La nivelul teologiei răsăritene există o tensiune între istorie și eshatologie care s-a manifestat și prin diferitele tradiții interpretative ale textelor sfinte. Minunea Schimbării la Față a Domnului este considerată din prisma tradiției isihaste ca prototipul vederii lui Dumnezeu și al experienței luminii dumnezeiești, iar din perspectiva istorică, ea trimite la venirea întru slavă a Fiului lui Dumnezeu de la sfârșitul veacurilor. Pentru a ilustra aceste două direcții am recurs la scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur ca exponent al direcției istorico-bisericești și ale Sfântului Grigorie Palama, exponent al isihasmului.
Schimbarea la Față a Domnului este consemnată de evangheliștii sinoptici (Matei, Marcu, Luca) și este plasată de toți cu ceva vreme înainte de intrarea Domnului în Ierusalim. Martorii minunii au fost Apostolii Petru, Ioan și Iacov, iar după informația Sfântului Luca că ucenicii „erau îngreuiați de somn”, se pare că Schimbarea la Față a Domnului a avut loc noaptea. De aceea se poate face o legătură, din pricina momentului la care a avut loc și a perplexității ucenicilor, cu prinderea din Grădina Ghetsimani și chiar cu Învierea Domnului. Informațiile evangheliștilor sunt simple. Toți consemnează că Hristos S-a schimbat la față înaintea ucenicilor: „Și a fost că pe când se ruga, înfățișarea feței Sale a devenit alta și îmbrăcămintea Lui albă strălucind. Și iată, doi bărbați vorbeau cu El, aceștia erau Moise și Ilie” (Luca 9, 29-30).
Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur minunea de pe muntele Tabor este semnul dovedirii dumnezeirii Mântuitorului Iisus Hristos, dar și a legăturii sale cu legea și cu proorocii Vechiului Testament, reprezentați de Moise și Ilie. „Unii oameni ziceau că Hristos este Ilie, alții că este Ieremia sau altul din proorocii cei vechi, de aceea a trebuit să se arate lângă Hristos cei mai însemnați dintre trimișii dumnezeiești ai Vechiului Testament, spre a arăta ce deosebire mare este între Domnul și slujitorii Săi, și pentru ca Petru, cu dreptate, să poată avea laudă de la Domnul când L-a numit Fiu al lui Dumnezeu”, arată Sfântul Ioan.
Apărarea în fața acuzelor fariseilor
Prezența celor doi sfinți alături de Hristos vine să arate, în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, că Hristos nu putea fi vinovat de acuzele care îi erau aduse de farisei: că nu păzește sâmbăta (Ioan 9, 16) și că este hulitor de Dumnezeu (Ioan 10, 33). „Moise a dat Legea, iar iudeii trebuiau să tacă aici, că Moise n-ar fi trecut cu vederea ca aceasta să fie încălcată și, desigur, n-ar fi arătat stimă călcătorului Legii și vrăjmașului Dătătorului de Lege. De asemenea, ei trebuiau să știe că Ilie, acest râvnitor pentru cinstea lui Dumnezeu, nu s-ar fi arătat la chemarea lui Hristos dacă Acesta S-ar fi ridicat împotriva lui Dumnezeu și cu nedreptate S-ar fi numit pe Sine Dumnezeu și deopotrivă cu Tatăl.” Sfântul Ioan Gură de Aur spune că lângă Hristos s-au arătat Moise și Ilie pentru a arăta că Hristos este stăpânul vieții și al morții, iar norul luminos care îi învăluia pe ucenici și glasul Tatălui din nor sunt o întărire a dumnezeirii Mântuitorului Hristos, care a fost mărturisită mai înainte de Schimbarea la Față de Petru la Cezareea lui Filip (Matei 16, 16). „Când Domnul îngrozește, Se arată în nor întunecat, precum s-a întâmplat în Sinai, aici El însă n-a voit să îngrozească, ci să învețe, de aceea norul era luminos. Tatăl a strigat: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit». Ca să nu se poată cineva îndoi despre cine este vorba, Moise și Ilie s-au făcut nevăzuți când s-a sfârșit glasul acela. Dar ce a voit Domnul să zică prin acele cuvinte? Dacă Acesta este Fiul Meu Cel iubit, nu te teme, o, Petre, că tu cunoști puterea Lui și ești convins că El iarăși va învia! Dacă tu nu știi aceasta, apoi îmbărbătează-te pentru glasul Tatălui, căci dacă Dumnezeu este puternic, precum și este cu adevărat, apoi dovedit este că și Fiul este puternic precum Tatăl. Dacă El este Fiul Cel iubit, nu te teme, căci nimeni nu părăsește pe cel iubit. Nu te teme, căci dacă și tu iubești pe Domnul foarte mult, Dumnezeu Tatăl Îl iubește și mai mult. «Întru Dânsul am binevoit», zice Dumnezeu Tatăl. Nu Îl iubește doar pentru că L-a născut, ci și pentru că El este întru totul deopotrivă cu Tatăl și de aceeași voie”, explică Sfântul Ioan Gură de Aur.
„La sfârșitul veacurilor, El va veni întru deplina strălucire a Tatălui”
Sfântul Ioan Gură de Aur este preocupat în cuvântul său la Schimbarea la Față de felul cum a trebuit să înțeleagă apostolii martori semnificația acestui eveniment pe care îl pune în legătură cu întreaga istorie a mântuirii din Vechiul Testament, dar și cea care urmează după momentul de pe Tabor, în special Pătimirile și Învierea Domnului. Sfântul Ioan afirmă că vederea slavei lui Dumnezeu o va avea fiecare om la sfârșitul lumii, când Domnul va veni întru slavă să judece viii și morții. „Desigur, fericiți au fost cei trei Apostoli care au văzut pe Domnul strălucind pe munte. Dar și noi, numai dacă vom voi, putem să vedem pe Iisus strălucit, nu ca dânșii pe munte, ci încă și mai strălucit. Atunci, fiind cu ucenicii Săi, S-a arătat numai într-o astfel de strălucire pe cât ei suportau, dar la sfârșitul veacurilor, El va veni întru deplina strălucire a Tatălui și înconjurat nu numai de Moise și Ilie, ci și de nenumărata oștire a îngerilor, a arhanghelilor și a heruvimilor”, spune părintele Bisericii.
Experiența luminii taborice în tradiția isihastă
În viziunea Sfântului Grigorie Palama, Schimbarea la Față a Domnului este începutul îndumnezeirii firii umane prin experiența luminii dumnezeiești sau a harului sfințitor și îndumnezeitor. „Hristos deschide ochii Apostolilor Săi, iar aceștia, cu privirea transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Său. Fură deci ei înșiși schimbați la față și primiră puterea de a vedea și cunoaște schimbarea survenită în natura noastră, datorate unirii sale cu Cuvântul.” Unirea ipostatică a naturii umane cu firea dumnezeiască în persoana Fiului lui Dumnezeu arată că Trupul lui Hristos este punctul de iradiere al harului și al luminii dumnezeiești, fără ca acesta să fie desființat. Pentru Sfântul Grigorie Palama, lumina inteligibilă și harul lui Dumnezeu pot fi experimentate de cel care se preocupă cu isihie încă pe când se află în trup în această viață. Lumina de pe Tabor reprezintă energiile dumnezeiești necreate care izvorăsc din Ființa inaccesibilă a Sfintei Treimi și care îndumnezeiesc natura umană. Sfântul Grigorie Palama arată că experiența luminii taborice ca trăire eshatologică a sfințeniei și iubirii lui Dumnezeu nu se realizează numai la sfârșitul veacurilor, ci se împlinește în interiorul istoriei ca pregustare a darurilor viitoare.
„Doamne, nu mă lăsa să mă întorc în lume, în viața cea plină de suferință”
Experiența personală a luminii dumnezeiești se poate vedea în mărturiile părinților duhovnicești îmbunătățiți, care exprimă lumina dumnezeiască sub forma unei bucurii nepământești și a unei dulceți care umplu toată ființa umană. Redăm în continuare mărturia monahului Gheron Iosif Isihastul, trăitor în Sfântul Munte Athos, trecut la Domnul în 1959. „Și într-o bună zi am avut mai multe trăiri duhovnicești. Toată ziua plânsesem cu lacrimi amare, iar spre seară, cam pe la apusul soarelui, mă odihneam și eram epuizat după vărsarea atâtor lacrimi. Mă uitam la Biserica Schimbării la Față din vârful muntelui și, sfârșit de oboseală, îl chemam pe Domnul în rugăciune. Și deodată, parcă un vânt tare s-a stârnit, bătând în direcția mea. Dintr-odată, sufletul mi s-a umplut de o mireasmă de nedescris, iar inima a început să rostească rugăciunea lui Iisus de la sine, ca un ceasornic. M-am ridicat atunci, plin de har și de o imensă bucurie, și am intrat în chilie, iar aplecându-mi bărbia în piept, am început a rosti rugăciunea. Și de-abia am spus-o de câteva ori, că am avut o minunată contemplare a lui Dumnezeu. Deși eram în chilie cu ușa închisă, parcă mă aflam în cer, într-un loc minunat, într-o deplină pace și liniște sufletească. Odihnă deplină. Mă gândeam doar atât: Doamne, nu mă lăsa să mă întorc în lume, în viața cea plină de suferință, ci lasă-mă să rămân aici. Apoi după ce m-am odihnit după voia Domnului, mi-am revenit în sine, aflându-mă iar în peșteră.” (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 6 august 2013, semnat de Marius Nedelcu)
