Preotul Mihalache Tudorică este unul dintre scriitorii contemporani apreciați nu doar în lumea eclezială, ci și în cea literară. Critica de specialitate îl consideră un continuator al lui Tudor Arghezi, un poet care exploatează filonul religios, fiind un artizan al metaforei. Preotul poet, care a fost de curând laureat al Uniunii Scriitorilor pentru merituoasa activitate literară, ne va împărtăși în următoarele rânduri câte ceva din taina artei scrisului.
Preacucernice părinte Mihalache Tudorică, este deja bine cunoscută în rândul nostru, al oltenilor, pasiunea sfinției voastre pentru arta scrisului de poeme. De unde se adapă penelul dvs.?
Se zice că, atunci când îmbătrânești, din ce în ce mai des te întorci cu fața spre trecut și îți întinzi mâinile spre propria copilărie de parcă ai vrea să o îmbrățișezi, să o pipăi și să vezi dacă nu cumva copilul acela de demult este tot acolo.
Întoarcerea asta peste vreme îmi aduce aminte de ce îmi spunea moașa care a asistat la nașterea mulților copii ai mamei mele, că, înainte de chinurile atâtor nașteri, îngenunchea la icoana Maicii Domnului și nu zicea decât atât: „Maică Precistă, ajută-mă să nasc bine, ca să nu mor și eu singură!” Cuvintele acestea sunt și o rugăciune, dar și un poem. Eu însumi mă socotesc un poem al crucificatei mele mame. Aș mai spune că penelul de care aduceți vorba se adapă din călimara sufletului ei și din lacrimile cu care spăla icoana casei în Vinerea Mare, iar frumusețea și puterea cuvântului, atâtea câte sunt, vin din iubirea față de Dumnezeu, dar și din iubirea omului de lângă tine.
Și să vă mai mărturisesc ceva: din clipa în care am primit Sfânta Taină a Hirotoniei și m-a văzut îmbrăcat în reverendă, în catedrală, stând în genunchi în fața vrednicului mitropolit Firmilian, mama nu mi-a mai zis niciodată pe nume, ci numai „Sărut mâna, părinte!” De aceea am căutat ca atunci când mă voi duce și eu să nu îmi fie rușine să mă uit în ochii ei în ceruri și nici să fiu așezat cu nevrednicie lângă ea, în pământul care o să ne acopere pe amândoi, sub aceeași cruce.
Imnul de laudă a fost dintotdeauna instrumentul cel mai strălucitor prin care sacerdotul L-a lăudat pe Atotputernicul Dumnezeu. În viziunea sfinției voastre, care ar fi corespondența simbolică pentru această harismă?
„Mare ești, Doamne, și minunate sunt lucrările Tale și nici un cuvânt nu este de-ajuns spre lauda minunilor Tale!” De parcă cel care a rostit prima dată aceste cuvinte s-ar fi aflat pe muntele cel mai înalt și de acolo, privind frumusețea creației dumnezeiești, a rămas uimit de darurile pe care Bunul le-a pus la picioarele omului. Ce rost ar mai avea firul verde de iarbă, ce rost ar mai avea muntele și câmpia, apele, soarele și luna, fără ochii omului care să le vadă pe toate și să se uimească de frumusețea lor? Căci pentru ochii lui și pentru gura și inima lui Le-a creat pe toate. Cum să nu-L lauzi pe Dumnezeu pentru toate acestea, cum să nu cobori în genunchi și să nu săruți cu fruntea pământul pe care Marele și Bunul ni l-a pus sub tălpi? Omul este cântecul de iubire cel mai înalt al Domnului și opera Sa cea mai înaltă. El însuși izvorul luminii și al vieții, a adunat pulberea, i-a dat trup și a suflat peste ea. Pe om nu l-a poruncit, ca pe toate celelalte, ci l-a frământat, l-a muncit. Ne naștem în numele Domnului, trăim și murim tot în numele Lui și dacă nu ar fi așa, ne-am pierde rostul și obârșia și am deveni copiii nimănui. Or, cum să-L pituli pe Dumnezeu în spatele casei sau sub lata frunză a brustulanului? Rămân uimit cum Dumnezeu și-a urcat Fiul pe cruce pentru omul care, de foarte multe ori, fie L-a uitat, fie L-a trădat. De aceea nu există cântar care să suporte muntele de iubire cu care Creatorul ne-a mărturisit pe noi, iertându-ne întruna și luând-o cu noi de la capăt.
Corespondența simbolică? Poate, în taina cuvintelor, corespondența reală. Mărturisirea Lui și în somn, și în moarte. Omul este dâra de lumină a lui Dumnezeu în lume și în timp. Când va pieri el, toate își vor pierde și ele rostul.
Eminescu, „sfântul prea curat al ghiersului românesc”
Dintre poeții clasici, există vreunul care vă inspiră în mod deosebit sau în a cărui operă vă regăsiți?
Marii poeți au ținut să-și asculte și și-au ascultat întotdeauna sufletul cântând. Erau socotiți sacerdoți care slujeau desăvârșirea frumosului omenesc și limpezirea adâncului acestuia. Ei sunt dintre aceia care au căutat să-și facă o anume casă, adunând cărămizile de pe drumurile cuvintelor, pentru ca, apoi, cu roua frunții lor, să așeze drept palat de cleștar. De departe, cel mai mult l-am iubit pe Eminescu, „sfântul prea curat al ghiersului românesc”. Un alt mare poet al lumii, Tudor Arghezi, când a fost întrebat dacă poate fi așezat lângă autorul „Luceafărului” și al „Odei”, a mărturisit că nu are nici măcar curajul de a sta în aceeași primă bancă a clasei, spunând că în primul rând este Eminescu, al doilea este gol și abia în rândul al treilea este el.
Eminescu a pătimit pentru fiecare metaforă, pentru fiecare frumusețe a cuvântului. Toate puterile graiului neamului său s-au adunat în ochii și în inima lui. Pe mâna lui în jos și pe coala albă mirată au coborât toate minunile pe care ni le-a lăsat și care au sporit slava poporului român în lume. Eminescu este mănăstirea și ruga limbii române, Eminescu este culmea gândului nostru pentru vecie și nu încetez a mă minuna de smirna țâșnindă a operei sale. Oameni buni, Eminescu este Arhiereul Limbii române! El a locuit în limba neamului său ca în Sfânta Sfintelor, slujind-o cu credință și suferind pentru ea ca nimeni altul. Eminescu este lacrima și Catedrala Limbii române. De aceea, el domnește peste cultura română precum domnitorii peste ctitoriile lor. Nimeni nu s-a sfâșiat ca el, pentru că și-a iubit limba și neamul prin toți porii. Toate puterile și tot plânsul poporului român s-au unit în lacrima lui. A-l uita pe Eminescu înseamnă a coborî încărcat de rușine de pe piedestalul lumii. Eminescu este Voronețul culturii române și printre puținele pagini de aur în cartea neamului.
V-ați gândit vreodată să închegați o operă imnografică?
Prin opera mea de până acum nu mă văd departe. Spuneam undeva că eu nu pot fi decât plânsul mamei mele. Din nefericire, noi înșine am devenit, în aceste vremuri, tristețea și plânsul Domnului. Unde să mă duc? La drumuri lungi nu mai plec. Aș putea muri de foame sau de sete. Nu mai este nimeni să îți dea un pahar cu apă sau o felie de pâine. Au murit și tecarii ce făceau roșcove. Un altul m-a omorât pentru cinci bani și am rămas numai cu cămașa atât de ruptă că n-a putut îmbrăca pe nimeni. Această realitate m-a mânat spre poezia psalmică și ea, dacă te gândești bine, este tot o operă imnografică.
„Imnul acatist reprezintă starea noastră de veghe și de întâmpinare a sfințeniei”
Pe ce loc se regăsește, în preferințele sfinției voastre, imnul acatist?
Cred că pe un loc egal cu orice întâlnire prin rugăciune cu Sfânta Treime, Maica Domnului și cu sfinții. Cum rugăciunea ori este ori nu este, cred că imnul acatist reprezintă starea noastră de veghe și de întâmpinare a sfințeniei. Adormitul întru cinste și pomenire mitropolit Bartolomeu Anania, de a cărui prietenie m-am bucurat nesperat, ar răspunde, probabil: „Ai curaj, du-te și te întâlnește cu sfinții! Fie-ți rușine, dar nu teamă!”. Ce aș putea să mai spun?
De curând, ați fost laureat cu Premiul „Mitropolit Nestor Vornicescu” pentru literatură, oferit de Uniunea Scriitorilor. Povestiți-ne despre această frumoasă experiență.
Nu am cerut niciodată nimic nimănui. Nici nu m-am plâns vreodată de ceva. Toate au venit după mine, după ce de mult plecasem din gară. În trenul cu care am trecut am fost totdeauna singur. Singur de tot. Dumnezeu însă a umplut această singurătate cu grijile Sale. Diaconia am primit-o din mâinile Înaltului Nestor, în ziua Nașterii Domnului, în mileniul și secolul trecute – 25 decembrie 1971. O întâmplare nefericită din viața strălucitului ierarh a făcut să ne întâlnim pe patul spitalului și ne-a înfrățit în numele suferinței. Cum eu eram consemnat politic și cu dosar greu și penal de autoritățile comuniste, am avut surpriza să găsesc în tânărul ierarh de atunci un sfătuitor și îndrumător, și el trecut prin site, ciururi și dârmoane de mare bunătate. Îmi spunea adeseori: „Tu ești și fiul, dar și fratele meu”. Îi sărut mâna și astăzi pentru grija excepțională acordată mie. Prinț fericit întru Dumnezeu, dar nefericit de oameni. Când îmi voi publica memoriile, bunul mitropolit Nestor cel iertător și darnic se va bucura de paginile pe care le merită. Multe fi-vor neștiute. Îi mulțumesc Înaltului Nestor pentru mâna întinsă mie cu dărnicie și înainte, și după trecerea sa la cele veșnice.
Premiul literar care poartă numele său s-a vrut o reîntâlnire peste timp și-i mulțumesc pentru asta. L-am iubit foarte mult. Sărut mâna acoperită de țărână a mitropolitului Nestor!
ARĂTAREA
Am trăit aproape pe furiș,
fără să știe nimeni, fără acoperiș,
am văzut cerul
rar
și numai noaptea.
Iar locul unde stam nu-l știa nici moartea.
Îngerul ei m-a căutat și nu m-a găsit,
de aceea și moartea m-a părăsit.
Vierme printre viermi și duh printre duhuri,
văzduh înghițit de mii de văzduhuri,
am trăit aproape pe furiș†¦
Cerul mi-a fost mormânt, nu acoperiș†¦
În guri de șerpi, de vipere și șobolani
mi-am aflat somnul și odihna,
numai acolo mi-am găsit tihna†¦
Nici sfârșitul lumii n-o să mă cuprindă;
am destule găuri pe sub grindă.
Plapuma mi-a fost mireasma lumii,
eu am supt la o vulpe, nu la țâța mumii.
Vecin am fost cu cârtița, cu nevăstuica,
un lapte bun avea ultima, muica†¦
Privind lumina cu toții laolaltă,
parcă am furat ca hoțul lumina tuturor†¦
Eu sunt strigoiul,
de mi-ar ieși sufletul
nu mor…
De râm pământul
sau,
precum ciocănitoarea,
de sap în scoarță viermii,
ca să fiu sătul,
dă-mi, Doamne, viață,
să trăiesc destul†¦
(Din volumul „Melancolia îngerului”, 1995)
GAVVATA
Eu cred că ea nu s-a născut din părinți. Mai curând îmi vine a zice: s-a coborât dintr-o icoană veche. Scundă, cu fruntea mică, nu i se vedeau decât doi ochi mari, negri și mereu mirați. Toată tinerețea și-a petrecut-o lângă un leagăn mereu plin. O grijă necurmată și oboseala unei vieți în care nopțile dormite se numărau pe degete o ofiliseră cu mult înainte de vreme: „Când oi termina copiii ăștia de crescut, nu vreau decât să mă satur de somn și, după aceea, pot să mor”. Mai târziu, unul dintre mulții ei copii a ajuns preot, iar ea a socotit acest fapt ca o izbăvire și o ajungere la cea mai înaltă culme. Din clipa când fiul ei a îmbrăcat reverenda, nu l-a mai strigat niciodată pe nume. De câte ori intra pe poartă, nu-l primea decât cu trei cuvinte: „Sărut mâna, părinte!”. Nici prin față nu i-a mai trecut, niciodată. Mergea în urma lui, la câțiva metri. Și avea un pas așa de mărunt, că aproape fugea. Când a venit timpul să i se stingă cuvintele în gură, nu și-a dat sufletul până nu i-a sărutat mâna: „Sărut mâna, părinte!”. S-au împlinit paisprezece ani de când nu mai este, dar fiul ei îi aude mereu pasul mărunt și mereu întoarce capul să o vadă. Nici timpul nu a îndrăznit să se atingă de această rană. Cine știe? Poate numai țărâna, la timpul cuvenit, și poate nu departe. Și nu o chema decât Ioana. (Din volumul „Mireasa desculță”, 1998)
(Interviu realizat de diac. Ioniță Apostolache și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 8 martie 2013)
