Preafericitul Părinte Patriarh Daniel și românismul ortodox

Între personalitățile ilus­tre ale neamului ro­mânesc, Prea­feri­ci­tul Părinte Patriarh Daniel se distinge cu o păstorire de excepție la cârma Bisericii, îm­plinind cu succes mari de­zi­de­rate naționale și oferind astfel un exemplu de ierarh cu o largă vi­z­iune în problemele existenței Bisericii în societatea contemporană.

Ridicat în epoca de așezare a unor vremuri noi, Prea­fericitul Pa­triarh Daniel are vocația schim­bărilor majore în toate sec­toarele Bi­se­ri­cii, împlinindu-se și în acest caz vorbele marelui căr­turar Mi­hail Kogălniceanu, care spunea că la vremuri noi tre­buie un om nou. Anii de păs­to­rire ca ierarh au confirmat ade­vărul cu rea­li­zări remarcabile și, la ceas ani­ver­sar, Prea­fe­ri­cirea Sa poate fi considerat azi personalitatea providențială pentru destinul Bisericii.

Înzestrat cu o pregătire te­mei­nică, făcută în anii de studii, a împletit studiul teologic cu al­te domenii de cultură, așa cum fă­ceau în primele veacuri creș­ti­ne Sfinții Ierarhi Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur și Gri­go­rie de Nazians, care studiau și fi­losofia, retorica, juridica etc., scriind apoi opere cu o funda­men­tare variată și chiar opere li­terare.

Din vremea de studii, mi-a ră­mas amintirea tânărului doc­to­rand Dan Ilie Ciobotea (după nu­mele de acasă), venit din lu­mea binecuvântată a satului bă­nă­țean și care ne cucerea prin co­municările de fiecare zi pe care ni le ținea pe holurile Fa­cul­tă­ții de Teologie din București sau la cursul de teologie dogma­tică, unde era delegat să predea, de către profesorul de specialitate. Impresiona prin felul său doct și elegant de a expune auditoriului probleme interesante din varii domenii de știință și cul­tură. În mod deosebit era pa­si­­onat și aprofunda mereu teologia dogmatică, apropiindu-se de marele profesor Dumitru Stă­niloae.

Și-a urmat pregătirea docto­ra­lă la Facultatea de Teologie Pro­testantă a Uni­ver­sității de Ști­ințe Umane din Strasbourg (Fran­ța) și doi ani la Uni­ver­si­ta­tea „Albert Ludwig” din Frei­burg im Breisgau, Facultatea de Teo­lo­gie Catolică (Germania). Pre­­gătindu-și lucrarea de doctorat, sub îndrumarea a doi re­pu­tați profesori francezi, Gerard Ziegwald și André Benoît, o susține la 15 iunie 1979, deve­nind astfel doctor al Uni­ver­si­tății din Strasbourg. Un an mai târziu, susține o variantă extinsă a lucrării de doctorat, de as­tă dată la Facultatea de Te­o­lo­gie din București, cu titlul Teo­logie și spiritualitate creștină. Ra­portul dintre ele și situația actuală, sub îndrumarea părintelui prof. Dumitru Stăniloae.

Dorindu-și o carieră de ma­gis­tru, devine universitar și acti­vea­ză ca lector la Institutul Ecu­me­nic de la Bossey, Geneva, și profesor asociat la Geneva și Fribourg în Elveția.

Întors în țară, optează pentru monahism și după ce urmează ascensiunea prin treptele clericale, îndeplinind și responsabi­li­tăți precum consilier patriarhal și director al Sectorului teologie contemporană și dialog ecumenic, este ales la 4 martie 1990 Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei, iar la 7 iunie, același an, Mitropolit al Moldovei și Bu­co­vinei.

Aproape două decenii, cât a păstorit la Iași, Preafericitul Daniel a ridicat mitropolia pe mul­te planuri. Criticilor săi, din vre­mea aceea, le spunea: „Ni­meni nu este mare la începutul ca­rierei, ci la sfârșitul ei”, deci când a avut timp să-și realizeze opera vieții sale. Iar vremea a dovedit că avea dreptate. Pentru că, ajuns mitropolit, a inițiat și a realizat lucruri pe care nimeni altul nu le-a mai făcut, ca să parafrazăm expresia biblică. Dinamic și neobosit, studia ne­în­ce­tat și făcea planuri la ceea ce urma să realizeze. Așa a reorga­ni­zat mitropolia, a ctitorit mari edificii la Iași, Durău și în alte părți, a înființat Facultatea de Teologie din Iași, tipografie mo­der­nă, centru de presă, făcând ca viața bisericească să prospe­re. Iar moldovenii l-au ascultat și l-au urmat.

După ce a ajuns Patriarh, în anul 2007, Preafericitul Daniel s-a înconjurat iar de oameni vred­nici, iar el s-a dovedit a fi cu pri­sosință ierarhul de care țara avea nevoie atât pe plan bise­ri­cesc, cât și social. Realizările sunt multiple.

Și-a direcționat misiunea că­tre marile deziderate eclesiale na­ționale, atât pentru românii din țară, cât și pentru cei din alte teritorii ale Daciei mari. Vi­zi­unea sa de largă des­­chidere asu­pra proble­melor națiunii se vă­dește me­reu. Nicicând n-a fost o cola­borare atât de apropiată și ar­monioasă cu Academia Ro­mâ­nă, cu alte instituții ale țării, ceea ce întărește spiritul de cola­bo­rare în societatea noas­tră. Nicicând vreun ie­rarh, ajuns patriarh, n-a mani­festat o așa ma­re comprehensiune și prețuire fa­ță de viața și ope­rele unor oameni, autori de teologie, cultură, știință, filosofie, artă etc., ofe­rin­du-le cu generozitate ordine și di­plome de merit.

Preafericirea Sa este apreciat în toate mediile ro­mâ­nești. În me­diul academic expune mereu problemele ce definesc românismul nostru or­to­dox, ca o tră­să­tu­ră de iden­ti­tate națională ră­ma­să la ni­velul ei sacru și valo­ric dintotdeauna. De asemenea, Prea­fericitul iubește satul și tra­di­țiile sale, pe care le evocă cu com­petență în studii și în cadrul diferitelor întâlniri ști­in­țifice. În acest context, îmi es­te plăcut să amintesc faptul că ideile pe care le-a exprimat în studiile sale au avut o influ­ență decisivă și în ale­gerea temei pentru teza mea de doctorat în teologie, re­fe­ri­toa­re la tradițiile aferente cultului or­todox.

În studiul Ortodoxia: Biserica în­vierii și a bucuriei, publicat în re­vista „Ortodoxia” (an XLI, 1989, nr. 2), arată în mod con­vin­gător că la noi „creștinismul ortodox voiește ca tot ce are el să fie pătruns de harul lui Dum­nezeu”. În acest scop, relevă faptul că în Molitfelnic se află „r­u­gă­ciuni care se citesc la arie, la să­direa viei, la binecuvântarea vi­nului nou, la aducerea da­ru­ri­lor de pârgă”. Importanța lor te­o­logică este subliniată de existența unor expresii comune cu cele de cult. De pildă, semna­lea­ză că „în rugăciunile ce se citesc la aducerea darurilor de pârgă se întâlnesc cuvintele „ale Tale dintru ale Tale” aceleași ca și cuvin­tele din momentul culminant al Sfintei Liturghii” (p. 25). În continuare, Preafericirea Sa are o viziune integratoare asu­pra practicilor populare la săr­bă­tori și ofrandelor de tot felul, afir­mând: „Biserica binecuvân­tea­ză și sfințește toată creația: ramurile verzi și florile umplu bisericile în duminica Floriilor și a Cincizecimii; la Bobotează, Biserica săvârșește sfințirea cea mare a apelor, seva universului; la Schimbarea la Față se aduce în biserică pârgă de struguri, la Paști se binecuvântează alimen­te­le care au fost, pentru motive de înfrânare spirituală, inter­zise în timpul postului…” (ibid.).

Acestea, afirmă autorul, se nu­mesc îndeobște „daruri”, pe care creștinii le aduc după legea da­tinii, ca răspuns la darurile lui Dumnezeu pe care le primesc prin rugăciune.

Asemenea dezvoltare her­me­ne­utică este un punct de vedere propriu gândirii academice și Preafericirea Sa vine să des­chi­dă o cale nouă a abordărilor teo­re­tice în acestă privință, a asu­mă­rii valorilor tradiționale în re­lația lor de „pliromă” cu cele te­ologice.

Cum observa și reputatul om de știință Olivier Clément, asupra tradițiilor populare în creștinismul românesc: „Da­to­ri­tă dimensiunii cosmice a creș­ti­nis­mului oriental, acest aport ar­haic a fost asumat din plin și pu­rificat de către Biserică” (în vol. Isihasmul – tradiție și cultu­ră românească, trad., 1994, p. 11).

Demn de apreciat este și spi­ritul edificator cu care Preafe­ri­ci­rea Sa ctitorește așezăminte bi­se­­ricești sau de interes cultural, so­cial, filantropic etc., amin­tin­du-ne de epoca Marelui Ierarh Vasile, din Cezareea Ca­pa­do­ciei. Doar că azi problemele de­pă­șesc cu mult pe cele de atunci. Opera magna este în primul rând Catedrala Mân­tu­i­rii Nea­mului, edificiu emblematic pentru în­tre­gul neam românesc. Cate­dra­la este un simbol de u­ni­tate na­ți­o­nală și religioasă a ro­mânilor de pretutindeni. Iar ri­dicarea ei, prin eforturile Prea­fericitului Daniel, va în­sem­na o izbândă, dar și o cale de împlinire al unui ideal al Or­to­doxiei românești. La altarul ei se vor aduna ener­giile noastre spi­rituale milenare sub ocro­ti­rea proniei cerești.

Ca urmare, bucuria aniversară este împletită cu gândul la renașterea spirituală pe care o promovează Preafericirea Sa, și-i dorim la acest prilej fericit ani mulți de viață și împliniri în toate, întru cinstea Bisericii și a neamului românesc.

(Articol publicat în Ziarul Lumina sub semnătura Pr. dr. Nicolae Cojocaru)

Comentarii Facebook


Știri recente