Înainte-prăznuirea Schimbării la Față a Domnului; †) Sf. Cuv. Ioan Iacob de la Neamț; Sf. Mc. Evsignie; Sf. Nona, mama Sf. Ier. Grigorie Teologul; Sf. Ier. Fabian, Episcopul Romei

Înainteprăznuirea Schimbării la Față a Domnului

Tropar – Glasul 4

Schimbarea la Faţă a lui Hristos mai înainte să o întâmpinăm, luminat praznuind cele mai înainte de prăznuire, credincioşilor şi să strigăm: sosit-a ziua dumnezeieştii veselii; Stăpânul se suie în Muntele Taborului, Frumuseţea Dumnezeirii Sale să o strălucească.

Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ

S-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea, din fostul judeţ Dorohoi, într-o familie de ţărani credincioşi, Maxim şi Ecaterina, fiind singurul copil la părinţi. La Botez a primit numele de Ilie, şi din pruncie s-a dovedit un copil ales şi binecuvântat de Dumnezeu.

După şase luni de la naştere, mama sa, fiind o fire bolnăvicioasă, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, lăsând copilul în grija bunicii sale, Maria. După doi ani moare şi tatăl său, în război, în toamna anului 1916, copilul rămânând în grija rudelor apropiate. Primii ani de şcoală îi face în satul natal, apoi urmează gimnaziul la Lipcani-Hotin, şi liceul la Cozmeni-Cernăuţi, fiind cel mai bun elev din şcoală.

În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, ca să-l facă preot. Dar el, simţindu-se chemat de Dumnezeu la o viaţă mai înaltă, le-a spus: Nu, eu vreau să mă fac călugăr! După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze. Deodată a auzit un glas de sus, zicând: Mănăstirea! Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet.

Cerând binecuvântarea duhovnicului său, fericitul Ioan şi-a luat cărţile sfinte, crucea şi icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, şi, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obştea Mănăstirii Neamţ. Stareţul mănăstirii, Episcopul Nicodim, l-a primit cu multă dragoste şi, după ce l-a trimis să se închine în faţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală, i-a rânduit ascultare la infirmerie şi la biblioteca mănăstirii. Era foarte tăcut, ascultător şi smerit.

Între anii 1934-1935, face serviciul militar la Dorohoi ca infirmier, având multă milă de cei bolnavi şi fiind iubit de toţi. În toamna anului 1935 se reîntoarce în obştea Mănăstirii Neamţ, şi continuă aceeaşi ascultare de bibliotecar şi îngrijitor la bolniţă. Toţi se foloseau de smerenia, de blândeţea şi de dragostea lui, şi cugetau că este un ales al lui Dumnezeu.

La 8 aprilie 1936, în miercurea din Săptămâna Sfintelor Pătimiri, fericitul rasofor Ilie Iacob este tuns în îngerescul cin călugăresc de arhiereul Valerie Moglan, noul stareţ al marii lavre, împreună cu alţi doi fraţi rasofori, primind la călugărie numele de Ioan.

Dorind viaţă pustnicească şi arzând cu inima pentru Hristos şi pentru Sfintele Locuri, unde S-a născut, a pătimit şi a înviat Domnul, fericitul monah Ioan Iacob pleacă în Ţara Sfântă împreună cu alţi doi monahi din lavră, Claudie şi Damaschin. După ce se închină la toate Sfintele Locuri şi sărută Crucea Golgotei şi Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obştea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului.

Apoi, însoţitorii săi întorcându-se la Mănăstirea Neamţ, fericitul monah Ioan Iacob se nevoieşte, în continuare, în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem, timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli şi încercări de la oameni şi de la diavoli. Prima ascultare în obştea Mănăstirii Sfântul Sava a fost cea de paraclisier.

Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică şi sfintele slujbe. Făcea prescuri, menţinea curăţenia şi suna clopotul de slujbă. De asemenea, păstra o atmosferă de iubire, de smerenie şi milă faţă de toţi. Avea şi ascultarea de infirmier al mănăstirii şi îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât şi pe numeroşii arabi şi beduini, bolnavi sau răniţi în război, care erau aduşi la infirmeria mănăstirii. Pentru aceasta, îl iubeau şi-l căutau atât unii, cât şi alţii.

Duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, macedonean de neam, care cunoştea limba română, era un mare povăţuitor de suflete, şi mărturisea pe toţi călugării români nevoitori în Ţara Sfântă. Astfel, ziua era în slujba obştii şi a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi şi citiri din Sfânta Evanghelie şi din scrierile Sfinţilor Părinţi.

Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât şi pe cei ce veneau la el. Avea şi darul scrierii de învăţături şi versuri duhovniceşti, pe care le trimitea fraţilor săi din Ţara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.

Între anii 1939-1940, fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit împreună cu un ucenic român într-o peşteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici l-a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a rămas ucenic credincios până la obştescul sfârşit. Ca pustnic, se hrănea doar cu pesmeţi şi puţine fructe. Obişnuia să se roage noaptea, singur, răbdând multe ispite.

Între anii 1940-1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulţi călugări din Ţara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava şi continuă aceleaşi ascultări şi nevoinţe.

Cu aprobarea Patriarhiei Ierusalimului, în anul 1947, la 13 mai, este hirotonit diacon, în biserica Sfântului Mormânt, cu binecuvântarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului Românesc din Ierusalim.

În acelaşi an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh din Patriarhia Ierusalimului, fiind numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.

Timp de 5 ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârşit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinţii Părinţi cu învăţături pentru călugări şi pelerini; a compus un bogat volum de versuri duhovniceşti, a înnoit chiliile şi biserica schitului şi, mai ales, viaţa duhovnicească din schit, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor români, pe care îi spovedea, îi împărtăşea şi le dădea sfaturi mântuitoare de suflet.

Noaptea, însă, se nevoia singur, neştiut de nimeni, fie în chilie, fie ieşind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei Maria Egipteanca. Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum şi câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana şi Magdalena, care îi erau fiice duhovniceşti şi se aflau sub ascultarea sa.

În luna noiembrie 1952, Cuviosul Ioan Sihastrul se retrage din ascultarea de egumen şi, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obştea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (sau Horat).

După un an se retrage cu ucenicul său într-o peşteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde, după tradiţie, ea se ruga lui Dumnezeu săi dăruiască un prunc. Alături de el, într-o altă peşteră, vieţuia un monah cipriot, anume Pavel.

Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său, timp de 7 ani, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neştiute, în cugetări şi în doriri duhovniceşti, răbdând tot felul de ispite, suferinţe, lipsuri, lupte cu diavolii, şi cu înstrăinare totală, aprinzându-se de multă râvnă pentru Hristos şi slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat.

La peşteră, unde cu greu se ajungea, pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte şi prin ucenicul său. La sărbătorile mari şi în posturi, Sfântul Ioan săvârşea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peşterii Sfânta Ana împreună cu ucenicul său, şi se împărtăşeau amândoi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate.

În timpul zilei şi în clipe de răgaz, scria versuri religioase şi traducea pagini patristice din limba greacă. Mânca o dată în zi, pesmeţi, măsline, smochine şi bea puţină apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept pernă.

În vara anului 1960 era bolnav şi suferea toate cu multă răbdare. Simţindu-şi sfârşitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, iar joi dimineaţa la orele 5 şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, la vârsta de numai 47 de ani.

După trei zile, a fost înmormântat în aceeaşi peşteră de egumenul Mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie, iar după 20 de ani, la 8 august 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu şi l-a numărat în ceata Sfinţilor, pentru nevoinţa şi sfinţenia vieţii sale. O mare bucurie duhovnicească i-a cuprins pe toţi.

La 15 august 1980, acelaşi egumen i-a pregătit o raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a aşezat în ea, cu mare cinste, şi l-a dus în procesiune, depunând Sfintele moaşte în biserica cu hramul Sfântul Ştefan din incintă, unde se află şi moaştele Sfântului Gheorghe Hozevitul. De atunci, vin zilnic pelerini să se închine la moaştele Cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toţi cei ce se roagă cu credinţă îl primesc.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfinţenia vieţii Cuviosului Ioan Iacob, şi văzând cinstitele sale moaşte, l-a trecut în rândul Sfinţilor în data de 20 iunie 1992, sub numele de Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, fixându-i-se zi de prăznuire 5 august, data mutării lui la cele veşnice.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Tropar – Glasul 8

Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, căci lăsând lumea și patria ta, ai luat Crucea lui Hristos și în valea Iordanului te-ai așezat spre nevoință. Pentru aceasta și cu îngerii acum se bucură, Cuvioase Părinte Ioane, duhul tău. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Sfânta Nona (din Nazianz)

Mamă a trei sfinți, cinstiți cu toții în cultul liturgic al Bisericii Ortodoxe. Născută și crescută în Capadocia, în Asia Mică, Nona s-a căsătorit cu Grigorie, magistrat din orașul Nazianz. Așa cum confirmă scrierile de mai târziu ale Sfântului Grigorie de Nazians, soțul ei făcea parte dintr-o sectă ce nu îmbrățișa învățătura cea dreaptă ortodoxă. Prin răbdare și rugăciune, Nona a reușit să-l aducă pe bărbatul ei la credința ortodoxă. O credință care l-a făcut pe avocatul Grigorie să intre în clerul Sfintei Biserici, devenind episcop al orașului – slujire pe care a îndeplinit-o timp de 45 de ani.

În spatele episcopului de la Nazians a stat smerită soția sa, Nona. Creșterea și educația celor trei copii a fost altarul ei – o jertfă pe care a închinat-o Bisericii. Un dar făcut creștinătății întregi de către o femeie simplă, o mamă ce a dat Împărăției lui Dumnezeu, dar și calendarului creștin, trei sfinți: Sfânta Gorgonia, prăznuită la 23 februarie, Sfântul Cezarie, prăznuit la 9 martie și Sfântul Grigorie Teologul, prăznuit la 25 ianuarie singur, iar la 30 ianuarie – dimpreună cu Sfinții Vasile cel Mare și Ioan Gură de Aur.

Despre mama sa, Sfântul Grigorie Teologul a vorbit adeseori în scrierile sale: „Într-un trup de femeie, ea avea un suflet mai bărbătesc decât al celor mai bravi bărbați. Nu se ocupa de cele lumești și materialicești, decât în masura în care acestea puteau să fie spre înalțarea sufletului. Dezinteresându-se de farduri și toaletele femeiești, ea nu avea decât o singură grijă: să facă mai strălucitor chipul lui Dumnezeu în sufletul său; și nu socotea niciun fel de noblețe lumească, decât numai aceea că, prin credință lucrătoare, prin fapte, omul cunoaște că vine de la Dumnezeu și la Dumnezeu merge”.

După moartea soțului ei, în anul  374, Sfânta Nona s-a îmbolnăvit, dar a suferit această ultimă încercare spre slava lui Dumnezeu. Și-a dat sufletul ei în mâinile Domnului, în timpul slujirii dumnezeiștii Liturghii, rămânând peste veacuri drept mama care a dat Cerului și Bisericii trei sfinți. Avem, deci, un exemplu de mamă care și-a dorit ca pruncii ei să fie moștenitori ai Împărăției lui Dumnezeu! (Sursa: Doxologia.ro)

Sf. Mc. Evsignie

Sfântul Evsignie era de neam antiohian și a fost cu rânduiala ostaș sub împărații Romei Dioclețian și Maximian, apoi sub Constanțiu Chlor și sub marele Constantin și fiii lui. Acesta a fost împreună vorbitor cu Sfântul Mucenic Vasilisc și scriitor al pătimirii lui, pe vremea împărăției lui Maximian.

Iar când i s-a tăiat capul Sfântului Vasilisc, Sfântul Evsignie și alți credincioși ce erau acolo s-au învrednicit de au văzut mulțimea sfinților îngeri luând sufletul mucenicului și înălțându-l la cer. De asemenea, au văzut și pe Domnul nostru Iisus Hristos stând la cer și primind sufletul pătimitorului. Iar pe vremea împărăției lui Constantin, când era cu el în oaste, a văzut împreună cu acela crucea cea închipuită cu stele și bine s-a îmbărbătat nevoindu-se asupra potrivnicilor, fiind înarmat cu puterea Sfintei Cruci.

Și petrecând el în ostășie 60 de ani, a lăsat rânduiala ostășească pe vremea împărăției lui Constanțiu, fiul lui Constantin, de vreme ce îmbătrânise.

Și întorcându-se în patria sa, Antiohia, viețuia după Dumnezeu în rugăciune și în postiri, alergând totdeauna la bisericile lui Dumnezeu. El a ajuns până pe vremea împărăției celui urât de Dumnezeu, împăratul și călcătorul de lege Iulian. Iar când acel împărat păgân a mers în Antiohia, Sfântul Evsignie a fost prins la muncire în chipul acesta:

Într-una din zile, mergând sfântul la biserică, s-a întâmplat că doi oameni închinători la idoli se certau între ei pentru un lucru oarecare. Și trecând el pe lângă ei, aceștia l-au oprit, zicându-i: „Te știm pe tine om cinstit, care ai fost multă vreme în oaste și știi dreapta judecată; deci ne rugăm ție, ascultă pricina noastră și ne judecă cu dreptate”. Deci sfântul a socotit pricina lor precum se cădea și din aceea s-a aflat unul drept, iar altul vinovat. Și supărân-du-se cel vinovat, s-a dus la împărat și l-a pârât pe Evsignie că este creștin. Și îndată împăratul a poruncit să-l prindă pe sfânt și să-l pună înaintea judecății sale. Iar sfântul, stând înaintea tiranului, l-a certat fără teamă, pentru călcarea lui de lege, că lepădându-se de Hristos, s-a închinat dracilor și a mutat cinstea lui Dumnezeu la idoli, neurmând marelui Constantin.

După aceea sfântul a început a lăuda credința și evlavia lui Constantin, spunând de la început, cum a văzut crucea pe cer și cum, cu puterea ei, a biruit pe potrivnici și, lepădând îndrăcirea idolilor, s-a lipit cu toată osârdia de Hristos și nu numai el însuși s-a luminat cu credința și cu Sfântul Botez, dar și pe toată lumea a luminat. Deci, Sfântul Evsignie, fericind cu multe laude pe marele Constantin, ocăra pe Iulian, depărtatul de Dumnezeu, pentru păgânătatea lui, și-l batjocorea cu cuvinte defăimătoare. Iar Iulian, nesuferind să audă aceste cuvinte, a poruncit să-i taie capul ostașului lui Hristos. Astfel s-a sfârșit Sfântul Evsignie pentru Hristos, ca un mucenic, având vârsta de 110 ani, și s-a sălășluit în viața cea neîmbătrânită, unde anii lui nu vor lipsi în veci.

Tropar – Glasul 4

Mucenicul Tău, Doamne, Evsignie, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Sfântul Fabian, ca preot, a îngropat fără teamă trupurile martirilor. După moartea Sf. Antherus (Antheros), Papa de la Roma, Sfântul Fabian i-a succedat ca Papă.

Sfântul Fabian îl iubea pe Sfântul Pontiu ca și cum ar fi propriul său fiu. Sfântul Pontiu a împărțit împreună cu Sfântul Fabian toată averea săracilor. După moartea necredinciosului Maximian, noul împărat, Gordie (238-244), nu i-a persecutat pe creștini. Împăratul Filip (244-249), împreună cu fiul său și co-regentul Filip, a fost convins de convorbirile și predicarea Sfântului Pontiu să creadă în Hristos și să accepte Botezul de la Sfântul Fabian.

Cu permisiunea împăraților, Sfinții Pontius și Fabian au distrus statuia lui Jupiter din templul păgân și au construit o biserică pe acest loc. Timp de patru ani, Biserica lui Hristos a locuit în pace și liniște.

Apoi Decius (249-251) a urcat pe tron, după organizarea unei rebeliuni și uciderea împăratului Filip și a fiului său. Atunci Sfântul Fabian, Episcopul Romei (+ 250), a acceptat moartea pentru Hristos.

Sfântul Pontiu a părăsit Roma spre orașul Cimelum (la granița Italiei și Galiei) și a locuit acolo ca străin. Pe vremea împăratului Valerian (253-259), torționari cruzi au fost trimiși pentru a-i căuta și ucide pe creștini: așa au ajuns Claudius și Anubius în orașul Cimelum.

Sfântul Pontiu a mărturisit fără teamă că e creștin și a refuzat să aducă jertfe idolilor. L-au încătușat și l-au aruncat în închisoare. Încă de la începutul torturii, sfântul i-a avertizat calm pe torționari, spunând că Domnul va face de nimic chinul acela și că vor vedea puterea lui Dumnezeu. Când au încercat să-l lege de Sfântul Pontiu de masa de tortură, acesta s-a rupt în bucăți, iar torționarii au căzut pe pământ ca și morți.

„Fii convins, omule de puțină credință, de puterea Domnului meu”, i-a spus Sfântul Pontie lui Claudiu. Anubius s-a gândit să-l dea pe Sfântul Pontiu să fie mâncat de doi urși în circ. Fiarele sălbatice, nu s-au atins de sfânt, dar i-au schilodit pe păzitori. Spectatorii au început să strige: „Singurul Dumnezeu este Dumnezeul creștin, în care crede Pontiu”.

Sfântul a fost atunci aruncat în foc, dar a rămas în viață. Nici măcar hainele nu i-au ars. Mulțimea a strigat și mai puternic: „Mare este Dumnezeul creștinilor!”

Sfântul Pontiu a fost apoi condamnat la decapitare cu sabia, iar executarea sa a avut loc în anul 257. Corpul Sfântului Pontiu a fost înmormântat de prietenul său, Valerian. (Sursa: OCA.org)

Comentarii Facebook


Știri recente