În apropierea Duminicii a 25-a după Rusalii, vă prezentăm textul integral al predicii Preafericitului Părinte Patriarh Daniel (15 noiembrie).
Duminica a 25-a după Rusalii
„În vremea aceea a venit la Iisus un învățător de lege, ispitindu-L și zicând: Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citești în ea? Iar el, răspunzând, a zis: «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți». Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta și vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptățească pe sine, a zis către Iisus: Și cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, și a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea și, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea și un levit, ajungând în acel loc, venind și văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el și, văzându-l, i s-a făcut milă și, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeți și a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoțând doi dinari, i-a dat gazdei și i-a zis: Ai grijă de el și, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da. Deci, care dintre aceștia trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Și Iisus i-a zis: Mergi și fă și tu asemenea”. (Pilda samarineanului milostiv) Luca 10, 25-37
Evanghelia de astăzi conţine trei mari învăţături duhovniceşti:
- Pilda sau parabola Samarineanului milostiv este o tâlcuire a tainei mântuirii lumii prin Iisus Hristos, dar şi o lumină pentru lucrarea filantropică a Bisericii şi a fiecărui creştin în parte;
- Vindecarea rănilor celui căzut între tâlhari, prin ungere cu untdelemn şi turnare de vin pe ele, înseamnă vindecarea oamenilor de rănile păcatelor prin Botez sau Maslu şi Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos;
- Casa de oaspeţi în care se vindecă cei răniţi de multe păcate şi patimi este Biserica.
Biserica a rânduit ca în Duminica a 25-a după Rusalii să fie citită Evanghelia care conține Pilda sau parabola samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37), rostită de Domnul Iisus Hristos ca fiind o interpretare a tainei mântuirii neamului omenesc și un model pentru viața Bisericii și a fiecărui creștin în parte[1].
Întrucât această Evanghelie se află în legătură cu începutul Postului Nașterii Domnului, Pilda samarineanului milostiv ne ajută să ne pregătim pentru această perioadă, să înțelegem semnificația ei duhovnicească, a postului unit cu rugăciunea și cu milostenia, ca urcuș interior al sufletului în comuniunea sfinților împlinitori ai voii lui Dumnezeu în istorie. Prin toate acestea ne pregătim să primim în „peștera” sufletului nostru pe Hristos-Domnul Care Se naște duhovnicește în viața fiecărui creștin, potrivit credinței și iubirii lui față de Dumnezeu și de oameni.
Coborârea de la Ierusalim la Ierihon reprezintă degradarea omenirii prin înstrăinarea ei de Dumnezeu
Pilda pe care Domnul Iisus Hristos ne-o prezintă în Evanghelia de astăzi arată însăși taina mântuirii neamului omenesc. Omul care cobora de la Ierusalim spre Ierihon și a căzut între tâlhari, fiind dezbrăcat, rănit și lăsat aproape mort, reprezintă neamul omenesc, care, din pricina păcatului neascultării omului de Dumnezeu, a căzut în multe patimi rele, adevărați tâlhari răpitori și ucigași de suflete. Coborârea de la Ierusalim spre Ierihon înseamnă degradarea omenirii prin înstrăinarea ei de Dumnezeu.
Astfel, omul păcătos decade treptat şi devine aproape mort sufletește, coborând spre moarte biologică, pentru că „plata (consecinţa) păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Totuși, pentru a fi salvat sau ridicat din această stare, omul trebuia să fie ajutat „pe calea vieţii”, adică în cursul istoriei mântuirii, de către preoții și leviții Vechiului Testament. Însă aceștia au decăzut cu timpul ajungând să fie doar învățători formaliști și împlinitori ritualiști ai Legii Vechi, incapabili să unească adevărul credinței cu iubirea milostivă, pentru a oferi omului căzut în boala păcatului harul mântuitor care-l vindecă și îi dăruiește viață veșnică.
Samarineanul milostiv, aparent un simplu călător, după cum ne spune Evanghelia, era considerat de iudei ca fiind un străin. De ce? Pentru că toţi samarinenii erau înstrăinați de credința iudaică din cauza unor influențe religioase străine în timpul dominației asiro-babiloniene asupra Samariei. După prăbușirea Regatului de Nord, în 722 î.Hr., în Samaria au fost aduși asiro-babilonieni din Babilon, Cuta, Ava, Hamat și Sefarvaim (cf. IV Regi, 17, 23-24), care s-au amestecat cu evreii rămași aici după deportarea celorlalți evrei în Asiria, Siria și Babilon, în timpul împăratului Asiriei, Sargon al II-lea.
Dar tocmai aici se descoperă înțelesul tainic al pildei, și anume că cel care are milă de omul rănit este un călător străin, diferit de iudei ca neam și credință, nu un prieten sau un conațional al celui rănit. Chiar mai mult decât atât, călătorul milostiv este un om de la care un iudeu nu se aștepta niciodată să primească vreun ajutor.
Așadar, ceea ce distinge în mod evident pe samarineanul acesta călător de preotul și levitul Legii Vechi este milostivirea sau bunătatea sufletului său. În acest sens, Evanghelia spune: „I s-a făcut milă“ de cel „rănit și lăsat aproape mort”. A mers spre el, l-a ridicat din locul în care fusese lăsat aproape mort de către tâlhari, i-a legat rănile și a turnat pe ele untdelemn și vin, apoi l-a așezat pe asinul său și l-a dus la o casă de oaspeți.
Această faptă bună a Samarineanului milostiv, care simbolic este Însuși Domnul Iisus Hristos, înseamnă ridicarea naturii umane, căzută în păcat și rănită de patimi. Domnul Iisus Hristos, „Doctorul sufletelor și al trupurilor”, unge omenirea bolnavă de păcat cu untdelemnul Botezului (Sfântul și Marele Mir) plin de harul Sfântului Duh care se dăruiește omului spre vindecare de păcat și creștere spirituală.
Iar vinul turnat pe răni înseamnă vinul Sfintei Euharistii, adică Sângele Domnului Hristos, pe care omul îl primește în Sfânta Împărtășanie împreună cu Trupul Domnului „spre vindecarea sufletului și a trupului”, „spre iertarea păcatelor și viață veșnică”.
Biserica este casa în care se vindecă rănile sufletului și bolile trupului pricinuite de păcate
Casa de oaspeți în care se vindecă omul rănit de tâlhari reprezintă Biserica lui Hristos[2]. Călătorul samarinean care a salvat pe omul căzut între tâlhari a dăruit doi dinari gazdei sau administratorului casei de oaspeți și i-a zis: „Ai grijă de el și, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da” (Luca 10, 35). Cei doi dinari înseamnă, în tâlcuirea unor Sfinți Părinți ai Bisericii, Vechiul Testament și Noul Testament care se oferă omenirii spre vindecare și mântuire de păcate[3] „în casa de oaspeți” care prefigura Biserica lui Hristos.
Acești doi dinari pot simboliza și cele două porunci ale iubirii de Dumnezeu și de aproapele, prin care oamenii se vindecă de boala egoismului şi a nepăsării faţă de suferinţa altora. Cuvintele „când mă voi întoarce, îți voi da” se referă la a doua venire a Domnului Iisus Hristos întru slavă, pentru a judeca viii şi morţii (cf. Matei 25, 31-46). Atunci El va răsplăti din belșug slujitorilor din casa de oaspeți a lui Dumnezeu, care s-au ostenit, cu timp și fără timp, pentru mântuirea oamenilor, adică pentru vindecarea, eliberarea și ridicarea lor din păcate și patimi egoiste, pentru dobândirea vieții veșnice.
Înțelegând că această casă de oaspeți în care se vindecă oamenii răniți de păcate și patimi reprezintă Biserica, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Biserica nu este tribunal în care oamenii sunt judecați, ci spital în care oamenii, prin pocăinţă şi iertare, se eliberează şi se vindecă de păcate: de gânduri, cuvinte şi fapte rele[4].
Evanghelia de astăzi ne arată, așadar, că tocmai un samarinean, de la care niciunul dintre iudei nu se aștepta să-i facă vreun bine sau să-i fie de vreun folos, săvârșește binele în mod dezinteresat. Fără a pretinde vreo recompensă sau vreo laudă, el săvârșește fapta bună doar pentru că îi este milă de omul suferind, doar pentru că este milostiv ca Dumnezeu Cel Milostiv.
Fapta samarineanului milostiv reprezintă lucrarea iubirii milostive a lui Hristos pentru mântuirea oamenilor
După ce a rostit Pilda samarineanului milostiv, Domnul Iisus Hristos i-a cerut învățătorului de Lege să spună el însuşi care dintre cei trei oameni amintiţi mai sus poate fi considerat aproapele celui căzut între tâlhari. Iar acesta a răspuns: „Cel care a făcut milă cu el” (Luca 10, 37). Auzind acest răspuns, Domnul Iisus Hristos îi spune învățătorului de Lege: „Mergi și fă și tu asemenea” (Luca 10, 37). Prin urmare, Evanghelia de astăzi nu se mărginește la descrierea unui gest frumos, ci ea este și un îndemn clar și ferm la acțiune, la fapta cea bună: „Mergi și fă și tu asemenea!”
Acest îndemn al Domnului Iisus Hristos, care este de fapt concluzia practică a Pildei samarineanului milostiv, a fost urmat de Biserică încă de la începuturile sale. Așa se explică opera filantropică sau lucrarea caritabilă a Bisericii de-a lungul veacurilor. Numele de Bunul Samarinean a fost dat mai ales unor spitale, deoarece Samarineanul milostiv simbolizează atât iubirea smerită și milostivă a lui Hristos, cât și lucrarea filantropică sau caritabilă a Bisericii. Însă nu numai lucrarea Bisericii înțeleasă ca instituție, ci și lucrarea filantropică sau caritabilă a fiecărui creștin în parte.
Aproapele este, așadar, orice om care ajută pe semenul său aflat în suferință, dar și orice om care are nevoie de ajutorul celorlalți oameni, indiferent de neam, rang, funcție sau vârstă. În consecință, fiecare om poate deveni chipul samarineanului milostiv, chipul milostivirii Domnului Iisus Hristos, întrucât prin fiecare om Hristos-Domnul poate arăta iubirea Sa milostivă și darnică în lume, când inima fiecărui om devine milostivă și darnică faţă de un om aflat în dificultate.
Deci, samarinean milostiv este orice om care ajută pe semenul său aflat în situații dificile. Aproapele nostru nu este însă întotdeauna cel ce ne este nouă apropiat prin înrudire sau prin apropiere geografică ori fizică. Mulți părinți nu mai sunt cu adevărat aproapele pentru copiii lor pe care i-au abandonat, după cum mulți copii nu mai sunt aproapele pentru părinții lor pe care i-au părăsit și nu îi mai ajută.
Mulți oameni, care erau cândva prieteni apropiați unii cu alții, s-au înstrăinat ori s-au îndepărtat cu timpul unii de alții și au devenit indiferenți sau chiar ostili unii față de alții. Deci, problema definirii corecte a aproapelui nu este una de ordin spațial, ci una de ordin spiritual, ea priveşte calitatea relaţiilor umane.
Aproapele este omul prin care Dumnezeu ne ajută cu harul Său, adesea într-un mod neașteptat sau surprinzător
De multe ori ne vine în ajutor un om străin pe care nu l-am văzut vreodată sau de la care niciodată nu am așteptat vreun ajutor. Prin aceasta, Evanghelia de azi ne arată, așadar, că fiecare om din lumea aceasta, indiferent de etnie, stare socială sau vârstă, are o valoare unică şi eternă în iubirea lui Dumnezeu.
Fiecare om poate deveni mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care El lucrează în lume ca să ridice și să vindece pe cei răniți trupește și sufletește. În istoria poporului român, ca răspuns la rugăciunile sale pentru a dobândi libertatea și unitatea națională, adesea Dumnezeu a lucrat chiar și prin oameni străini de neamul nostru.
De pildă, România Mare s-a realizat în 1918 și prin contribuţia unor conducători ai României ca regele Ferdinand și regina Maria, care nu aveau deloc sânge românesc în venele lor, dar iubeau pe români. Când Dumnezeu voiește ca să ridice și să ajute un popor, lucrează prin cine voiește El, când voiește și cum voiește, ca noi să învățăm că nu numai cei de un neam cu noi sau rude apropiate pot să ne ajute, ci, uneori, chiar și oameni străini de neamul nostru.
Prin urmare, uneori, aproapele nu este un vecin sau un prieten, ci un străin, un om de la care nu te aștepți să primești vreun ajutor, astfel încât harul lui Dumnezeu ne surprinde când lucrează prin el. De ce? Ca să nu ne punem nădejdea doar în oamenii cunoscuți, ci mai întâi în ajutorul lui Dumnezeu, Care poate face dintr-un străin un prieten pentru noi, în timp ce un prieten al nostru a devenit pentru noi un indiferent sau chiar un dușman.
Fiecare dintre noi poate fi aproapele cuiva dacă devine mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru oamenii aflați în nevoi. Unii oameni ajung la disperare pentru că nu mai simt pe nimeni ca fiind aproapele lor, deși mulți oameni se află în vecinătate cu ei. Nu mai au pe cineva apropiat ca să-i încurajeze când sunt dezorientați sau neputincioși. Unii își pierd cumpătul și chiar își curmă zilele dacă nu-i ajută nimeni, la timpul potrivit, cu rugăciunea și cu prezența smerită și milostivă lângă ei.
În acest sens, Evanghelia de astăzi ne îndeamnă să fim aproapele celor singuri şi neajutoraţi. În ultimii 30 de ani, Biserica noastră a intensificat opera de caritate, a înființat cantine pentru săraci, cămine pentru copii și case pentru bătrâni, unități medicale pentru bolnavi, iar prezența preoților de caritate se face simțită în spitale, în armată, în penitenciare, toate reprezentând o lucrare de „Bun Samarinean”.
Totuși, nevoia de ajutor fiind foarte mare, această activitate a Bisericii trebuie amplificată pentru a răspunde mai adecvat la îndemnul permanent al Domnului Iisus Hristos: „Mergi și fă și tu asemenea!”
Să arătăm iubire milostivă prin fapte, nu doar prin cuvinte
Evanghelia care conține Pilda samarineanului milostiv nu este doar o istorioară frumoasă, ci ea este pentru noi toți un program, un îndemn la fapte bune, iar dacă lucrăm cu iubire și bucurie pentru ajutorarea altora, lucrăm și pentru propria noastră mântuire, deoarece harul iubirii milostive a lui Hristos unește pe omul care ajută cu omul care este ajutat.
Desigur, putem rosti predici frumoase despre iubirea de Dumnezeu și de aproapele, dar limbajul faptelor bune săvârșite în situații concrete, fapte izvorâte din iubire sinceră, smerită și milostivă, este mai convingător decât orice predică pentru oamenii aflați în nevoi, răniți de patimi, suferinzi de boală, sărăcie sau singurătate.
E necesar ca Biserica să organizeze cât mai multe programe de ajutorare a celor aflați în dificultate și, împreună cu Statul, cu diferite instituții sau organizații și cu oameni darnici, să contribuie la alinarea suferinței lor. Astfel mulți oameni vor simți că samarineanul milostiv nu este o pildă din trecut, ci este iubirea lui Hristos lucrătoare și în prezent.
Deci, fiecare dintre noi poate deveni un slujitor al Domnului în „casa Lui de oaspeți”, în Biserică. Iar dacă în adăpostul milostivirii Lui vindecătoare „am cheltuit”, adică am ajutat mai mult decât se aștepta de la noi, Dumnezeu Preamilostivul ne va dărui nouă din belșug bucuria harului Său, la a doua venire a Sa. Atunci când va judeca pe toți oamenii, persoanele și popoarele, după criteriul: câtă iubire milostivă au arătat oamenilor aflați în dificultăți sau în nevoi (cf. Matei 25, 31-46).
În concluzie, putem spune că Evanghelia Duminicii a 25-a după Rusalii este o Evanghelie a milostivirii, a vindecării şi a mântuirii. Iar iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu-Tatăl, arătată în iubirea milostivă a lui Iisus Hristos față de toți oamenii și împărtășită Bisericii și lumii întregi prin Duhul Sfânt, ne îndeamnă să arătăm și noi iubire milostivă față de toți oamenii, spre slava Preasfintei Treimi și mântuirea noastră. Amin!
[1] Această interpretare a parabolei se întâlnește în Comentariile la Evanghelia după Luca, scrise de Origen, Ambrozie de Milan, Chiril al Alexandriei, precum și în unele scrieri ale Fericitului Augustin, vezi Arthur A. Just Jr. (ed.), Ancient Christian Commentary on Scripture. New Testament, vol. III: Luke, InterVarsity Press, Downers Grove, Illinois, 2003, p. 180-181.
[2] Origène, Homélies sur saint Luc, 34, 3, în col. Sources Chrétiennes, vol. 87, Cerf, Paris, 1962, pp. 402-403: „Casa de oaspeți, care primește pe tot omul care voiește să intre, este Biserica… Gazda este capul Bisericii, căruia aceasta îi este încredințată”.
[3] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentar la Sfânta Evanghelie de la Luca, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1998, p. 134: „Hristos numește doi dinari pe cele două așezăminte: pe cel dat prin legea lui Moise și prin proroci și pe cel dat prin Evanghelii și prin legiuirile Apostolilor. Fiindcă amândouă aceste așezăminte sunt ale unui singur Dumnezeu și poartă un singur chip al unui singur Împărat de sus, ca și dinarii, și de asemenea au întipărite și reprezintă același semn (figură) în inimile noastre”; a se vedea și Ambrozie de Milan, Traité sur l’Évangile de Saint Luc, tom II, 7-10, în col. Sources Chrétiennes, vol. 52, Cerf, Paris, 1958, pp. 34-35.
[4] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăință, 3, EIBMBOR, București, 1998, p. 57: „Biserica-i spital, nu tribunal! Nu-ţi dă pedeapsă pentru păcate, ci iertare de păcate!”; A se vedea și Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia după Ioan, col. PSB – serie nouă, vol. 15, Basilica, București, 2016, p. 47: „Acest locaș (biserica) a fost întemeiat ca un spital duhovnicesc, așa încât să ne vindecăm aici de rănile pe care le primim afară”.
