Prieten, indicator al unei posibile vindecări, dar și dușman teribil, frână benefică în drumul spre o (pre)vizibilă prăpastie, sau blocaj în calea trăirii vieții, frica este însoțitorul nostru de la leagăn până la mormânt. Vom intra, în cele ce urmează, în sânul fricii, recunoscând fără teamă că nu putem epuiza acest subiect, dar măcar ne strângem curajul pentru a urca în același ring cu el. În definitiv, ne știm, practic, dintotdeauna.
Începutul istoriei noastre personale se află în micul paradis care era pentru noi pântecele matern. Acolo toate nevoile ne erau satisfăcute pe loc, fără amânări, deci fără suferință, astfel că frica de a căpăta alte și alte suferințe nici nu apăruse. Odată cu nașterea, deci cu intrarea într-o lume nouă, în care nevoile nu ne mai erau automat satisfăcute, odată cu primele interdicții, amânări și pedepse și, deci, dureri (înțărcarea fiind cea dintâi sursă de nefericire, dar obligatorie pentru dezvoltarea omului ca om – în cultură, în cadrul societății), a apărut și frica de a căpăta alte dureri.
Pentru o lungă perioadă de timp, copilul este complet dependent de cineva, însăși existența sa biologică atârnând de un altul. Această realitate ne face încă de la început foarte sensibili la orice schimbare exterioară (în dispoziția părinților, spre exemplu), și orice îndepărtare, respingere, răsteală, smucitură, ne pune în legătură cu perspectiva anihilării noastre ca indivizi, cu moartea. Și așa începe un „joc” de a ghici ce așteaptă un altul de la noi și cum să procedăm astfel încât acel altul să nu ne facă să resimțim frica primară de părăsire, de anihilare, de moarte.
Întreaga educație în cadrul culturii (adică a unor norme sociale, de grup, oricare ar fi spațiile în care acestea funcționează – trib african, grup de eschimoși de la Polul Nord sau megapolisurile modernității) ne pune în situația de a trăi într-un set de reguli, sub permanenta amenințare a primirii unor pedepse în cazul încălcării lor.
A fi sau a părea că suntem cumva – un cumva prestabilit, pe care noi îl învățăm, îl asimilăm – ne aduce „binele” – acceptarea socială, nota mare la școală, iar frica se insinuează de câte ori nu ne putem (sau doar ni se pare că nu ne putem) ridica la acele standarde. De aici până la a nu mai îndrăzni, ca adult, nimic nou, la frica de a iubi după ce ai fost dezamăgit, la frica de a nu-și retrage șeful de la serviciu aprecierile care te privesc, la teama de a ne schimba ocupația sau felul de a fi în lume și la multe alte frici nu e decât un pas, pe care unii, din păcate, îl fac. Vom reveni la aceste aspecte.
