Sfântul Ierarh Dosoftei a văzut lumina zilei în anul 1624, cel mai probabil în orașul Suceava. După 11 ani de păstorire la Roman, în iulie 1671 Dosoftei a fost ales mitropolit al Moldovei, păstorind în condiții vitrege din cauza numeroaselor războaie dintre turci și poloni. Repunând în funcțiune tiparnița lui Vasile Lupu de la Iași, Sfântul Dosoftei a trecut la publicarea primelor cărți de slujbă traduse în limba română, fiind cel dintâi ierarh moldovean care a pus bazele îndelungatului și dificilului proces de pătrundere a limbii române în Biserică, convins că „cel ce grăiește în limbă (neînțeleasă de popor) pre sine se zideaște; iară cela ce spune de-nțăles, besearică zidiaște”. Departe de țară și cu dorul păstoriților săi în suflet, Sfântul Dosoftei a trecut la Domnul la 13 decembrie 1693, cu puțin timp înainte de împlinirea vârstei de 70 de ani În ziua de 12 octombrie 2005, în Catedrala mitropolitană din Iași s-a săvârșit, conform tradiției, ultimul parastas al mitropolitului Dosoftei Proclamarea oficială a canonizării a avut loc la 14 octombrie, același an.
Sfântul Ierarh Dosoftei a văzut lumina zilei în 1624, cel mai probabil în orașul Suceava, într-o familie de mazili (domnitor sau înalt dregător destituit din funcție ori mic boier sau descendent de mic boier), conform mărturiei Letopisețului lui Ion Neculce, și se numea din botez Dimitrie. Numele mai puțin obișnuite ale părinților, Leontari (Leontie) Barilă și Misira (Maria), i-au determinat pe numeroși istorici și filologi să susțină originea macedo-română a lui Dosoftei. Un fapt cert însă este că o serie de izvoare ale epocii atestă așezarea statornică în Moldova a numeroase rude apropiate ale Sfântului, printre care se numără doi frați (Chiriac și Vasile), o soră, o mătușă (Stanca) și un nepot, arhimandritul Pahomie, ce locuia în 1709 la Iași.
E de presupus că educația și-a început-o la Colegiul Sf. Trei Ierarhi, iar ulterior a studiat limbile greacă, latină, slavona bisericească și polona, alături de alte discipline umaniste (retorica, poezia), la Școala Frăției ortodoxe Adormirea Maicii Domnului din Lvov (Ucraina). Aici locuia familia Papară, cu care Sfântul se înrudea, iar unul dintre reprezentanții acestei familii, Chiril Papară, a deținut într-o vreme epitropia Școlii.
După încheierea studiilor s-a reîntors în Moldova, retrăgându-se la mănăstirea Probota, unde a fost tuns în monahism în anul 1649. Sporind în blândețe, ascultare și rugăciune, el s-a învrednicit a deveni părinte duhovnicesc și egumen al monahilor de acolo, pe care i-a povățuit pe calea nevoințelor monahale, în cunoașterea Sf. Scripturi, dezvoltând școala mănăstirească. El și-a început aici impresionanta activitate cărturărească, în jurul anului 1650, cu traducerea, întâia oară în românește, a Istoriilor lui Herodot, pe care a prefațat-o cu 26 de „stihuri ale predosloviei” compuse de către el și căreia i-a anexat la final cele 29 de învățături moral-religioase ale împăratului bizantin Vasile Macedoneanul către fiul său, Leon. Preocupările sale istorice au continuat să se manifeste și prin cercetarea a numeroase inscripții din Moldova, a hrisoavelor emise de domnitorii țării, precum și a cronografelor grecești, cronicilor rusești și polone ori a Letopisețului lui Grigorie Ureche. La acestea se adaugă și traducerea unor cărți cu conținut duhovnicesc, precum Patericul grecesc, Mântuirea păcătoșilor (de Agapie Landos) sau a unor fragmente din Viața și minunile Sf. Vasile cel Nou.
„În țara noastră pe ceastă vreme nu este om ca acela”
Pregătirea și aleasa viață duhovnicească l-au recomandat pentru slujirea arhierească. La începutul anului 1658 a fost hirotonit episcop de Huși, iar doi ani mai târziu, în 1660, a fost instalat pe scaunul episcopal al Romanului. În această perioadă a legat probabil prieteniile cu Miron Costin și Dositei Notara, viitorul patriarh al Ierusalimului, pe care l-a întâlnit în 1664 la Iași, la curtea domnitorului Eustratie Dabija. Tot acum a revizuit traducerea Septuagintei, realizată de spătarul Nicolae Milescu la Constantinopol (1661-1664) și inclusă în Biblia lui Șerban Cantacuzino, tipărită la București, în 1688. În jurul anului 1665 a început să lucreze la Psaltirea în versuri și la Viața și petrecerea sfinților.
După 11 ani de păstorire la Roman, în iulie 1671 Dosoftei a fost ales mitropolit al Moldovei, păstorind în condiții vitrege din cauza numeroaselor războaie dintre turci și poloni. Cu toate acestea, vrednicul ierarh moldovean a produs o vie impresie în rândul păstoriților săi, datorită staturii sale duhovnicești și intelectuale remarcabile. Drept mărturie în acest sens stau cuvintele cronicarului Ion Neculce: „Acest Dosoftei mitropolit nu era om prost (simplu), de felul lui. Și era neam de mazîl, preaînvățat, multe limbi știa: elinește, latinește, slovenește și altă adâncă carte și învățătură, deplin călugăr și cucernic, și blând ca un miel. În țara noastră pe ceastă vreme nu este om ca acela”. Sfântul Dosoftei rămâne în istoria Bisericii noastre drept modelul exemplar al ierarhului cărturar, preocupat de alcătuirea și traducerea cărților teologice, liturgice și profane, cu caracter istoric și literar.
Psaltirea în versuri, un alt fel de Voroneț
Versificarea Psaltirii a fost încheiată abia după întronizarea sa ca mitropolit, lucrarea fiind tipărită în 1673, împreună cu Preacinstitul Acatist și Paraclis al Preasfințitei Născătoare de Dumnezeu (tradus din slavonă), în tiparnița mănăstirii rutene din Uniev (Polonia). Această primă operă poetică de mari proporții din literatura română (8.634 de versuri în peste 500 de pagini) a implicat un efort intelectual deosebit și îndelungat din partea Mitropolitului Dosoftei, după cum el însuși mărturisește în titlul și prefața lucrării sale: „A fost lucrată cu lungă osteneală, în mulți ani, socotită și cercată prin sfintele cărți și di-aciia pre versuri întocmită, în cinci ani foarte cu osârdie mare”.
Versificarea Psaltirii, pentru a fi cântată în biserică, a apărut în Occident, în mediul calvin de limbă franceză, de unde s-a răspândit apoi în mare parte din Europa, inclusiv în Polonia, unde cea mai reușită și răspândită versiune îi aparține umanistului catolic Jan Kochanowski. E posibil ca, parcurgând această lucrare, Sfântul Dosoftei să fi fost impulsionat să versifice Psaltirea în limba română, dar lucrarea mitropolitului moldav constituie fără îndoială o operă originală, influențată de folclorul românesc. Ea îl arată pe autorul ei drept un veritabil precursor al lui Mihai Eminescu și Tudor Arghezi, constituind pentru literatura și cultura română, după remarca regretatei acad. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, „ceea ce este Voronețul în pictură”. De asemenea, se cuvine să remarcăm că Psaltirea lui Dosoftei a circulat în toate regiunile locuite de români, timp de peste două secole, intrând treptat în cântecele de stea, în colinde și în drama religioasă populară a Vifleimului. Din această perspectivă, nu apare întâmplător faptul că mitropolitul cărturar a inclus, la finalul Psalmilor, 18 versuri compuse de cronicarul Miron Costin, referitoare la originea latină și unitatea românilor.
„A binevoit Domnul Dumnezeu a așeza ierarh înțelept oamenilor săi”
Ținând partea polonilor, în februarie 1674, după bătălia de la Hotin, Dosoftei a fost nevoit să se refugieze în Polonia împreună cu domnitorul Ștefan Petriceicu, în scaunul său fiind numit Teodosie, fost episcop de Rădăuți și Roman. Revenind în țară în 1675, Sfântul a fost închis pentru scurtă vreme în mănăstirea „Sf. Sava” din Iași, dar eliberat și, recăpătând încrederea domnului Dumitrașcu Cantacuzino, și-a reocupat scaunul în 1675, păstorind neîntrerupt până când a luat definitiv calea exilului, în 1686.
Repunând în funcțiune tiparnița lui Vasile Lupu de la Iași, Sfântul Dosoftei a trecut la publicarea primelor cărți de slujbă traduse în limba română, fiind cel dintâi ierarh moldovean care a pus bazele îndelungatului și dificilului proces de pătrundere a limbii române în Biserică, prin înlocuirea slavonei bisericești. El a căutat să convingă cle-rul din vremea sa că săvârșirea slujbelor în limba înțeleasă și vorbită de credincioși nu constituie un demers eretic, ci e conformă cu învățătura Sf. Scripturi. Parafrazându-l pe Apostolul Pavel, Sfântul Dosoftei afirmă: „Cel ce grăiește în limbă (neînțeleasă de popor) pre sine se zideaște; iară cela ce spune de-nțăles, besearică zidiaște”.
În 1679 a publicat Dumnezeiasca Liturghie (a doua traducere românească, din greacă, a Sfintelor Liturghii, după aceea a diaconului Coresi, din 1570), pe care a retipărit-o într-o ediție îmbogățită în 1683. În 1680 a apărut Psaltirea de-nțăles, cu text bilingv slavo-român.
Adresându-se patriarhului Ioachim al Moscovei, Mitropolitul Dosoftei i-a cerut să-i doneze un teasc de tipografie și literele necesare, primind în schimb o întreagă tipografie cu ajutorul căreia își putea împlini marele proiect de implementare a limbii române în cult. Marea prețuire de care se bucura ierarhul moldovean din partea patriarhului rus transpare și din scrisoarea pe care acesta i-a trimis-o odată cu tipografia: „A binevoit Domnul Dumnezeu a așeza ierarh înțelept oamenilor săi ș…ț că și mai departe de noi a pătruns obșteasca laudă pentru a ta urmare în Hristos. ș…ț Am aflat strălucita ta evlavie către Domnul Dumnezeu și râvna cea dumnezeiască și fierbinte ce o ai în lucrurile tale ortodoxe și sincera ta îngrijire pentru turma încredințată Ție”.
Sfinții români „necătați”
În 1681, din teascurile noii tipografii instalate la Biserica „Sf. Nicolae Domnesc” din Iași a ieșit Molităvnicul de-nțăles, care cuprindea după prefață un Poem cronologic despre domnii Moldovei, în 136 de versuri, cea dintâi lucrare românească cu caracter istoric tipărită. Acest poem a fost reeditat în 1683 în Parimiile de peste an, lucrare în care a inclus și 33 de versuri în latină, română și poloneză, conținând profețiile sibilei Eritreea referitoare la Nașterea Mântuitorului. În același an, mitropolitul a editat, se pare, și un Octoih.
O altă operă monumentală tipărită de către Sfântul Dosoftei între 1682-1686 a fost Viața și petrecerea Svinților, în 4 volume, o traducere din numeroase izvoare grecești și medio-slave, pe parcursul a 25 de ani, după cum mărturisește însuși autorul. Lucrarea cuprindea informații referitoare la viața Mântuitorului și a Sfinților Apostoli, extrase din scrierile apocrife, precum și vieți de sfinți mucenici, cuvioși etc. Trebuie semnalat și faptul că autorul a inclus și viețile unora dintre sfinții români nevoitori în mănăstirile din Moldova, dintre care pe mulți i-a întâlnit personal în peregrinările prin mănăstirile și sihăstriile de pe parcursul mitropoliei sale: „Dar tocmai și din români sunt mulți care am văzut viața și traiul lor, dar nu s-au cătat, fără numai Daniil de Voroneț și Rafail de Agapia; am sărutat și sfintele lor moaște ș…ț Apucat-am în zilele noastre părinții înalți la bunătăți și podvig (nevoință) și plecați la smerenie adâncă. Părintele Chiriac de Beserecani, gol și ticăloșit în munte 60 de ani. Și Chiriac de Tazlău, Epifanie de Voroneț, Partenie de Agapia. Dară Ioan de Râșca, arhiepiscopul acel svânt și minunat, Inochentie de Pobrata și Istatie!”. Ca și Psaltirea în versuri, și această scriere a circulat în toate cele trei țări române, contribuind la cultivarea plăcerii de a citi, a evlaviei creștine, la întărirea conștiinței naționale și, nu în ultimul rând, la îmbogățirea vocabularului limbii române, prin împrumutarea unor termeni din greacă și latină.
„Pătimesc în mizerie cu servitorii care sunt lângă racla Sfântului Ioan cel Nou”
Trimis în 1684 de către domnitorul Ștefan Petriceicu, reîntors pe tron pentru scurt timp, într-o misiune diplomatică antiotomană la curtea țarilor Rusiei, Mitropolitul Dosoftei a fost nevoit să se oprească la Kiev din cauza unei epidemii de ciumă și a vizitat aici vestita Lavră a Peșterilor. Instabilitatea politică din Moldova, schimbările frecvente de domnitori, determinate de nesfârșitele conflicte armate dintre Polonia și Imperiul Otoman, au marcat în mod dureros ultimii ani ai vieții Sfântului Dosoftei. Intrat în fruntea unei mari armate în Moldova, în 1686, spre a-l atrage împotriva turcilor pe Constantin Cantemir Vodă, regele polon Jan Sobieski a prădat cetatea Iașilor, retrăgându-se în patria sa cu tezaurul și arhiva Mitropoliei și împreună cu Mitropolitul Dosoftei. Dimitrie Cantemir descrie astfel tristul eveniment: „Polonii au prădat și vasele sfinte și moaștele Sfântului Ioan cel Nou, cu multe pietre scumpe. Și alte odoare de argint și de aur le-au luat cu sine și împreună cu ele pe însuș mitropolitul care mustra fățiș fapta nelegiuită a ostașilor și se ruga de îndurare”.
Însoțit de câțiva monahi, Sfântul a fost nevoit să se stabilească în cetatea Stryi, de lângă Zolkiew (azi Nesterov, Ucraina), păstorind mica comunitate de români refugiați în Polonia. Confruntat cu lipsuri mari, mitropolitul pribeag a cerut ajutorul țarilor Rusiei Ioan și Petru și al patriarhului Ioachim al Moscovei, de la care a primit unele ajutoare bănești. „Potoliți, scrie Dosoftei, furtuna mizeriei noastre, astâmpărați sufletul ce se chinuiește și adăpați sufletul însetoșat, care pribegește acum al patrulea an din eparhia mea. Pătimesc în mizerie cu servitorii care sunt lângă racla Sfântului Ioan cel Nou, nădăjduind mântuirea lui Dumnezeu, ca să mă întorc și să mă înfățișez înaintea feței lui Dumnezeu, în Mitropolia dorită a Sucevei”.
Evlavia sa deosebită față de moaștele Sfântul Ioan cel Nou ieșise la iveală încă de pe vremea când păstorea în Moldova, prin strămutarea lor în Catedrala mitropolitană de la Iași, și scoaterea lor în procesiune la vremuri de restriște, prilej cu care se săvârșeau nenumărate semne și minuni.
„Primul nostru poet național”
Deși a fost rechemat stăruitor înapoi în țară cu moaștele Sfântul Ioan de către domnitorul Constantin Cantemir, Sfântul a refuzat sau nu a fost lăsat să dea curs acestei chemări. Drept urmare, a fost depus din scaun și anatemizat de către patriarhul Constantinopolului, în 1688, anatemă ridicată abia după moartea lui. „Cantemir-Vodă, scrie cronicarul Ion Neculce, să mâniese pe cel mitropolit și-i făcusă afurisănie de la patrierhi. Dar nemic de dânsul nu s-a atins, că zic oamenii că-i sfânt”.
Greutățile exilului au mai fost îndulcite de prolifica activitate cărturărească desfășurată acolo. A revizuit Poemul despre domnii Moldovei, completându-l cu 79 de versuri până la Constantin Cantemir și anexându-i o notă de 26 de rânduri în care demonstra continuitatea populației daco-romane în teritoriile de la nord de Dunăre, abandonate de administrația romană. Mitropolitul a tradus din neogreacă masivul Cronograf al lui Matei Cigalas și drama Erofili, compusă de poetul cretan Gheorghe Horatzis la începutul secolului al XVII-lea, ce constituie prima creație dramatică din literatura universală tradusă în limba română. Demne de remarcat sunt și numeroasele traduceri patristice realizate de Sfântul Dosoftei în această perioadă a exilului. A început traducerea în românește a Dogmaticii Sfântului Ioan Damaschin (patru capitole din prima carte).
În contextul disputelor teologice din sânul Bisericii Ortodoxe Ruse în acea vreme, vrednicul ierarh moldovean a aplanat schisma ce se anunța între mitropolitul Vasile Iasinski al Kievului și patriarhul Ioachim al Moscovei, traducând din neogreacă în slavo-rusă numeroase scrieri patristice cu caracter dogmatic și liturgic, referitoare la prefacerea Darurilor euharistice. Traducerile se păstrează, în original și copii, în fosta Bibliotecă sinodală din Moscova și în fosta bibliotecă a Catedralei „Sf. Sofia” din Kiev. Pot fi enumerate în acest sens următoarele lucrări: 12 Epistole ale Sf. Ignatie Teoforul, Constituțiile Apostolice, Istoria bisericească și Vedenia tainică (comentariu liturgic) ale Sf. Gherman al Constantinopolului, Dialog împotriva ereziilor și despre credința noastră a Sf. Simeon al Tesalonicului, Mărgăritare (culegere de 40 de cuvântări ale unor Sfinți Părinți, cu precădere ale Sf. Ioan Gură de Aur). În 1693, Mitropolitul Dosoftei a alcătuit el însuși o antologie de texte patristice și liturgice (din Sf. Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul și Anastasie Sinaitul) intitulată Despre prefacerea Sfintelor Taine, pe care a oferit-o țarilor Ioan și Petru ai Rusiei.
Departe de țară și cu dorul păstoriților săi în suflet, Sfântul Dosoftei a trecut la Domnul pe 13 decembrie 1693, cu puțin timp înainte de împlinirea vârstei de 70 de ani. A fost înmormântat la Biserica „Nașterea Domnului” din Zolkiew. Cu limbă de moarte i-a poruncit unuia dintre monahii ce au vegheat la căpătâiul său să nu părăsească racla cu moaștele Sfântului Ioan cel Nou. Aceasta s-a întors în Moldova abia un secol mai târziu, în 1783, arhiva Mitropoliei pierzându-se însă definitiv.
Mitropolitul Dosoftei este, potrivit pr. prof. M. Păcurariu, „cel mai de seamă cunoscător al literaturii patristice și postpatristice din întreaga cultură românească veche ș…ț, primul nostru poet național, primul versificator al Psaltirii în întreg Răsăritul ortodox, primul traducător din literatura dramatică universală, al unor lucrări istorice în românește, primul traducător al cărților de slujbă în românește din Moldova, ș…ț și care a avut un aport prețios în procesul de formare a limbii literare românești”. Inițiativa sa privind introducerea limbii române în cultul bisericesc a fost reluată mai târziu în Țara Românească de Sfântul Ierarh Antim Ivireanul.
Canonizarea Mitropolitului Dosoftei
Mitropolia Moldovei și Bucovinei a demarat în toamna anului 2004 etapele preliminare privind canonizarea Mitropolitului Dosoftei: a întocmit Slujbele Vecerniei, Utreniei și Acatistul Mitropolitului Dosoftei, a elaborat și publicat studiul cu argumente pentru canonizare, toate acestea fiind aprobate de Sinodul Mitropolitan în ședința sa din 10 iunie 2005. La propunerea acestuia, Sfântul Sinod al BOR, în ședința din data de 5-6 iulie 2005, a aprobat canonizarea Mitropolitului Dosoftei ca sfânt ierarh cu cinstire generală, având data de prăznuire anuală la 13 decembrie, precum și înscrierea sa în calendarul Bisericii Ortodoxe Române cu cruce neagră, simplă, ca sfânt cu polieleu, înaintea Sfinților Mari Mucenici Eustratie, Auxentie și Evghenie. Întreg acest demers a avut în vedere, după cum menționează chiar Tomos-ul oficial de canonizare, „viața pilduitoare a învățatului Ierarh Dosoftei, evlavia sa călugărească și înțelepciunea sa sfântă, în tâlcuirea cuvântului lui Dumnezeu, pentru luminarea slujitorilor sfintelor altare și a poporului credincios, precum și păstrarea dreptei credințe”.
În ziua de 12 octombrie 2005, în Catedrala mitropolitană din Iași s-a săvârșit, conform tradiției, ultimul parastas al Mitropolitului Dosoftei. Pe 13 octombrie a fost săvârșită slujba de resfințire a Casei Dosoftei din Iași, de către Preafericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, împreună cu Înalt Preasfințitul Mitropolit Daniel și Înalt Preasfințitul Panteleimon de Veria, Nausa și Kampania. Proclamarea oficială a canonizării a avut loc pe 14 octombrie, în Catedrala mitropoliană din Iași, în cadrul Sfintei Liturghii, oficiată de către PF Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, împreună cu IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, IPS Panteleimon, Mitropolit de Veria, Nausa si Kampania, alături de alți numeroși ierarhi din Sinodul Bisericii noastre. (articol publicat în Ziarul Lumina din data de 14 decembrie 2008, semnat de Ștefan Ionescu Berechet)
