CUVNT TEOLOGIC al Părintelui Dumitru Stăniloae:
Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim)
Capacitatea dată omului de Fiul lui Dumnezeu Creatorul de a se uni cu el până a se face și El însuși om S-a arătat în modul cel mai înalt în faptul că S-a făcut și om, sau persoană a firii omenești, dintr-o reprezentantă a neamului omenesc, ca Fecioara (Mt. 1, 2-3; Is. 7, 14; Lc. 1, 35).
Dacă nu s-ar fi născut Hristos ca om din Fecioară, nu ar fi fost Dumnezeu și n-ar fi adus lumii o lumină mai presus de ea, arătând pe om destinat veșniciei, ci ar fi lăsat lumea și omenirea închise în grăuntele ei. S-ar fi dovedit încadrat în legile acestei lumi și n-ar fi putut ridica omenirea într-un plan superior de veșnică viață fericită. Născut ca orice om, ar fi și murit ca orice om, fără să poată învia nici El și fără să poată învia nici pe oamenii a căror fire a asumat-o.
Crucea Lui n-ar fi fost mântuitoare dacă s-ar fi născut cu păcatul care l-ar fi supus morții ca pe toți oamenii, deci n-ar fi acceptat moartea de bunăvoie pentru ceilalți oameni, ca să o poată birui, ci ar fi suportat-o, fără voie, pentru vina lui, ca o lege căreia i-ar fi fost și El supus. N-ar fi adus nimic nou în lume. Grupările neoprotestante sunt consecvente când, respingând nașterea lui Hristos din Fecioară, resping și crucea Lui, ca suportată pentru oameni cu puterea de a învinge moartea primită prin ea. Numai așa Hristos S-a arătat prin cruce Mântuitor, deci ca lumină ce ne ridică din întunericul morții, pentru că S-a arătat ca Dumnezeu Mântuitor prin nașterea din Fecioară. Numai așa îi putem cere lui Hristos la Liturghie: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit sângele Tău„. Numai așa putem spune, tot în Sfânta Liturghie: „Iată, a venit prin cruce bucurie la toată lumea„. Am spus înainte că Fiul lui Dumnezeu S-a coborât la om, înălțându-l la nivelul Său prin har. Cel mai mult a făcut-o aceasta cu Cea pe care a făcut-o Născătoare a Sa, Născătoare de Dumnezeu sau, prin ea, ne-a ridicat pe toți la El, care credem în El ca Dumnezeu și în ea ca Născătoare de Dumnezeu, din legea morții definitive, fără sens. Aceasta s-a făcut prin faptul că S-a născut din ea ca Fecioară, desigur ținând seama și de cuvântul ei: „pod care ne trece cu adevărat de la moarte la viață” (Acatistul Maicii Domnului). Numai născându-Se din ea ca Fecioară, ea a fost făcută „scară cerească prin care S-a pogorât la noi Domnul„. Ea a fost făcută „Maica luminii„. [†¦]
În faptul că Hristos Se naște din Fecioară se arată că El își afirmă, prin naștere ca om, atât calitatea de Creator al umanității, cât și voința de a o mântui pe aceasta, adică de a scăpa de moarte și de a asigura oamenilor, ce voiesc să se unească cu El, viața fericită de după moarte și fără de moarte.
El Se face om, dar rămâne și Dumnezeu. Numai prin aceste două calități își arată deplina apropiere de oameni și calitatea de Mântuitor. Numai coborându-Se la calitatea de om, dar înălțând pe om la calitatea personală de Dumnezeu, ridică pe oameni la egalitatea cu Sine, fără să confunde dumnezeirea cu umanitatea. [†¦]
Hristos e cale văzută spre ținta care este tot El, prin faptul că e omul model, dar și Dumnezeu, ca viața deplină a omului, prin unirea deplină a firii Lui omenești cu firea Lui dumnezeiască. Căci, precum am afirmat, în persoană este viața concretă a unei firi. Iar în Hristos, viața umanității este realizată în însăși Persoana dumnezeiască. Și, dacă în Persoana altuia are și persoana mea completarea vieții, în Hristos avem în Persoana altuia nu numai viața mărginită a omului, ci și firea nemărginită a Fiului lui Dumnezeu, care ne pune în comuniune cu alte Persoane dumnezeiești: cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.
În apropiere de această Persoană înaintăm tot mai mult, mergând pe calea unirii desăvârșite a firii omenești cu dumnezeirea în El, fără să ajungem vreodată să fim asemenea cu acea țintă. Hristos ne este cale, ajutându-ne să facem și noi din umanitatea noastră un mediu tot mai străveziu al dumnezeirii, cum e firea Lui omenească, și un mijloc tot mai adecvat lucrării dumnezeirii, cum este umanitatea asumată de El, fără să ajungem niciodată la această calitate a Lui. El este, în alți termeni, calea spre îndumnezeirea noastră prin har. Și El ne este cale, nu numai pentru că voim noi să-I urmăm Lui, apropiindu-ne tot mai mult de El, ci și pentru că El însuși se face în noi cale a noastră, dându-ne puterea să ne însușim viața Lui. În acest scop, El Se sălășluiește în noi la Botez, sau noi ne sălășluim în El. Astfel, Sfântul Apostol Pavel spune: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat” (Gal. 3, 27), sau: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20). Totuși trebuie să voim și noi să fim în El și El în noi. Și voirea aceasta a noastră se arată în faptele noastre, ca împlinire a poruncilor, sau a voii Lui, în ceea ce se arată răspunsul iubirii noastre la iubirea Lui. Astfel, însuși Iisus Hristos a spus: „De veți păzi cuvintele Mele, rămân în voi… și voi veți rămâne în iubirea Mea. Și cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără de Mine nu puteți face nimic” (In. 15, 5, 7, 10).
Cel ce crede este în Hristos, sau are pe Hristos în sine de la Botez, aflându-se ca o mlădiță în viță și împărtășindu-se de viața Lui roditoare. Dar trebuie să sporească tot mai mult în împărtășirea de viața Lui, de puterea Lui roditoare, ca să aducă și el roadă tot mai multă. Acela are în sine pe Hristos în calitate de cale spre tot mai multă viață, în unire cu viața Lui, dar trebuie să înainteze tot mai mult în El spre El. De aceea, atât Hristos, cât și Apostolul Ioan vorbesc nu de stăruire nemișcată în Hristos, ci de o „umblare” în El (In. 8, 12; 1 In. 2, 11). Hristos, după ce a înviat, ne-a născut la Botez din nou, dar spre „nădejde vie” în tot mai multă viață adevărată (1 Petru 1, 3). Fără Hristos, trăind în monotonia și îngustimea unei existențe sărace, nu cunoaștem o cale și o țintă spre care să înaintăm (1 In. 2, 19). Căci numai în El, ca în Cel ce este viața nemărginită și nesfârșită, de care ne poate face parte și nouă, înaintăm în viața fără sfârșit. Neînaintând în El ca Persoană care ne comunică viața nemărginită, nu putem înainta în nimeni spre a le împărtăși dintr-o astfel de viață. Numai înaintând în El, împărtășindu-ne tot mai mult de iubirea desăvârșită și de viața înviată ce ne-o comunică El, putem înainta și noi în iubirea sau viața altora. Altfel, rămânem în egoismul nostru, în disprețul față de alții, căci n-avem puterea să ne mișcăm spre unirea cu ei prin iubire dacă nu înaintăm în unirea cu Hristos și în viața fără sfârșit în El. Neiubirea lui Hristos, unită cu neiubirea semenilor, ne ține într-o agitație care nu ne scoate din noi, deci din întuneric. „Cel ce urăște pe fratele său, umblă în întuneric și nu știe încotro se duce, că întunericul a orbit ochii lui” (I In. 2, 11). Deci, a înainta în Hristos înseamnă a înainta pe calea care ne duce spre viață, care se arată și în comunicarea cu alții. Căci Hristos este calea spre viață. Pentru aceea Hristos, arătându-Se drept calea adevărată spre viața adevărată, este lumina adevărată. El a venit în lume ca lumină, în sensul de cale adevărată spre viața adevărată. Împărtășindu-ne tot mai mult de El, sau de viață, nu mai umblăm în întuneric, ci în lumină. Hristos e lumina adevărată, pentru că e Viață. El este, și în calitatea de lumină, și calea spre viața adevărată: „Și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat nouă… Și aceasta era solia pe care am auzit-o de la El și v-o vestim: că Dumnezeu este lumină și nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtășire cu El, și umblăm în întuneric, mințim și nu săvârșim adevărul” (I In. 1, 2, 5-6).
Având pe Hristos în sine, omul care crede în El ajunge să fie tot mai mult un mediu prin care lucrează Hristos, așa cum lucrează sufletul prin trup. Căci lucrând sufletul lui în trupul lui, prin sufletul lui umplut de darul lui Hristos, lucrează în trupul lui un suflet umplut de Dumnezeu. Toate actele acelui om devin curate, pentru că sufletul lui a devenit curat, sau plin tot mai mult de lucrarea dumnezeiască a lui Hristos cel din el. Ba s-ar putea spune că și în trupul acelui om lucrează Hristos, odată ce Acesta se află în om și cu trupul Lui, unindu-se cu trupul omului. Aceasta nu înseamnă că sufletul și trupul omului sunt puse într-o stare pasivă. Hristos lucrează de fapt prin lucrările sufletului și trupului. Așa cum Hristos atingea, prin mâna Sa, ochii orbului, ca prin această mișcare a mâinii să transmită puterea Lui dumnezeiască, așa transmite și prin mâinile unei persoane credincioase puterea dumnezeiască aflată în trupul Său, aflat și acesta înlăuntrul acelei persoane. Hristos este în credincios o cale interioară care îl apropie pe om tot mai mult de Sine și îl face tot mai mult mediu al puterilor Sale. Dar întrucât puterea înaintării spre Hristos nu se comunică omului numai de către Hristos ca Dumnezeu, ci vine și de la El ca om, Hristos ni S-a făcut cale și prin pilda faptelor Lui. El era, ca om, mediu desăvârșit al puterilor Sale dumnezeiești, de la început, dar, ca să ne arate aceasta prin faptele Sale concrete, a făcut din umanitatea Sa un astfel de mediu vizibil și succesiv prin viața Sa desfășurată în asemenea fapte, ca să poată și omul credincios să-L imite. Se arată parcurgând și El o cale omenească concretă. Ne-a dat putința să-L vedem ca o cale străbătută concret cu umanitatea Sa plină de dumnezeire, ca să imităm și noi faptele Sale, chipul bunătății și curăției Lui în asemenea fapte, ca o cale străbătută din copilăria Sa până la jertfa pe cruce. Ne-a arătat cum să ne manifestăm blândețea, curăția de patimi, răbdarea, iubirea, prin faptele Sale concrete. Toată viața Lui e o lumină concretă. Dar Hristos ne este, în calitate de cale, lu-mină sau invers. Însă El ne este o cale nesfârșită, pentru că este nu numai om, ci și Dumnezeu. Și ne este o cale nesfârșită chiar ca Persoană, dat fiind că însăși Persoana omenească este totodată o taină niciodată epuizabilă. Chiar persoana umană este, pe de o parte, o lumină și o cale pentru voința noastră de-a înainta în comuniunea și iubirea față de ea la nesfârșit, neputându-se confunda cu ea niciodată. Persoana umană este și ea o cale nesfârșită, pentru că niciodată nu sfârșește în a ne comunica ceva. Trăiește mereu altceva din ea și trăiesc mereu în altă stare în legătură cu ea; dorește mereu să se comunice altei persoane. Înaintez în a o cunoaște, căci mai am mereu multe de cunoscut în ea. Dar în această comunicare fără sfârșit este totuși ceva finit, ceva definit, sau un indefinit mărginit. Hristos însă ca Persoană în același timp umană și divină este la nesfârșit într-o comunicare a infinității Sale. E mereu Lumină, mai presus de orice lumină și taină, veșnic mai presus de definibilul uman. E taină infinită în ceea ce ne comunică și taină infinită în ceea ce rămâne mereu încă necomunicat. Cu cât comunică mai multă lumină, cu atât se vădește mai mare taina. Hristos e lumina și taina nesfârșită chiar în umanitatea Sa, pentru că este o umanitate prin care se comunică Persoana dumnezeiască.
Urmând pe această cale, prin credința în Hristos vom ajunge și noi la înviere, ca la viața neîngustată, în veșnică fericire, cum a ajuns Hristos ca om. Fiindcă ne vom arăta și noi fii ai Tatălui ceresc și frați ai Lui după har. Și cel făcut fiu al Tatălui ceresc și frate al Fiului Său nu mai e lăsat să moară cu totul și definitiv. De aceea Sfântul Apostol Pavel spune că cel născut prin har din Hristos cel înviat, la Botez, e ridicat la calitatea de fiu al Tatălui Său, de-sigur dacă urmează calitatea de fiu exemplul Fiului născut din Tatăl după ființă. „Iar înainte de venirea credinței în Hristos, noi eram păziți sub Lege, fiind închiși pentru credința care avea să se descopere. Astfel că Legea ne-a fost pedagog spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credință. Iar dacă a venit credința (în Hristos), nu mai sunteți sub călăuză. Căci toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Hristos. Căci câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat” (Gal. 3, 25-27). Întâi Hristos ne-a născut din nou, „după învie-rea Lui” (1 Petru 1, 3), apoi „fiindcă sunteți fii a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului său în inimile voastre, care strigă: Avva Părinte” (Gal. 4, 6). De aceea, după Botez primim prin Taina Mirului pe Duhul Sfânt: „Și ungerea Lui vă va învăța despre toate” (1 In. 2, 27). Căci după învierea lui Hristos și după înălțarea Lui ni s-a cerut să ne purtăm ca niște fii, împli-nind cu iubire voia Lui și imitând pe Fiul lui Dumnezeu, Cel prin fire, primind putere și căldură în aceasta de la Duhul Fiului. Căci strigarea Duhului Fiului ca Duh de fiu din inimile noastre pune înseși inimile noastre în simțirea de fii iubitori față de Tatăl, asemenea Fiului. Deci nu mai suntem robi, ci fii. „Iar de ești fiu, ești și moștenitor al lui Dumnezeu prin Iisus Hristos” (Gal. 4, 7). Și, ca atare, putem să nu slujim celor ale lumii, socotindu-le suprema realitate (Ibid. 9). Am devenit posesorii puterilor dumnezeiești.
Înainte de venirea în trup, Cuvântul lui Dumnezeu nu ni se descoperise deplin ca Fiu al lui Dumnezeu, deci nici Dumnezeu deplin ca Tată. Cuvântul lui Dumnezeu ne apare încă în calitate de Pedagog spre Dumnezeu, deci ca un fel de Stăpân poruncitor. Deci nu ni se arătase în maximă apropiere și comunicare spirituală, ca Frate în umanitate, făcându-ne și pe noi împreună cu El fii ai lui Dumnezeu, ca Tată. Aceasta se arată în faptul că ne vorbea indirect prin prooroci. Nu ne da, deci, nici „porunca nouă” a iubirii, pentru că nici El nu ne ară-tase că ne-a iubit pe noi, făcându-se Frate cu noi (In. 13, 14). Lumina de Fiu al lui Dumnezeu, de unul din Treime, nu strălucea încă în deplină claritate. Se vedea mai mult prin diferite chipuri. Mai ales se arată puterea lui Dumnezeu prin norul ce acoperea cortul și mergea înaintea lui, arătând cortul plin de slava Domnului (Ieș. 40, 32-35). Prin nor, în cort era o anumită prezență a puterii Cuvântului lui Dumnezeu, dar El nu se revela în mod clar. O anumită prezență a puterii Lui în nor era și în jertfele de animale ce se aduceau în cort, și mai ales în mielul pascal, dar această prezență a puterii Lui, prin chipuri, va deveni o prezență personală clară și directă a Lui, când se va întrupa El însuși ca om. Toate aceste chipuri erau ca o „făgăduială” a venirii Fiului lui Dumnezeu ca Frate și Mântuitor al nostru, ca să ne ri-dice și pe noi la calitatea de fii ai Tatălui ceresc.
Acum se arată clar ca Lumină și ca sensul cel mai adevărat al existenței noastre, făcându-ni-se, ca Frate, cale ca să ne unim cât mai mult cu El, ca frați ai Lui și fii ai Tatălui Său, nemărginit și fără de început. Acum se lămuresc și se adeveresc toate chipurile din Lege, arătându-ni-se totodată înălțimea maximă ce ni se făgăduise prin ele. Omul creat din nimic e ridicat la înălțimea de fiu al lui Dumnezeu. În aceasta se arată al doilea mod al atotputerniciei lui Dumnezeu. Nimicnicia omului, pe de altă parte, e compensată prin calitatea de fiu al lui Dumnezeu, căruia i se face Frate și Tată. De fapt, numai acesta poate fi adevărul. Căci dacă există un Dumnezeu, și anume un Dumnezeu al iubirii, ca modul cel mai înalt al existenței – și în realitate El trebuie să fie ca explicare a existenței – El nu poate, dacă vrea să mai existe și altceva, să nu creeze acel altceva din nimic, dar și să nu-l ridice la o unire cu Sine, pentru a fi în toate o unitate, fără să-l desființeze pe acel altceva ca creație.
Și această treaptă la care e ridicat creatul este aceea de fiu al Său. Numai la această supremă apropiere înțelegem că vrea să poată ridica Creatorul iubitor pe cel creat. Numai făcut fiu cunoaște pe Tatăl său necreat și Creator la maximum, precum îl poate și imita în viața sa. Iar această cunoaștere și imitare nu poate să nu înainteze la nesfârșit, dată fiind infinitatea Aceluia și finitudinea firii celui creat. N-a creat Dumnezeu din iubire o făptură conștientă ca s-o țină cu dispreț într-o separație de nedepășit față de Sine.
Dar nu se poate face creatul fiu al necreatului dacă nu are, pe de altă parte, Necreatul un Fiu (necreat, n.r.) și acest Fiu nu e într-un fel model al creatului și nu se face El însuși Frate cu creatul, adică om.
Prin aceasta, Fiul lui Dumnezeu ni se face calea clară și eficientă a oamenilor spre calitatea de fii în Hristos. Acum ne ajută să-I urmăm Lui ca Fiu făcut om prin Duhul Său de Fiu. Astfel, suntem introduși în relațiile treimice sau făcuți moștenitori ale celor ce le are Fiul de la Tatăl. Nu mai suntem stăpâniți de poftele ce ni le trezesc lucrurile atât de mici ale lumii, chiar prin valoarea dată cărnii animalelor ca jertfe, ci le vedem pe acestea ca mediu străveziu al lui Dumnezeu, ca mijloace prin care ne arătăm iubirea ajutătoare unii față de alții.
(Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 8 septembrie 2013)
* Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, 1993, pp. 59-79. (Titlul și sublinierile din text aparțin redacției Ziarului Lumina)
