Ocolită nedrept uneori, din cauza rutei depărtate față de traseele consacrate ale nordului Moldovei, Mănăstirea Dragomirna, din județul Suceava, rămâne unul dintre puținele monumente care s-au conservat aproape neschimbate de la întemeiere și până azi. Cu frescă restaurată în perioada 2010-2012, merită vizitată pentru caracterul său unic, dat de arhitectură, de pictură și de liniștea și pacea locului.
La 15 kilometri de Suceava, pe lângă Mitocul Dragomirnei, într-o poiană din buzunarul adânc al codrilor seculari, pe „locul iubit” – aici începe povestea Mănăstirii Dragomirna. O mănăstire unică în țară, în trupul căreia ctitorul, mitropolitul-cărturar Anastasie Crimca, a adunat toată știința de a construi a veacului al XVI-lea. Secole de-a rândul, codrii n-au avut de suferit. La intrarea dinspre Dragomirești chiar până cu câteva decenii în urmă încă se găseau foarte mulți brazi. Primprejur – nici gând de case. În anii ‘60, când autoritățile comuniste au transformat Dragomirna în mănăstire de maici, doar câteva cocioabe își țuguiau acoperișurile, urme triste ale refugiaților pripășiți pe lângă zidurile mănăstirii în vremea celor două mari războaie ale lumii. Azi, casele s-au înmulțit până în umbra mănăstirii, iar pădurile-s doar amintire. Numai niște pâlcuri odrăslite pe dâmburi se încăpățânează să-și ducă mai departe propriile rădăcini.
Mai multe detalii în „Ziarul Lumina”.
