Ajutorul primit de la oamenii care ne sunt alături într-un moment greu poate deveni începutul sprijinului pe care îl oferim, la rândul nostru, altora.
Invitatul rubricii #vinereapentruviață, Dănuț Prună, coordonatorul voluntarilor Paraclisului Catedralei Naționale și tată a cinci copii, vorbește despre o întâlnire care i-a schimbat viața, despre ce învață copiii din exemplul părinților și despre cum se construiește o comunitate care rămâne aproape de cei aflați în dificultate.
Alexandra Nadane: Domnule Dănuț Prună, ați povestit că, într-un moment dificil, ați cerut ajutorul Bisericii, iar întâlnirea cu un părinte v-a schimbat viața. Cum s-a făcut trecerea de la omul care avea nevoie de sprijin la omul care îi sprijină pe ceilalți?
Dănuț Prună: Pentru mine, totul a început în ziua sfințirii Paraclisului Catedralei Naționale. Am intrat în Sfântul Altar, m-am închinat la sfintele moaște și apoi am ieșit. Mă îndreptam spre stația de autobuz și acolo am întâlnit o doamnă pe care nu o cunoșteam.
M-a întrebat dacă am intrat în Sfântul Altar. I-am spus că da. M-a întrebat dacă m-am închinat la sfintele moaște. I-am spus că da. Apoi m-a întrebat dacă l-am întâlnit pe părintele Ciprian. I-am spus că nu. Și mi-a spus: „Mergeți să-l cunoașteți.”
Așa a început parcursul meu duhovnicesc alături de părintele Ciprian. Și, de fapt, de acolo mi s-a schimbat viața. Eu am fost omul care a avut nevoie de ajutor. Am întâlnit oameni care, fără să mă cunoască, mi-au întins o mână. Am întâlnit un părinte care m-a îndrumat. Și, la un moment dat, am înțeles că ceea ce am primit eu trebuie să dau mai departe. De aceea fac ceea ce fac astăzi. Pentru că știu ce înseamnă să ai nevoie de cineva și să găsești acel om la momentul potrivit.
A.N.: Ați crescut într-o familie cu cinci copii și sunteți, la rândul dumneavoastră, tată al cinci copii. Ce ați primit în familia în care ați crescut și v-ați dorit să transmiteți mai departe? Ce v-a învățat experiența de tată despre prezența copiilor în familie?
D.P.: Eu am crescut într-o familie cu cinci copii și cred că faptul că am fost mulți ne-a învățat să fim mai apropiați unii de alții. Am învățat să împărțim, să ne ajutăm și să fim atenți și la celălalt, nu doar la noi.
Acum am și eu cinci copii și, fiind tată, am înțeles multe lucruri pe care poate atunci, când eram copil, nu le înțelegeam. Copiii au nevoie de tine. Nu doar să fii acasă, ci să fii prezent. Să vorbești cu ei, să-i asculți, să știi ce îi preocupă și prin ce trec.
Am încercat să le transmit copiilor mei ceea ce am primit și eu: respectul față de oameni, credința, bunul-simț și dorința de a face bine. Și cred că cel mai important este exemplul pe care îl dai. Copiii văd ce faci. Poți să le spui foarte multe lucruri, dar, până la urmă, ei vor lua de la tine ceea ce văd în fiecare zi. Pentru mine, familia a fost și este foarte importantă. Și cred că faptul că am cinci copii m-a ajutat să înțeleg și mai bine cât de important este să fii aproape de oameni.
A.N.: Coordonați de mulți ani voluntarii Paraclisului Catedralei Naționale. Ce vă motivează să continuați și de ce credeți că este important ca grija noastră să se îndrepte către oamenii din jur?
D.P.: Cel mai mult mă motivează oamenii pe care îi întâlnim. Mergem în foarte multe localități și de fiecare dată întâlnim oameni care au nevoie de ceva. Unii au nevoie de un consult medical, alții au nevoie de un sprijin material, alții pur și simplu au nevoie să vorbească cu cineva. Și când vezi că un om pleacă de la o acțiune și îți spune că pentru el a contat foarte mult ceea ce ai făcut, atunci îți dai seama că merită să continui.
În timp, s-au adunat foarte mulți voluntari în jurul acestor proiecte. Medici, profesori, oameni din diferite domenii. Fiecare vine cu ceea ce poate să ofere. Eu cred că asta este important: să nu așteptăm să facă altcineva ceva. Dacă vedem un om care are nevoie de ajutor și putem să facem ceva pentru el, să facem.
Nu trebuie să fim bogați ca să ajutăm. Nu trebuie să avem foarte mult timp. Fiecare poate face câte ceva. Și poate că cel mai important lucru pe care l-am învățat în toți acești ani este că binele trebuie făcut fără să aștepți ceva în schimb.
A.N.: Ne puteți povesti o întâlnire cu o mamă sau cu o familie care v-a rămas în suflet și v-a arătat cât de mult poate conta implicarea unor oameni?
D.P.: Sunt foarte multe familii pe care le-am întâlnit și care mi-au rămas în suflet. Îmi amintesc de o familie din Prahova, la care am ajuns inițial cu un ajutor. Am dus un sac de alimente. Însă când am văzut în ce condiții trăiau, ne-am dat seama că problema era mult mai mare. Casa era într-o stare foarte proastă și am început să ne gândim ce putem face. Am vorbit cu oameni, ne-am mobilizat și am încercat să le construim o casă. În aproximativ trei luni, casa era gata.
Îmi amintesc foarte bine momentul în care am văzut bucuria copiilor. Fetița mi-a spus că, în sfârșit, tatăl ei se poate odihni când vine de la muncă, că ea poate să învețe și că acum fiecare are camera lui. Pentru mine, momentul acela a însemnat foarte mult. Pentru că atunci îți dai seama că ceea ce ai făcut nu a fost doar să construiești o casă. Ai schimbat viața unei familii. Și cred că asta este frumusețea voluntariatului.
Atunci când oamenii se unesc și fiecare face ceea ce poate, poți să schimbi în bine viața unor oameni care poate nu mai aveau speranță.
A.N.: Ați subliniat de multe ori că oamenii au nevoie de sprijin constant. Cum se construiește „satul” din jurul unei familii sau al unei persoane aflate în dificultate?
D.P.: Eu cred că acel „sat” se construiește din oameni. Nu trebuie ca o singură persoană să rezolve toate problemele unei familii. Fiecare poate să facă ceva. Unul poate să ducă alimente, altul poate să ofere haine, un medic poate să facă un consult, un profesor poate să ajute un copil. Și mai este omul care poate doar să stea de vorbă cu familia respectivă. Toate lucrurile acestea, puse împreună, înseamnă sprijin. Dar foarte important este să nu fie doar o singură dată.
Sunt oameni care au nevoie de ajutor astăzi, dar vor avea nevoie și mâine. De aceea spun că trebuie să existe un sprijin constant. Nu doar de sărbători și nu doar atunci când ne impresionează o poveste. Cred că o comunitate adevărată este aceea în care oamenii se cunosc, se ajută și nu se lasă unii pe alții atunci când apar probleme.
A.N.: Multe persoane ar vrea să ajute, dar se gândesc că nu au suficient timp, bani sau pregătire. Ce gânduri aveți pentru ele?
D.P.: Le-aș spune să înceapă cu ceea ce au. Nu trebuie să ai mulți bani ca să ajuți. Poți să ajuți și cu timpul tău. Poți să dai un telefon unui om care este singur. Poți să duci o plasă cu alimente unei familii. Poți să ajuți un copil. Poți pur și simplu să fii lângă cineva.
Eu cred că fiecare om are ceva de oferit. Și uneori un lucru care pentru noi pare mic poate să însemne foarte mult pentru celălalt. Eu am fost, la un moment dat, omul care avea nevoie de ajutor. Știu ce înseamnă să primești o mână întinsă atunci când ai nevoie. De aceea cred că, dacă avem posibilitatea să facem un bine, trebuie să-l facem. Nu trebuie să așteptăm să avem mai mult timp, mai mulți bani sau condiții mai bune. Să facem ceea ce putem, cu ceea ce avem, pentru omul pe care îl avem în față.
Foto: Arhiva personală
