Biserica Ortodoxă Română cinstește, astăzi, 9 martie 2013, pe cei trecuți la Domnul. Această sâmbătă specială pentru pomenirea celor adormiți a fost rânduită de Biserică înaintea Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți și mai este cunoscută și sub denumirea de Moșii de iarnă.
La Catedrala Patriarhală din București, după săvârșirea Sfintei Liturghii, soborul de slujitori ai Catedralei a oficiat parastasul pentru cei adormiți în prezența a numeroși credincioși. De asemenea, a mai fost oficiată și slujba Trisaghionului la mormintele foștilor Patriarhi ai României ce se află înmormântați în Catedrala Patriarhală.
Pomenirea morților se mai face și în sâmbăta dinaintea Duminicii Pogorârii Sfântului Duh, numită și Sâmbăta Rusaliilor sau Moșii de vară. Totodată pomeniri pentru cei adormiți se vor face în fiecare sâmbătă din Postul Mare.
După cum aflăm din Liturgica Generală a Părintelui Prof. Dr. Ene Braniște (Ed. IBMBOR, București, 1993, pag. 272) „în Sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne facem pomenirea morților, pentru că în duminica următoare Biserica a rânduit să se facă pomenire de a doua venire a Domnului și de Înfricoșătoarea Judecată, care îi va urma și la care ne vom înfățișa cu toții. De aceea, întrucât mulți dintre drepții Vechiului Testament au închis ochii fără să vadă pe Mântuitorul făgăduit și așteptat, iar mulți dintre creștini au murit pe neașteptate și fără pregătirea sau fără pocăința necesară, Bi-serica face mijlocire pentru toți aceștia, ca Dumnezeu să-i învrednicească de milostivirea Sa, să-i judece cu blândețe și să-i așeze în ceata drepților.
Sinaxarul zilei atribuie rânduielilor pentru morți din slujba acestei sâmbete o adâncă vechime, considerându-le din vremea Sfinților Apostoli. Ele sunt însă, probabil, mult mai noi, și anume posterioare secolului VI, când s-a făcut fixarea definitivă a pericopelor biblice citite în duminicile din cursul anului bisericesc. Frumoasele cântări din slujba zilei, în care se exprimă și rostul sau motivele instituirii acestei sâmbete, sunt alcătuite de imnografi din secolele VIII-IX: Sf. Ioan Damaschinul, Sf. Teodor Studitul și Sf. Teofan Mărturisitorul.
Ca zile pentru pomenirea generală a morților sunt rânduite și Sâmbetele a doua, a treia și a patra din Păresimi, celelalte sâmbete din Păresimi având consacrări speciale: Sâmbăta X-a e închinată pomenirii Sfântului Mucenic Teodor Tiron, sâmbăta a cincea, cinstirii deosebite a Sfintei Fecioare prin citirea Acatistului Bunei Vestiri, sâmbăta a șasea, dreptului Lazăr, cel a patra zi înviat din mormânt, iar în a șaptea și ultima, adică în Sfânta și Marea Sâmbătă, facem amintirea punerii și șederii Domnului în mormânt. Întrucât, conform canoanelor 49 și 51 Laodiceea și 52 trulan, în zilele de rând (luni-vineri inclusiv) din Păresimi nu se săvârșește decât Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, la care nu se pot face pomeniri de morți, toate pomenirile de morți (parastasele de 3, 9 și 40 de zile) care ar trebui făcute în aceste zile se amână pentru sâmbăta din cursul săptămânii respective (a doua, a treia și a patra), când se săvârșește Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. În toate aceste sâmbete se pun în rânduiala slujbei cântări speciale pentru pomenirea obștească a morților ca și în sâmbăta Moșilor de iarnă”.
Tot din Liturgica Generală a Părintelui Prof. Dr. Ene Braniște mai aflăm:
„Cultul morților în religiile necreștine
Credința în nemurirea sufletului, în supraviețuirea lui după despărțirea de trup, este un fenomen universal. La mai toate popoarele civilizate și în toate religiile omenirii se întâlnește convingerea, fermă și generală, că existența, omului nu se termină cu moartea și că sufletul supraviețuiește, într-o formă oarecare, și dincolo de pragul mormântului. Pe această credință, mai mult sau mai puțin explicită, se întemeiază ceea ce numim cultul morților, adică grija pe care o au cei vii de a menține, într-un fel oarecare, legătura spirituală cu morții lor, de a-și aduce aminte de ei la diferite date, de a le cinsti pomenirea în diverse chipuri și – mai ales – de a căuta să le ajute și să le ușureze situația din «lumea de dincolo», prin felurite rituri și ceremonii, prin rugăciune către Dumnezeu pentru odihna lor netulburată și pentru iertarea păcatelor, prin jertfe și fapte de milostenie, sau prin alte diverse acte, socotite ca fiind de folos celor adormiți.
Această universalitate a credinței în nemurirea sufletului, căreia la unele popoare (perșii, grecii, romanii ș.a.) i s-a adăugat credința într-o judecată a sufletelor după moarte, explică marea asemănare – care merge uneori până la identitate – a riturilor și a ceremoniilor funebre principale din toate religiile mari ale omenirii, ca de ex.: spălarea și îmbrăcarea cadavrelor, înmormântarea sau incinerarea lor, procesiunile și bocetele, mesele sau ospețele funerare și pomenirile pentru cei morți, pomenirea periodică – la diverse termene – a celor decedați ș.a.; așa se explică și marea dezvoltare, ca și importanța pe care a avut-o cultul morților, precum și persistența lui în viața religioasă a tuturor popoarelor, vechi și noi. Faptul este deosebit de evident pentru unele din popoarele mari ale antichității, ca egiptenii, a căror cultură și artă are în general un accentuat caracter funerar, vizibil în arta îmbălsămării trupurilor, în piramidele și diferitele necropole menite să ocrotească mumiile sau cadavrele personajelor marcante, în pictura și textele din inscripțiile hieroglife și de pe papirusuri, în templele, în originea și apartenența religioasă a scrierii și a citirii ș.a.m.d.; tot așa stau lucrurile cu grecii și romanii, despre care s-a spus și s-a demonstrat că riturile lor religioase în legătură cu cultul familial al strămoșilor («Larii», «Manes și «Penații») au determinat și au influențat nu numai întreaga viață spirituală și strălucita cultură și artă greco-romană, ci și organizarea și viața politică, economică și socială a vechilor cetăți și state fondate de aceste două mari popoare ale antichității clasice păgâne.
Toate popoarele indo-europene au avut sărbătorile lor pentru morți.
Cultul morților în Vechiul Testament
Și la evreii din epoca veche credința în nemurirea sufletului și cultul morților au jucat un rol de seamă. Cu toate că textele cărților sfinte ale Vechiului Testament nu sunt totdeauna clare în această privință, ele oferă, totuși, suficiente dovezi despre grija pe care poporul ales a avut-o pentru morții săi, prin pomenirea cu respect a numelor celor decedați (îndeosebi a patriarhilor, a drepților și a proorocilor), prin rugăciunile și jertfele aduse pentru ei în diferite împrejurări ș.a.
Astfel, din cartea Judecători (XI, 40) vedem că la evrei în epoca Judecătorilor era curent uzul ca amintirea morților iluștri să fie plânsă patru zile pe an. Tradiția aceasta s-a păstrat, de altfel, până astăzi la evrei, care rostesc rugăciuni pentru cei morți de patru ori pe an: în ziua împăcării (Ispășirii, Iom kipur), la Paști, la Cincizecime și la sărbătoarea Corturilor (15-22 luna a șaptea). În cartea Tobit (IV, 17) și în profeția lui Ieremia (XVI, 7) se arată că vechii evrei făceau ospețe funerare și pomeni de pâine și de vin la locurile de înmormântare ale morților. Este clasic apoi textul din cartea 2 Macabei (XII, 43-46), în care citim că Iuda Macabeul a strâns bani și i-a trimis la templul din Ierusalim ca să se aducă jertfe pentru iertarea păcatelor eroilor morți pe câmpul de luptă.
În sfârșit, din pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, rostită de Mântuitorul (Luca XVI, 22), se vede că, în epoca aceea, conaționalii Mântuitorului credeau în existența unui loc de chinuri și de pedeapsă (iad) și a unui loc de odihnă și fericire (raiul, sânul lui Avraam), în care merg sufletele celor morți, după faptele pe care le-a săvârșit fiecare în viața pământească.
Cultul morților în antichitatea creștină, învățătura despre «Comuniunea Sfinților»
În creștinism, rolul de căpetenie acordat sufletului în învățătura de credință și în viața religioasă, precum și frumoasa doctrină eshatologică, întemeiată pe învățătura divină a Mântuitorului și a Sfinților Apostoli, doctrină superioară tuturor celorlalte religii, au făcut ca grija pentru cei morți să devină una dintre componentele de frunte ale pietății creștine și să se exprime în forme din ce în ce mai bogate, mai variate și mai pline de sensuri religioase superioare.
Menținând și adâncind credința generală și străveche în nemurirea sufletului, accentuând și făcând mai explicită credința în existența unei judecăți universale, căreia îi sunt supuse toate sufletele după moarte (cre-dință pe care o aveau, în forme mai puțin lămurite, și alte popoare ale antichității), religia creștină micșorează, mai mult decât oricare alta, spaima ancestrală de moarte din sufletele credincioșilor ei. Moartea nu mai este pentru primii creștini nici trecerea în neantul (neființa) Nirvanei budiste, nici locul de groază și de întuneric în care rătăcesc fără odihnă umbrele sau fantomele morților, ca în tartarul păgân evocat în Dialogurile lui Lucian sau în Purgatoriul și Infernul lui Dante, nici măcar șeolul confuz din vechea religie a evreilor, ci trecerea într-o existență superioară, în care sufletul credinciosului își găsește liniștea și fericirea eternă în nemijlocita apropiere de Hristos, Cel Înviat din morți, pe Care L-a adorat în viață; iar mormântul devine patul de odihnă, pe care țărâna trupurilor noastre așteaptă, încrezătoare, la adăpostul Crucii lui Hristos, învierea pentru viața veșnică, al cărei începător și chezășuitor S-a făcut Cel a treia zi Înviat din morți.
În felul acesta creștinismul alungă mai întâi sau atenuează groaza pe care o inspiră moartea în celelalte religii; credința neclintită că cei ce mor se unesc cu Hristos, biruitorul morții, îi făcea pe vechii creștini să nu deplângă pe cei morți, ci să-i fericească : «Fericiți cei morți, cei ce de acum mor întru Domnul! Odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei» (Apoc. XIV, 13). Moartea este primită de creștini cu liniște și fără teamă, căci ea este pentru ei «mutare de la cele mai triste la cele mai bune și vesele, este odihnă și bucurie».
Această concepție despre moarte micșorează totodată și distanța sau prăpastia de netrecut dintre viață și moarte, dintre lumea celor vii și a celor morți. Iubirea care leagă între ei, în viață, pe frații de credință și care uimea pe păgâni este atât de puternică încât moartea nu poate să o distrugă; depășind hotarele vieții, ea leagă mai departe pe cei vii de cei morți. Cei adormiți în dreapta credință fac parte din Biserica lui Hristos, împreună cu cei vii. Toți alcătuim o mare familie creștină, peste care domnește Același Hristos, Stăpânul vieții și al morții, și în care morții au plecat înaintea noastră, pe o cale pe care vom merge și noi, la timpul nostru. Căci, precum spune așa de frumos Sf. Apostol Pavel, «nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru sine. Că, de trăim, pentru Domnul trăim și de murim, pentru Domnul murim. Deci, fie că trăim, fie că murim, ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit și a înviat Hristos, ca să aibă stăpânire și peste morți și peste vii» (Rom. XIV, 7).
Ca membri ai aceleiași familii, cei vii au nu numai posibilitatea, ci și datoria de a se ruga pentru cei morți (comp. Ioan XIV, 13 ; Efes. VI, 18; 1 Tim. II, 1), pentru că aceste rugăciuni sunt necesare și folositoare morților (1 Tes. IV, 13; 1 Cor. XV, 19; Evrei XIII, 7; 1 Ioan V, 16). Credința în eficacitatea rugăciunilor de mijlocire pentru cei morți era atât de puternică în primele comunități creștine, încât unii creștini se botezau pentru morții lor, socotind că fapta lor suplinea lipsa botezului creștin la rudele, prietenii sau cunoscuții lor, care nu apucaseră să-l primească în viață (vezi 1 Cor. XV, 29).
Ceva mai mult: chiar cei morți – mai ales Sfinții bine-plăcuți lui Dumnezeu – asistă pe cei vii cu rugăciunile înălțate de ei în jurul Tronului Celui Vechi de zile sau în «Ierusalimul cel ceresc», în favoarea celor rămași pe pământ (vezi Apocalipsa, mai ales cap. VI, vers. 9-11). Această strânsă și indestructibilă legătură spirituală, de iubire reciprocă, de credință unică și de rugăciune mutuală, care unește pe cei din lumea aceasta cu cei din lumea de dincolo, a fost formulată de Biserică în cunoscuta doctrină a Comuniunii Sfinților (Communio Sanctorum). Pe baza ei, Biserica creștină a condamnat și a combătut, de la început, practicile păgâne și iudaice, care priveau atingerea de trupurile morților ca o întinare ce trebuia curățită prin spălări rituale și lustrații, recomandând, în locul acestora, rugăciunile și milostenia pentru cei morți și favorizând astfel dezvoltarea, în sufletele creștinilor, a unor sentimente de apropiere și de intimitate familiară față de cei morți.
Această nouă mentalitate și atitudine, specific creștină, se vede transpusă de timpuriu în riturile funerare creștine, în inscripțiile, simbolurile și iconografia catacombelor, din primele trei veacuri, cu caracter aproape exclusiv funerar, în cele mai vechi epitafe creștine (ca al episcopului frigian, Averkie – Abercius, ante 216), în cele mai vechi rugăciuni creștine pentru morți care ni s-au păstrat, ca și în textele celor mai vechi liturghii creștine, care cuprind în rânduiala lor rugăciuni pentru cei răposați. Toate acestea pomenesc numele sau reprezintă chipurile, unora dintre patriarhii, drepții și proorocii Vechiului Testament (Avraam, Isaac, Iacov, Moise și Aaron, Iona, Samuel, David, Solomon ș.a.), deveniți tipuri simbolice față de care s-a manifestat bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu și care se bucură de fericirea raiului (de ex.: «Precum ai auzit pre cei trei tineri, precum ai auzit pre Daniel…» etc.). Aceste, nume figurează și în liturghiile iudaice de post, cuprinse în Mișna, care se vor fi citit și la mormintele primilor creștini (recrutați dintre evrei) și au inspirat pe primii artiști creștini ca să le scrie în sculpturile de pe sarcofage, în picturile din cubiculele catacombelor, din ne-cropola creștină de la Bagawat (Egipt) ș.a.m.d. Desigur, cu timpul, după modelul vechilor rugăciuni iudaice, s-au alcătuit și rostit rugăciuni de inspirație creștină pentru morți, cum sunt cele cunoscute sub denumirea de «orationes pseudocyprianae» de pe la sfârșitul secolului III sau începutul secolului IV, sau rugăciunile de acest fel pe care le vom găsi mai târziu în cele mai vechi evhologhii păstrate, ca Evhologhiul episcopului Serapion de Thmuis (în Egipt), din sec. IV. Formulele de rugăciuni cuprinse în mai multe capitole din Epistola I-a către Corinteni a Sfântului Clement Romanul (cap. 9-12, 17-18), de pe la sfârșitul secolului I pot fi privite, după unii, ca intermediare între vechile rugăciuni iudaice și cele creștine de mai târziu, de acest gen, ca de ex. Oratio commendationis animae, de origine apuseană, de prin sec. III.
Despre obiceiul Bisericii de a face rugăciuni de mijlocire pentru morți amintesc și Sfinții Părinți și scriitori bisericești, începând din sec. II, ca de ex.: Sf. Ignatie al Antiohiei, Tertulian, Sf. Ciprian al Cartaginei, Arnobiu de Sicca (+ 325), documente apocrife și pseudoepigrafice din primele secole, ca Faptele lui Pavel și ale Teclei și Faptele lui Ioan, Canoanele lui Hipolit al Romei (can. 33, 1) și Didascalia (Învățătura) celor 12 Apostoli, precum și acte martirice, ca Martiriul Sfântului Policarp al Smirnei (cap. 18), Pătimirea Sfintei Perpetua, din sec. III ș.a. Din scrierile lui Tertulian și ale Sfântului Ciprian rezultă că, în Biserica Africii, rugăciunea pentru morți se introdusese deja pe vremea lor în cultul liturgic al Bisericii. Din sec. IV înainte, mărturiile în acest sens devin prea numeroase ca să le mai înșirăm aici pe toate. Amintim numai pe Sf. Chirii al Ierusalimului, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Epifanie din Cipru, Sf. Ambrozie al Milanului, ș.a. La începutul secolului V, Fericitul Augustin scrie chiar un mic tratat Despre grija pe care trebuie să o purtăm pentru morți, cel dintâi de acest fel în toată literatura creștină.
Rugăciuni pentru morți găsim de asemenea în textele celor mai vechi liturghii creștine care ni s-au păstrat, cum este aceea din cartea VIII a Constituțiilor Apostolice, cap. 42 (comp. și cart. VI, 30). Asemenea rugăciuni, care se găsesc și în liturghia Sfântului Iacob, în cea a Sfântului Marcu, în liturghia armeană și în toate liturghiile Bisericilor Orientale Vechi și care nu se deosebesc prea mult de cele similare din liturghiile ortodoxe de azi, erau încadrate mai ales în partea finală a marii rugăciuni a Sfintei Jertfe, parte numită diptice sau rugăciuni de mijlocire generală pentru vii și pentru morți (vezi cap. respectiv de la Istoria și explicarea Liturghiei, în cursul de Liturgică Specială).
Așa se explică marea dezvoltare și importanța pe care o are cultul morților în pietatea creștină în general și mai ales în cea ortodoxă. Biserica creștină ortodoxă a socotit ca o datorie a ei de căpetenie rugăciunea publică pentru morți, pe care a introdus-o în cultul ei, dându-i expresie în slujbele divine anume alcătuite pentru cei decedați (slujbele funebre), fie în rugăciuni speciale pentru morți, introduse în rânduiala anumitor slujbe (ca de pildă în slujba Pavecerniței, cea a Miezonopticii din toate zilele și din sâmbete), fie în rituri, texte și formule de pomenire și de mijlocire pentru morți, din rânduiala Sfintei Liturghii, care, în calitatea ei de jertfă a Bisericii, ajută și celor morți (vezi cap. respectiv de la Istoria și explicarea Liturghiei, în cursul de Liturgică Specială). Dar deosebit de slujbele funebre și de mijlocire – adică ierurgiile – care se fac pentru înmormântarea și pentru pomenirea individuală a morților la diverse termene de la moartea fiecăruia (vezi cap. despre Ierurgii, din Liturgica Specială), Biserica Ortodoxă a introdus în cultul ei și pomeniri generale, ale tuturor morților, pe care le-a fixat în anumite zile din cursul anului bisericesc, spre a aminti periodic credincioșilor ei despre datoria pe care o au de a nu da uitării pe cei morți și de a-și aduce aminte de moarte și de judecata viitoare, spre a-și îndrepta viața în rânduiala slujbelor divine din aceste zile consacrate pomenirii obștești a morților, Biserica a introdus, pe lângă cântările închinate sfinților pomeniți atunci, cântări și rugăciuni speciale de pomenire și de mijlocire generală pentru toți morții, din toate locurile și din toate vremurile, făcându-se îndeosebi amintire nominală despre cei mai iluștri dintre ei, adică despre sfinții din Vechiul și din Noul Testament (patriarhii, drepții și proorocii, apostolii, mucenicii etc.), pe care ni-i pune în față ca modele de viață”.
