Una dintre cele mai surprinzătoare apoftegme ale Patericului egiptean este cea care ni s-a transmis sub numele avvei Romanul, nimeni altul decât cunoscutul ascet Arsenie, originar din Constantinopol, Noua Romă. Povestirea este următoarea: „Un bătrân avea un ucenic bun. Într-o zi, fiind în toane proaste, l-a dat afară din chilie cu melotă cu tot, iar fratele a rămas afară, lângă poartă. Bătrânul a deschis și, văzându-l cum șede acolo, s-a închinat în fața lui și i-a zis: „Părinte, smerenia bunăvoinței tale mi-a biruit toanele. Vino înăuntru: de acum tu ești bătrânul și părintele, iar eu tânărul și ucenicul”” (Romanul 2). Smerenia ni se descoperă aici ca fiind caracterizată de disponibilitate; mai exact de deschiderea de a primi adevărul despre tine și despre cei din jurul tău și de a acționa conform lui. Bătrânul nostru, chiar dacă e lipsit de smerenie în acțiunile sale cotidiene, se dovedește gata să își răstoarne din temelii viața când înțelege că a greșit și e pregătit să se supună celui pe care până de curând l-a oropsit. Dar smerenia bătrânului nu este decât răspunsul la lumina pe care o aduce smerenia constantă a ucenicului său, care îndură fără să crâcnească toanele și nedreptățile celui dintâi. Vedem aici două mișcări, una descendentă și una ascendentă, care decurg din smerenie. Smerenia este cea care îl face pe frate să primească toate ocările (mișcarea descendentă generată de smerenie), la fel cum smerenia e cea care îi restructurează viața, așezându-l subit în poziția de „bătrân” înainte de vreme (mișcarea ascendentă).
Mai multe informații în Ziarul Lumina.
