Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente comună în județul Olt), într-o veche familie boierească. Era fiul lui Matei („Papa”) Brâncoveanu și al Stancăi (Cantacuzino), sora domnitorului Șerban Cantacuzino, fiind și strănepot al lui Matei Basarab. Rămânând orfan de tată la vârsta de doar un an, a fost crescut de bunica dinspre tată, Păuna Greceanu, și de un unchi al său, stolnicul Constantin Cantacuzino (un reprezentant de seamă al culturii umaniste în spațiul românesc), care i-au oferit o educație aleasă pentru acele vremuri, învățând, printre altele, greaca, latina și slavona.
Căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești, Constantin Brâncoveanu a avut cu aceasta patru fii: Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și șapte fiice: Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa și Smaranda. Soția sa, Doamna Marica, a fost adevăratul administrator al întregii averi a Brâncovenilor, despre care se afirma pe atunci că era fabuloasă.
Uns domnitor la Mitropolia Bucureștilor
De-a lungul vieții sale, deține diferite funcții de seamă ale țării: agă, postelnic, spătar și logofăt. Logofăt între anii 1682-1688, Brâncoveanu nu a vrut să fie domnitor al Țării Românești, ci a fost urcat pe tron din vrerea boierilor. Boierii pământeni, nemaidorind să îi conducă un cantacuzin, aproape că l-au forțat să preia domnia. A fost uns domnitor la Mitropolia Bucureștilor, în prezența Patriarhului bizantin Dionisie și a Mitropolitului valah Antim.
Până în anul 1709, Constantin Brâncoveanu a reușit să mențină o politică echilibrată între Imperiul Otoman, căruia îi era vasal, și Imperiul Habsburgic, a cărui expansiune ajunsese până la hotarele Țării Românești. Cu Imperiul Habsburgic, Brâncoveanu a încheiat mai multe tratate secrete. În schimbul anumitor servicii, Brâncoveanu a primit pentru el și pentru familia sa mai multe moșii și titluri nobiliare.
În 1709, o conjunctură europeană nefavorabilă și greșelile politice ale lui Constantin Brâncoveanu au dus la dezastrul familiei. Atunci, regele Suediei Carol al XII-lea fusese învins de Petru cel Mare la Poltava. Scăpată de amenințarea suedezo-germană, armata rusă a intrat pe teritoriul Moldovei, pentru a lupta cu sultanul. Brâncoveanu s-a gândit atunci să se alieze cu rușii. I-a scris lui Petru cel Mare o scrisoare în care i-a promis că îl va ajuta cu aprovizionarea armatei. În schimb, țarul i-a trimis mulțumirile sale și 300 de pungi cu aur, pentru plata serviciilor. Pentru mai multă siguranță însă, Înalta Poartă l-a trimis de îndată ca domn în Moldova pe Dimitrie Cantemir, dușman știut al familiei Brâncovenilor, cu însărcinarea de a raporta Divanului orice mișcare făcută de acesta. Primul lucru pe care l-a făcut însă Cantemir a fost să se alieze cu țarul. Prudent, Brâncoveanu a încercat să mențină un echilibru între cele două tabere. El și-a adunat oștile în tabăra de la Urlați, Prahova, aproape de granița cu Moldova. În cazul în care rușii ar fi vrut să intre în Țara Românească, se alia cu ei. El intenționa însă să rămână de partea turcilor dacă aceștia ar fi fost mai rapizi. Planurile i-au fost date peste cap însă de vărul său, spătarul Toma Cantacuzino, care împreună cu mai mulți boieri ai lui Brâncoveanu a fugit în tabăra rușilor. Speriat, Brâncoveanu i-a trimis lui Petru cel Mare cele 300 de pungi înapoi, iar turcilor proviziile, contribuind la eșecul militar al țarului, în bătălia de pe Prut (Stănilești, 1711), care s-a văzut nevoit să încheie pace cu turcii
Mai multe detalii în Ziarul Lumina, Ediția de Banat.
