Sfântul Ilie Tesviteanul este unul dintre cei mai populari sfinți ai Vechiului Testament. Prooroc de foc al Dumnezeului Savaot, mistuit de „râvna casei Domnului”, el a rămas în conștiința Bisericii drept apărătorul neînduplecat al legii dumnezeiești, într-o perioadă tulbure a poporului evreu, când rătăcirea idolatriei care venea din partea regelui Ahab și a soției sale, Isabela, depărta pe tot mai mulți de la credința în Unul Dumnezeu. Faptele minunate ale lui Ilie, care își întărea cuvintele de foc cu foc coborât din cer, intransigența în fața păcatului relei credințe, calitatea de a fi un văzător al Domnului și, desigur, sfârșitul său neobișnuit – mutat la Domnul fără a mai trece pragul morții – i-au dat lui Ilie aura de sfânt ales și de patron al cerului. Evlavia creștinilor față de Sfântul Ilie l-a făcut și unul dintre cei mai populari sfinți în iconografia creștină, icoanele sale înfățișându-l în diverse ipostaze, consemnate de scrierile și de tradiția iudeo-creștină.
Cum este soarele față de stele pe firmamentul ceresc, așa a rămas și Sfântul Ilie față de sfinții Vechiului Testament. Este singurul sfânt din perioada Vechiului Testament care marchează „cu roșu” calendarele noastre. Chiar și numele lui (Helias, în grecește) este asemănător cu cel al soarelui (Helios). Fulgerele faptelor sale de vitejie duhovnicească luminează cerul tradiției creștine, iar tunetele cuvintelor lui ajung în urechile credincioșilor în fiecare an, la 20 iulie, cu mai multă putere, vestind cele plăcute Domnului.
În icoană, Sfântul Ilie este înfățișat cel mai adesea cu părul cărunt, barba mare, îmbrăcat într-o ținută de ascet, cu cojoc de oaie, asemenea Sfântului Ioan Botezătorul care, de altfel, va fi și purtător al „duhului și al puterii lui Ilie” (Luca 1, 17). Unele din momentele vieții Sfântului Ilie s-au perpetuat mai mult în iconografie.
Ilie – hrănit de corb, în pustie
Ca să îl convingă pe Ahab de gravitatea idolatriei pe care o promova, Ilie l-a mustrat pe rege și a închis cerurile, lăsând să vină asupra pământului o secetă mare: totul fu secat, devastat, ars; bărbații, femeile, copiii, viețuitoarele, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau și nimic nu scăpa urgiei îngăduite de Dumnezeu, cu speranța că foametea va face pe poporul lui Israel să se căiască și să se întoarcă la credință. Doar Ilie era garantul ploii binefăcătoare: „În acești ani nu va fi nici rouă, nici ploaie, decât când voi zice eu!”. (III Regi 17, 1).
Din porunca lui Dumnezeu, proorocul părăsi ținutul lui Israel și se duse la râul Cherit, aflat dincolo de Iordan. Se adăpa cu firicelul de apă rămas din râu, iar Domnul îi trimitea corbi pentru a-i duce pâine, dimineața, și carne, seara. A stat aici până pârâul a secat de tot. Așa ni-l arată și icoana: șezând într-un peisaj stâncos și privind către corbul trimis de pronia cerească, în liniștea deșertului și în arșița zilei. Pentru că în icoană nu este redat niciodată soarele sau cerul, așa cum ochii le văd, icoana poate, cel mult, să sugereze atmosfera de cuptor printr-un fond roșu pictat în locul cerului. Dar, cel mai adesea, el este înlocuit de aur. În această atmosferă, proorocul aștepta cuvântul Domnului, care a și venit, trimițându-l pe Ilie la văduva din Sarepta Sidonului, vaduvă care l-a hrănit și căreia el i-a și înviat copilul.
Scena lui Ilie în deșert, hrănit de îngeri, uneori este atât de simplificată, încât, în unele icoane, îl vedem doar pe prooroc și pe corbul trimis de Dumnezeu (simbolizat printr-o mână care binecuvintează), peisajul fiind eliminat și înlocuit de fondul de aur.
Nimbul lui Ahab
În „Biblia patricianului Leo”, manuscris din secolul al X-lea, păstrat astăzi la Muzeul Vatican, este redat Proorocul Ilie înaintea regelui Ahab. Scena este izolată în iconografie, dar are câteva detalii ce merită analizate. Imaginea îl arată pe Ilie îndreptându-se către regele Ahab, pictat cu coroană și stând pe tron, în partea stângă, alături de doi slujitori. În fundal, se văd zidurile care schematizează cetatea în care scena se desfășoară. Ce prezintă interes sunt nimburile celor două personaje centrale. Ilie poartă în jurul capului nimb auriu, iar Ahab, verde. În manuscrisul menționat, găsim același artificiu artistic când este redat Moise, în fața faraonului. Doar Moise poartă nimb auriu, pe când faraonul, nimb colorat. Diferențierea aceasta scoate în evidență calitatea sfințeniei față de cea a stăpânirii pământești. Și regele este un uns și un ales al lui Dumnezeu, prin urmare este evidențiat în iconografia bizantină prin nimb. Trebuie știut că bizantinii înfățișau cu nimb nu doar împărații sau regii încununați de sfințenie și trecuți în calendare, ci pe toți regii. Nimbul regal se pictează la fel ca și cel al sfinților, dar sunt și excepții, cum este cea de față, când se operează o diferențiere, pentru a scoate în relief o modificare semantică: aici regele în cauză este un rege care se îndepărtase de voia Domnului, deci nimbul său nu mai este la fel de strălucitor ca și al sfântului. Aceste diferențieri sunt posibile datorită supremației pe care aurul o are în cromatica bizantină.
Ilie – ridicat la cer
Sfântul Prooroc Ilie nu a trecut la cele veșnice, ci a fost ridicat la cer fără a trece prin poarta morții. Scriptura spune și icoana ne arată că Ilie a fost răpit la cer într-un car tras de cai de foc, sub privirile uimite ale ucenicului său Elisei (IV Regi 2, 11). Familiaritatea proorocului cu cerescul foc al cărui mânuitor s-a arătat, despărțind pe drept-credincioși de idolatri, a făcut ca sfârșitul său pământesc să fie tot prin foc. Cerescul vehicul l-a mutat pe Sfânt de la viață aceasta, la viața cerească, pentru a vedea slava Domnului în mod deplin.
Icoana suirii lui Ilie la cer în căruța de foc sugerează o scenă cunoscută și în arta păgână, aceea a apoteozei împăratului, al cărui suflet era purtat de quadriga către cer.
Ilie – martor al Transfigurării Domnului, pe Tabor
Statutul lui Ilie de sfânt ales al Vechiului Testament este întărit chiar de Mântuitorul Hristos, care și-a arătat dumnezeiasca slavă pe muntele Tabor, având ca martori pământești pe cei trei Apostoli și drept contemplatori cerești, pe Moise și Ilie. În această calitate, Ilie devine un reper, ca și Moise, în revelația dumnezeiască. Sfântul Maxim Mărturisitorul tâlcuiește – în „Ambigua” 2, 46 – prezența lui Ilie, ca și a lui Moise la Schimbarea Domnului la Față, spunând: „Împreună cu Dumnezeu trebuie să se afle și cuvântul Legii – Moise și al proorocilor – Ilie, ca unele ce sunt și se găsesc din El și despre El și sunt așezate în jurul Lui”; Moise reprezintă făptuirea, căci a dat legea faptei, iar Ilie contemplația, ca unul care a fost condus de la materie la duh prin căruța de foc; prin ei, Apostolii „sunt încredințați că Cuvântul e cu adevărat Domnul vieții și al morții, căci Moise închipuie morții, iar Ilie – viii, arătând că, prin ieșirea din viața aceasta, se trece tot la viață”; Moise mai semnifică cele sensibile, care se descompun, tot așa cum Scriptura ni-l prezintă ca având început și sfârșit (prin naștere și moarte), iar Ilie, pe cele inteligibile, căci istoria lui nu pomenește de naștere (chiar dacă s-a născut), nici de moarte (chiar dacă va muri).
Ilie, ca martor al slavei cerești, va fi și unul dintre personajele care vor apărea în vremea sfârșitului lumii, luptând cu aceeași râvnă cu forțele răului (Apoc. 11, 7).
În conștiința populară, Sfântul Ilie este considerat stăpânul norilor și al trăsnetelor, iar sărbătoarea lui, la 20 iulie, marchează miezul verii pastorale, când pe munți se organizau vestitele Nedei și Sântilii, iar ciobanii separau berbecii de oi. Românii credeau că Ilie hotărăște furtunile, când și unde să dea grindina, incendiile etc. Se vede, în aceste credințe, proiecția folclorică a severității proorocului și în viața cerească.
(Articol publicat în Ziarul Lumina)
