Stabilirea duminicii ca zi de prăznuire a Învierii lui Hristos și de odihnă legală i se datorează în totalitate Sfântului Constantin cel Mare, care, în înțelepciunea sa, a decis să le ofere tuturor creștinilor posibilitatea de a avea o zi liturgică săptămânală. Până la vremea respectivă, cu excepția iudeilor care păzeau cu strictețe sabatul, nu exista o reglementare de natură religioasă sau politică să le ofere oamenilor posibilitatea de a se odihni și de a se îngriji de propriile îndatoriri de credință.
Iată ce ne mărturisește Eusebiu de Cezareea despre planul Sfântului Constantin cel Mare de a reglementa duminica drept zi de odihnă și prăznuire pentru întreaga populație a Imperiului Roman: „De altfel, fericitul Constantin s-a îngrijit ca toată lumea să poată face ca ei, fiindcă-și pusese în gând să facă treptat din tot omul un închinător la Dumnezeu. Așa a hotărât el prin lege ca ziua închinată Mântuitorului să le fie zi de odihnă tuturor cetățenilor imperiului, iar cea din ajunul sâmbetei să fie și ea o zi aleasă – cred eu spre aducere-aminte a celor săvârșite, după tradiție, de Mântuitorul în asemenea zile. În tot cazul, întreaga sa oaste a fost învățată de el să cinstească osârdnic această zi a Mântuitorului – chemată și „zi a luminii” sau „a soarelui”; soldaților care împărtășeau și ei dumnezeiasca credință le era acum îngăduit să zăbovească în voie în biserica lui Dumnezeu, ca să se poată ruga nestingheriți” (Eusebiu de Cezareea, „Viața lui Constantin cel Mare”, trad. Radu Alexandrescu, în: col. PSB, vol. XIV, EIBMBOR, București, 1991, p. 166). În pasajul respectiv ni se amintesc trei lucruri foarte importante pentru subiectul de față. În primul rând, Sfântul Constantin cel Mare a fost cel care a instaurat acest obicei de păstrare a duminicii ca zi de odihnă și de sărbătoare în cadru privat, atât pentru sine, cât și pentru familia sa. Observând beneficiul spiritual și fizic important pe care îl aducea această decizie, a hotărât să extindă păstrarea ei la nivelul întregului imperiu, atât pentru cetățenii care erau creștini, cât și pentru cei de altă religie. De asemenea, pentru prima dată ni se vorbește aici de începutul duminicii încă din ajunul zilei de sâmbătă, lucru care va conduce mai târziu la introducerea Vecerniei ca primă slujbă liturgică a zilei în întreg teritoriul Imperiului Roman. Totodată, Sfântul Constantin cel Mare a oferit posibilitatea întregii sale armate de a păstra duminica drept zi de odihnă și prăznuire, lucru nemaiauzit până la momentul respectiv. Armata era practic singura instituție care nu avea o zi de odihnă, fiind în alertă permanentă. Desigur, dacă exista un pericol imediat, soldații urmau să intervină ca într-o zi obișnuită, dar aveau dreptul, în cazul în care nu exista o situație de urgență, să se recupereze fizic și psihic în cursul duminicilor.
Rugăciune specială pentru armată
Armata romană avea, în mod evident, un fel de rugăciune generalizată care se utiliza în cursul bătăliilor. Ne aducem aminte de exemplul soldaților creștini care au fost rugați de confrații lor să se roage atunci când, într-o bătălie cu marcomanii, armata romană ajunsese într-un caz grav de însetare. Acest fapt se petrecea în vremea împăratului Marcus Aurelius. Desigur, exista un ritual de rugăciune înaintea bătăliilor importante. De aceea, Sfântul Constantin cel Mare a decis să instaureze o rugăciune comună pentru toți soldații săi. Aceasta a fost următoarea: „Pe Tine singur Te știm Dumnezeu, pe Tine drept împărat Te cunoaștem, pe Tine într-ajutor Te chemăm; de la Tine ne-am dobândit biruințele, prin Tine mai presus de vrăjmași arătatu-ne-am, Ție recunoștință Îți datorăm pentru bunurile dobândite; în Tine am nădăjduit că și pe cele viitoare ni le vei dărui: cu toții Ție ne rugăm; iar pentru împăratul nostru Constantin dimpreună cu evlavioșii săi fii, fierbinte ne rugăm: viață dă-le cât mai lungă și de biruință plină!” (Ibid., p. 167). Observăm caracterul destul de general al acestei rugăciuni care este alcătuită din cereri cât se poate de simple adresate în chip direct unicului Dumnezeu, Care este recunoscut drept adevăratul Împărat, un fapt esențial. Astfel, se evita părerea generală a păgânilor că împăratul roman era un fel de zeu. De asemenea, Sfântul Constantin cel Mare dorea ca soldații să fie conștienți că fiecare biruință pe care o obținuseră era de fapt un rod al conlucrării cu Dumnezeu și nu un simplu rezultat al disciplinei lor de fier sau al mobilizării generale în momentele-cheie ale bătăliilor. Totodată, el a inclus în final și o cerere pentru propria sa persoană și familia sa, deoarece astfel fidelitatea soldaților și conlucrarea cu aceștia puteau fi întărite și din punct de vedere spiritual. Mai mult decât atât, Împăratul Constantin a decis să inscripționeze semnul crucii pe scuturi. „Așijderi a pus el să fie trecut și pe arme mântuitorul semn al crucii, după cum oastea însăși, odată echipată și gata de luptă, n-avea să mai înalțe înaintea ei nici unul din auritele chipuri de odinioară, ci numai mântuitorul însemn de biruință” (Ibid., p. 167). Astfel, simbolistica armatei era schimbată și conținutul creștin al acesteia era amplificat.
Închiderea templelor idolești
Cu toate că religia păgână nu a fost interzisă în imperiu, Sfântul Constantin cel Mare a decis să închidă unele temple unde se săvârșeau fie jertfe sângeroase, fie aveau loc destrăbălări. „În felul acesta preoțea Constantin Dumnezeului său. Tuturor popoarelor aflate sub administrație romană, precum și militarilor, porțile tuturor templelor idolești le-au fost cu desăvârșire închise; aducerea de jertfe a fost și ea oprită cu totul. O lege dată pentru guvernatorii provinciilor hotăra de asemenea cinstirea zilei Domnului; ba, la îndemnul împăratului, aceștia au început să cinstească și zilele amintirii mucenicilor, acordându-le în biserici cuvenita sărbătorire și făcând împăratului pe plac în toate” (Ibid., p. 168).
În pofida faptului că era un simplu catehumen, Sfântul Constantin cel Mare s-a considerat, potrivit unei expresii foarte nimerite, un fel de „episcop al celor din afară”, după mărturia lui Eusebiu de Cezareea. Iată textul în cauză: „Fapt care i-a și îngăduit să spună odată, la primirea unor episcopi, că și el ar fi un fel de episcop, sau – cum l-am putut eu însumi auzind zicând – „Voi sunteți episcopi întru cele dinăuntru ale Bisericii; pe mine, însă, m-a așezat Dumnezeu episcop al celor aflate în afara ei”. În duhul acestor vorbe, Constantin și-a păstorit toți supușii cu multă chibzuință; și îi îndemna din răsputeri să meargă pe calea unei vieți cuvioase” (Ibid., p. 168). Această „episcopie” nu trebuie înțeleasă ad litteram, fiind cât se poate de clar că nu avea o valoare sacramentală, ci doar în sens de „supraveghere”. Această supraveghere consta în asigurarea păcii, a toleranței religioase, dar și a bunăstării pentru întreaga populație a imperiului. Sfântul Constantin cel Mare pregătea în mod tainic convertirea unui întreg imperiu. O convertire care avea să înceapă cu el însuși și urma să fie continuată și de urmașii săi, chiar dacă aceștia au avut de împărțit o moștenire poate prea grea pentru tinerețea lor. (Articol semnat de Adrian Agachi și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 5 decembrie 2013)
