Anul acesta, Duminica Pogorârii Sfântului Duh sau a Rusaliilor este sărbătorită de Biserica Ortodoxă la 23 iunie. Faptele Apostolilor (2, 1-4) mărturisesc despre acest eveniment foarte important din viața Bisericii, când Sfântul Duh s-a pogorât în chipul limbilor de foc peste Apostoli: „Și când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi”.
Sărbătoarea cade totdeauna la 10 zile după înălțare sau Ia 50 de zile după Paști, când a avut loc evenimentul sărbătorit. Ε totodată sărbătoarea întemeierii Bisericii Creștine, căci în aceeași zi, în urma cuvântării însuflețite a Sfântului Apostol Petru, s-au convertit la creștinism ca la trei mii de suflete, care au alcătuit cea dintâi comunitate creștină din Ierusalim (Fapte 2, 41), nucleul Bisericii de mai târziu.
Rusaliile – Ziua Bisericii
După cum aflăm din Liturgica Generală a Părintelui Prof. Dr. Ene Braniște, sărbătoarea Rusaliilor este cea mai veche sărbătoare creștină împreună cu cea a Paștilor, fiind prăznuită încă din vremea Sfinților Apostoli. Despre ea amintesc și Sfântul Apostol Pavel (1 Cor. 16, 8) și Sfântul Luca (Fapte 20, 16). Este numărată și în Constituțiile Apostolice, printre sărbătorile în care sclavii se cuvine să fie eliberați de muncile obișnuite. Despre ea mai amintesc: Sf. Irineu (+202), Tertulian, Origen, Canonul 43 al Sinodului din Elvira, Canonul 20 al Sinodului I Ecumenic (care oprește îngenuncherea în ziua Rusaliilor), ș.a. Până către sfârșitul sec. IV și începutul sec. V, Cincizecimea era o dublă sărbătoare: a Înălțării Domnului și a Pogorârii Sfântului Duh, așa cum o descrie, de altfel, încă din prima jumătate a sec. IV, Eusebiu al Cezareei. După aceea, sărbătoarea Înălțării Domnului a fost fixată în ziua a 40-a după Paști, Cincizecimea rămânând numai ca sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt.
Într-un articol publicat în ziarul „Lumina de Duminică”, în Ediția din data de 12 iunie 2011, intitulat Cincizecimea – „metropolă a sărbătorilor„, aflăm că ziua Cincizecimii reprezintă pentru umanitate un veritabil început, iar ceea ce începe să se împlinească în istoria omenirii este tocmai ceea ce a fost prezis de prooroci: „În zilele din urmă voi turna din Duhul Meu peste tot trupul și fiii voștri, și fiicele voastre vor prooroci†¦”. Duhul S-a pogorât peste oameni și transformă lumea, dacă este primit prin credință.
Cincizecimea sau Pogorârea Duhului Sfânt este bucuria împlinirii făgăduinței pe care Domnul Hristos le-a împărtășit-o Apostolilor: „Și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște” (In.14,16-17).
Înălțarea lui Hristos – temeiul teologic și duhovnicesc al Pogorârii Duhului Sfânt
Apostolii, după Înălțarea Domnului, cu trupul Său îndumnezeit, plin de slavă, pnevmatizat și în stare de jertfă, se statorniceau în adevărul făgăduinței că Duhul Sfânt va veni peste ei ‘nu mult după aceste zile’ (Fap. 1, 5). Despărțirea de Hristos nu a provocat în sufletele lor întristare, ci ‘bucurie mare’ (Lc. 24, 52). În acest punct identificăm un paradox. De obicei, orice despărțire implică o stare de tristețe, de răvășire, că ceva lipsește din ecuația vieții tale. Rămâne un gol în tine, am spune într-o exprimare mai concisă și lapidară.
De ce Apostolii nu trăiesc aceeași stare de tristețe la despărțirea de Dascălul lor cel iubit? Răspunsul îl căpătăm dacă facem un recurs la un alt eveniment biblic: arătarea lui Hristos celor doi ucenici care se îndreptau spre Emaus. Pe tot parcursul acestei drumeții unice, Hristos rămâne, pentru Luca și Cleopa, un străin, un absent de la toate faptele petrecute în Ierusalim. După truda unei zile pustiite de orice nădejde, Luca și Cleopa Îl recunosc pe Domnul doar atunci când frânge pâinea și Se face nevăzut. Ce taină uimitoare ne învață Hristos prin această experiență a celor doi ucenici: când este nevăzut, poate fi cunoscut. E ca și cum ai spune că doar nevăzutul îți procură adevărata și autentica cunoaștere ca prezență.
Aceeași experiență au trăit-o și Apostolii pe Muntele Măslinilor atunci când Hristos, Dumnezeu-Omul S-a înălțat la ceruri: Hristos cel nevăzut a devenit ‘văzut’ în inimile lor, fapt care le-a pricinuit o bucurie nemărginită.
Înălțarea lui Hristos la ceruri este temeiul teologic și duhovnicesc al Pogorârii Duhului Sfânt: ‘Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc Eu. Că dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi’ (In. 16, 7). Sfântul Ioan Gură de Aur descrie foarte plastic și sugestiv raportul dintre Înălțare și Rusalii: ‘Hristos a luat pârga firii noastre și ne-a dat în schimb harul Domnului. Și după cum când se termină lupta și se face pace, după un răgaz îndelungat, vrăjmașii de mai înainte dau unii altora garanții și zăloage, tot așa s-a întâmplat și între Dumnezeu și firea omenească. Hristos a trimis lui Dumnezeu garanție și zălog pârga pe care a adus-o în cer, iar El ne-a trimis în schimb nouă garanție și zălog pe Duhul cel Sfânt. Că avem garanții și zăloage se vede de acolo că garanțiile și zăloagele trebuie să fie de neam împărătesc. De aceea ne-a și fost trimis Duhul Sfânt, pentru că este de ființa cea mai împărătească, la fel și Cel ce-a fost urcat de la noi era de neam împărătesc, căci era din sămânța lui David’.
Astfel, într-un anume fel, Înălțarea poate fi considerată preambulul tainic și virtual al sărbătorii Pogorârii Duhului Sfânt.
Foișorul Apostolilor – „colimvitră a Duhului”
La cincizeci de zile după Paști, ne relatează cartea Faptele Apostolilor, ucenicii lui Hristos erau adunați ‘toți în același loc’. Nu este un amănunt lipsit de importanță faptul că Evanghelistul Luca ține să precizeze comuniunea Apostolilor. Duhul Sfânt vine doar acolo unde este unitate, comuniune și așezare lăuntrică. În această ambianță de isihie, Apostolii devin martorii unei experiențe, care le va transfigura radical existența: Duhul Sfânt S-a sălășluit în ei.
Această sălășluire, pogorâre a Duhului Sfânt a fost precedată de un vuiet din cer, care s-a făcut auzit ca o ‘suflare de vânt ce vine repede’ (Fap. 2, 2). În vorbirea curentă avem încetățenită sintagma ‘vuiește peste tot’. Vuietul este un simbol al ubicuității și poate fi perceput cu simțul auzului. Mai mult, are un rol catalizator, așa cum reiese din relatarea Sfântului Evanghelist Luca: ‘Iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulțimea’ (Fap. 2, 6). Am putea spune, fără a face asocieri prea îndrăznețe, că acel ‘Carele pretutindeni ești’, din rugăciunea ‘Împărate ceresc’, se proptește pe simbolul vuietului, care are calitatea ubicuității și de a fi catalizator.
Experiența auditivă a Duhului Sfânt de către Apostoli a fost acompaniată și de una vizuală: ‘Li s-au arătat împărțite limbi ca de foc și au văzut pe fiecare dintre ei’ (Faptele Apostolilor 2, 3).
Observăm cum evenimentul Pogorârii Duhului Sfânt pune în valoare cele mai importante simțuri ale omului: auzul și văzul.
Sfinții Părinți s-au întrebat de ce Duhul Sfânt S-a revelat la Cincizecime în chip de limbi ca de foc, și nu într-o altă manieră. Sfântul Grigorie Palama lămurește în chip minunat această dilemă: „Tocmai ca să se arate că este de aceeași ființă cu Dumnezeu-Cuvântul, căci nimic nu este mai înrudit cu cuvântul decât limba. Dar în același timp și pentru a arăta harul învățăturii; și, în sfârșit, pentru că învățătorul care Îl urmează pe Hristos are nevoie de o limbă plină de har. Dar pentru ce limbi ca de foc? Nu numai pentru a arăta deoființimea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt (căci foc este Dumnezeul nostru și foc care arde viclenia), ci și pentru îndoita lucrare a propovăduirii apostolice: căci în același timp are puterea facerii de bine, dar, și de a osândi, și așa cum stă în firea focului a lumina și a arde la fel cuvântul învățăturii lui Hristos îi luminează pe cei care Îl ascultă și i se supun, iar pe cei necredincioși până la sfârșit îi dă focului și osândei veșnice”.
Biserica – Cincizecimea perpetuă prin Sfintele Taine
Odată cu Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, viața acestora capătă o altă consistență, virează înspre o altă direcție: devin martorii experienței sălășluirii lui Hristos cel înviat în interiorul sufletelor lor. Duhul Sfânt este cel care îl face actual pe Hristos în inimile lor. Hristos cel înviat, trupul Său cel îndumnezeit și plin de slavă, constituie temelia Bisericii sau este însăși Biserica. ‘Biserica, ne spune părintele Stăniloae, este Hristos extins cu trupul Lui îndumnezeit în umanitate sau umanitatea aceasta unită cu Hristos și având imprimat în ea pe Hristos cu trupul Lui îndumnezeit.’
Actualizarea lui Hristos cel înviat în și prin Duhul Sfânt constituie nașterea Bisericii văzute. Predica Sfântului Apostol Petru are drept ax central credința în Hristos cel înviat. Revărsarea de trăire în Duhul Sfânt a lui Hristos cel înviat este cea care i-a determinat pe cei prezenți la Cincizecimea iudeilor să primească botezul în numele lui Iisus. De aceea, Biserica este prin excelență ‘laboratorul Învierii’.
Prin urmare, orice membru al Bisericii are imprimat în chip inerent vocația înspre pascalitate. Botezul în Duhul Sfânt este cel care ni-L așază în chip tainic, dar real pe Hristos cel înviat și înălțat cu trupul plin de slavă, pnevmatizat la ceruri.
Omul capătă identitatea de ființă eclesială, mădular viu și activ al Trupului cel înviat al lui Hristos, prin Sfintele Taine, care formează dimensiunea harică a Bisericii. Îndumnezeirea ca act de hristomorfizare și pnevmatizare a creștinului devine posibilă numai prin înfruptarea covârșitoare din Sfintele Taine. Viața Bisericii se hrănește din darurile Sfântului Duh, actualizate în Taine. În acest sens, Biserica este comunitatea de îndumnezeire a oamenilor.
Sfântul Nicolae Cabasila surprinde, cu asupră de măsură, dimensiunea misteriologică a Bisericii ca topos de manifestare perpetuu al Cincizecimii: ‘Sfintele Taine sunt Trupul și Sângele Domnului, dar totodată hrana și băutura cea adevărată a Bisericii lui Hristos; iar prin împărtășire, nu Biserica le preface pe ele în trup omenesc ca pe orice hrană, ci Biserica se preface în ele, deoarece cele mai tari biruiesc, precum și fierul vârât în foc se preface și el în foc, nu focul în fier, și după cum fierul înroșit în foc ni se arată aievea ca foc, iar nu ca fier, deoarece însușirile fierului sunt absorbite cu totul de cele ale focului, tot așa și cu Biserica lui Hristos: dacă ar putea cineva să o cuprindă cu privirea, n-ar vedea decât însuși Trupul Domnului, prin aceea că e unită cu El și că se împărtășește din Trupul Lui’.
Fără Duhul nu este cunoaștere a adevărului
Sfântul este, prin excelență, lăcaș al energiilor divine dumnezeiești și îndumnezeitoare. Este paradigma omului care a depășit tensiunile și fărâmițările lăuntrice, marile rupturi ale ființei. Duhul Sfânt este cel care ne dezvăluie adevărul despre noi înșine. Este unica și autentica epifanie a ființei umane. Numai în Duhul îți poți scana propriul egoism, propriile inconsecvențe, propriul hău al păcatelor: ‘Vino, lumină adevărată. Vino, viață veșnică. Vino, taină ascunsă. Vino, comoară fără nume. Vino, fericire nesfârșită. Vino, lumină neînserată. Vino, alinare a tuturor celor ce așteaptă mântuirea. Vino, Tu, pe care l-a dorit și îl dorește sufletu-mi întinat. Vino, Tu, Cela ce Însuți ai devenit dorire întru mine, care m-ai făcut să Te doresc pe Tine, Cel cu totul neajuns. Vino, suflarea mea și viața mea. Vino, mângâiere a amărâtului meu suflet. Vino, bucuria mea, slava mea, desfătarea mea cea fără de sfârșit’. (Sfântul Simeon Noul Teolog)
