu priveau surditatea ca pe o pedeapsă. Își vedeau propria comunitate ca pe un loc în care copilul putea trăi bine.
Întâmplarea aceasta arată cât de diferit se pot privi lucrurile. Persoanele surde au o istorie, o cultură și o lume a lor. Pentru un auzitor poate fi greu să le înțeleagă. Eu am ajuns să spun, când vorbesc cu ei: „Noi, surzii”. Cineva mi-a atras atenția și mi-am dat seama că, slujindu-le, îmi asumasem comunitatea lor.
Mult timp am slujit în diverse locuri, fără să avem un centru al nostru. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a binecuvântat inițiativa construirii unui centru pentru persoanele surde. Ne dorim un loc unde cincizeci de persoane să poată primi zilnic o masă caldă. Centrul ar urma să ofere și un cabinet de logopedie, sprijin psihologic, activități after-school, săli de socializare și un mic paraclis.
Logopedia este costisitoare, iar pentru cei care își pot dezvolta vorbirea ar fi un ajutor important. Este nevoie și de pregătire școlară, pentru ca tinerii să poată trece examenul de bacalaureat și să aibă acces la facultate. Ei întâmpină dificultăți atunci când evaluarea nu este adaptată nevoilor lor.
A.N.: Cum putem fi alături de persoanele surde, chiar dacă nu cunoaștem limbajul semnelor, fără să le facem să se simtă marginalizate?
Pr. M.I.: Putem fi alături de persoanele surde și dacă nu cunoaștem limbajul mimico-gestual. Putem vorbi clar, ne putem ajuta de citirea pe buze, de telefon și de scris. Important este să avem deschidere și să nu le întâmpinăm de la început ca pe niște oameni cu care comunicarea este imposibilă.
Cu ani în urmă închiriam un teren de fotbal pentru copiii din comunitate. Nu aveau posibilități financiare, iar eu căutam să le ofer un cadru în care să se întâlnească și să facă ceva ce le place. Eram și arbitrul lor, ca să fie totul corect.
Mergeam odată cu ei în troleibuz și am auzit o doamnă spunând să se dea ceilalți la o parte, pentru că sunt „copii cu probleme”. I-am vorbit și s-a mirat că eu aud. Am întrebat-o cum s-ar simți dacă ar avea un copil surd și cineva s-ar purta astfel cu el. Am stat de vorbă, iar la sfârșit mi-a spus că trecuse cu câteva stații de locul în care trebuia să coboare. Îi deveniseră dragi copiii, după ce începuse să îi cunoască.
Altădată vorbeam în parc cu o adolescentă surdă. Părinții ei mă rugaseră să stau de vorbă cu ea, pentru că trecea printr-o perioadă dificilă. Un domn s-a așezat pe o bancă din apropiere cu cele două fiice ale lui și le-a chemat mai aproape, ca să nu stea lângă fată.
Am intrat în vorbă cu el. Fetele au devenit curioase în legătură cu semnele prin care comunicam, apoi s-au împrietenit. Au ajuns să se plimbe împreună cu bicicletele prin parc, în timp ce eu am rămas de vorbă cu tatăl lor. Au învățat semne, au început să vină la biserica noastră, iar astăzi fac parte din comunitate și se implică în voluntariat.
Primul lucru pe care îl putem face este să nu le adăugăm încă un stres și încă o angoasă prin etichetele noastre. Sunt oameni asemenea nouă, care iubesc și se raportează la aceleași valori, dar au un alt mod de comunicare.
A.N.: De unde vă găsiți puterea și energia în momentele grele, când nevoile sunt multe și vă simțiți obosit?
Pr. M.I.: Am mers odată la un părinte îmbunătățit și i-am povestit luptele mele. Mi-a spus ca, de fiecare dată când simt povara greutăților, să privesc la Hristos și să mă gândesc cât a îndurat pe drumul Crucii și pe Golgota: loviri, scuipări, cununa de spini, cuiele din mâini și din picioare. El Și-a asumat toate acestea pentru a ne deschide drumul către Împărăția lui Dumnezeu.
Dacă vrem să fim asemenea Lui, nu putem să ocolim crucea și să ne așteptăm să ajungem la bucuria Învierii. De fiecare dată Îi pun toate în mână și spun: „Doamne, numai Tu le poți rezolva”. Îmi aduc aminte de cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește” (Filipeni 4:13). Mă rog cu rugăciunea lui Iisus și încerc să înțeleg că lucrarea aceasta este a Domnului, iar noi suntem o mână întinsă a bunătății Lui.
Fiecare dintre noi are un rol și un rost. Cred în crucea pe care am primit-o și cred că Dumnezeu ne-o încredințează cu dragoste. Când simțim că nu mai putem și că nu există scăpare, Hristos este lângă noi. Dimineața, înainte să deschidem bine ochii, începem adesea să ne gândim la facturi, la rate și la toate lucrurile pe care trebuie să le facem. Dar ne putem gândi mai întâi că Dumnezeu ne-a purtat de grijă în timpul nopții și ne-a trezit pentru încă o zi. Să Îl întâmpinăm și să primim îmbrățișarea Lui.
Este nevoie și de dreaptă socoteală. Putem ajunge să ne ocupăm timpul cu lucruri care nu sunt cele mai urgente și să îi lăsăm la urmă pe cei care aveau nevoie de noi atunci. Când ajungem, poate că momentul în care puteam ajuta a trecut. Cât de important este ca, atunci când un om a căzut, să fie cineva acolo care să îl ridice!
A.N.: Ce poate oferi un om care vrea să ajute, dar nu are bani? Și cum se întâlnesc cei care au nevoie de sprijin cu cei care îl pot oferi?
Pr. M.I.: Întotdeauna este nevoie de ajutorul nostru, de efortul și de timpul nostru. Îmi place o istorioară despre un om bogat care plecase de acasă cu mulți bani, dar, după o vreme îndelungată petrecută pe drumuri, rămăsese fără nimic. A întâlnit un sărac care i-a întins mâna. A fost atât de mișcat de neputința de a-i oferi un ban, încât a îngenuncheat, i-a luat mâna între palmele lui și i-a spus cu lacrimi că nu mai are bani, dar îi oferă cu dragoste o strângere de mână și o îmbrățișare. Săracul a început să plângă: bani primea în fiecare zi, dar o asemenea apropiere nu primise niciodată.
Dumnezeu ne cere disponibilitatea și dragostea. Poate că nu am bani să îi dau unui om, dar îi pot oferi timpul meu. Ca să îi fac bine celuilalt, trebuie să renunț la ceva din ale mele. Dumnezeu nu stă lângă noi doar ca să ne dea peste mână când greșim. Este gata să ne îmbrățișeze și așteaptă întoarcerea noastră. Pentru o minune este nevoie de voința noastră și de bunătatea lui Dumnezeu, care vin una în întâmpinarea celeilalte.
Îmi amintesc că am pus un anunț pentru o femeie cu doi copii, care avea ploșnițe în casă și trebuia ajutată inclusiv cu mobilier. Aveam atunci aproximativ cincisprezece cazuri de rezolvat. Cu banii primiți le-am putut rezolva pe toate și ajunsesem să îi rog pe oameni să nu mai trimită. Cineva m-a sunat seara și a insistat să contribuie, deși îi spusesem că nevoile fuseseră acoperite. Mi-a spus să păstrez banii pentru următorul om sărac, pentru că avea încredere în ceea ce fac cu ei.
Un om aflat în nevoie strigă către Dumnezeu, iar Dumnezeu mișcă inima altui om care poate ajuta. Este nevoie și de cineva care să facă legătura dintre ei. Nu toți au timpul să ajungă personal la cel aflat în suferință. Putem fi omul care îi pune în legătură și aduce un zâmbet pe chipul celui greu încercat.
A.N.: Ce mesaj aveți pentru cei care se simt descurajați, pierduți sau cred că nu au valoare în această lume?
Pr. M.I.: Niciunul dintre noi nu s-a născut la întâmplare. Fiecare are un talent și un dar. Viața noastră este și o luptă, iar noi trebuie să avem grijă cui îi deschidem ușa.
Avem nevoie de apartenență la viața Bisericii și de spovedanie regulată, de un duhovnic care să ne fie prieten. Repet lucrul acesta, pentru că uneori ne spovedim doar ca să bifăm ceva pe o listă. Nu este suficient să stăm două minute sub epitrahil și să plecăm, dacă noi înșine nu vrem să ne schimbăm.
Spovedania deasă ne ajută să ne cunoaștem, să ne vedem problemele și slăbiciunile pe care uneori le menajăm. Duhovnicul ajunge să ne cunoască și ne poate oferi un reper pentru felul în care trăim. Avem nevoie și de paza minții. În lumea consumistă în care trăim, produsele ne sunt prezentate atrăgător și suntem împinși să ne dorim tot felul de lucruri. Trebuie să fim atenți la ceea ce lăsăm să intre în mintea noastră și să ne întărim prin virtuți.
Viața este un dar. Timpul înseamnă viață, iar pentru felul în care îl folosim vom da socoteală. Participarea la Sfânta Liturghie, rugăciunea, postul, spovedania regulată, Sfânta Împărtășanie și Taina Sfântului Maslu ne întăresc în încercări. Contează și prieteniile. Folosim uneori prea ușor cuvântul „prieten” și primim în apropierea sufletului nostru oameni care nu ne ajută să creștem. Să căutăm tovărășii care ne întăresc și alături de care putem face lucruri bune.
A.N.: Cum putem trăi cu mai multă încredere și bucurie?
Pr. M.I.: Să ne întrebăm cât ne implicăm ca voluntari în activitățile Bisericii și cât oferim, după posibilitățile noastre, într-un loc în care știm că sunt ajutați oameni aflați în nevoie. La spovedanie am început să îi întreb pe oameni cine este preotul lor paroh și cât de des merg la biserica parohiei de care aparțin. Unii nici nu îl cunosc. Fiecare se poate spovedi acolo unde simte apropiere de duhovnic, dar este bine să își cunoască și parohia, să participe la viața ei și să o sprijine.
Îi îndemn să meargă măcar o dată pe lună și la biserica de care aparțin, să îl cunoască pe părintele paroh și să îl invite acasă pentru o sfeștanie. Când părintele vine cu icoana sau cu Botezul, să fie primit ca un om cunoscut. El se roagă pentru enoriașii săi. Fiecare poate contribui cu ceea ce știe să facă. Un medic stomatolog poate oferi, o zi pe lună, consultații pentru cazurile sociale ale parohiei. Alt om poate ajuta în alt fel. Fiecare este un mădular al Bisericii și fiecare are o lucrare.
Prin spovedanie regulată și prin apartenența la o comunitate în care ne implicăm, dobândim un tonus sufletesc, încredere în ceea ce suntem și în ceea ce facem, în așteptarea veșniciei la care suntem chemați. Nu mai trăim la voia întâmplării și putem avea bucurie în fiecare zi. Atunci putem spune cu încredere: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește”. Bucuria de a-L avea pe Hristos și de a fi prieten cu sfinții este cea mai mare bucurie. Celelalte sunt trecătoare.
Foto: Raluca Ene/Basilica
