În biserica Parohiei „Sfântul Silvestru” din București a avut loc duminică conferința cu tema „Icoanele Învierii”. Conferința a fost organizată de Serviciul Cultural din cadrul Comitetului parohial, avându-l ca invitat pe dl acad. prof. dr. Sorin Dumitrescu, care este prezent în viața comunității noastre atât prin participarea la slujbele Bisericii, cât și prin icoanele pe care le-a pictat pentru înfrumusețarea lăcașului de cult și pentru nevoia duhovnicească a credincioșilor: icoana Maicii Domnului cu Pruncul, icoana Sfântului Silvestru, icoana Mântuitorului Hristos, precum și cea a Sfântului Ioan Evanghelistul.
Evenimentul a reunit oameni din domenii și de preocupări diverse, preoți, diaconi, credincioși ai parohiei, pictori, iconari, arhitecți, arheologi, medici, studenți și masteranzi, precum și artiști populari (dl Grigore Leșe), desfășurându-se, „nu întâmplător, ci proniator” – cum spunea pr. Constantin Galeriu -, în Duminica Mariei Egipteanca, ea însăși o pildă iconică vie a Învierii.
Întâlnirea a fost structurată în două părți. În prima parte s-a proiectat un film despre icoană în general, punctat cu intervenții edificatoare asupra subiectului ale maestrului Sorin Dumitrescu. În cea de-a doua parte, discursul s-a axat în special pe icoanele Învierii.
Perspectiva a fost una comparativă. Dacă viziunea hristică a Occidentului de după schismă, preluată și de cinematografia și arta modernă, abundă de sentiment, cea a iconografiei bizantine este una transfigurată și transfiguratoare, lipsită de pietismul sentimentalist edulcorant (dacă aceasta poate fi socotită o lipsă), dar revelatorie și în același timp de o metalogică epifanică. Iconarul nu așează în icoană propria stare, fie ea și evlavioasă, nici propria viziune iconologică, ci urmărește deschiderea către Celălalt, către Duhul care suflă și insuflă – nu simplu inspiră, inspirația fiind prizonieră imanenței -, pe când suflarea Duhului aparține transcendenței absolute a lui Dumnezeu.
Problema este una de domeniul paradoxului: cum zugrăvești în icoană alteritatea absolută a lui Dumnezeu; cum, în icoană, să încapă Cel neîncăput și să se vadă Cel nevăzut? Prăpastia dintre firea noastră creată și firea lui Dumnezeu cea necreată este tranșantă și pare de nerezolvat. Icoana este cea care exprimă tocmai ceea ce este propriu deopotrivă și unei firi și celeilalte, și anume Persoana. Persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat este acea punte, „acoladă”, care unește cele două firi și le exprimă.
În cazul icoanelor învierii, centrarea se face pe momentul ridicării lui Adam și a Evei – și prin ei a toată firea omenească – de către Hristos. Această simplitate a scenei Învierii deschide în fața creștinului dreptcredincios o inepuizabilă taină. Când negrăitul a început să lipsească din icoana Învierii, ea s-a transformat în tablou religios ce înfățișează o scenă în care personajele abundă, în care morfologia anatomică ia locul formelor transfigurate, și toate acestea pentru a suplini această lipsă de nesuplinit. Rezultatul a fost unul contradictoriu: icoana nu doar că nu s-a îmbogățit, ci a sărăcit teribil, devenind de o platitudine cronică. Icoana nu are nimic în comun cu tabloul religios. Dacă cel din urmă este voit irezistibil, icoana este de o discreție diafană. Ea exprimă Duhul lui Dumnezeu care doar propune și nu siluiește, pe când tabloul religios frapează printr-o atracție hipnotică.
Pictorul Renașterii urmărește o morfologie anatomică încercând să înfățișeze un Hristos terestru, pe când iconarul sfidează anatomia nu din încercarea de a frapa, ci pentru a exprima neînțelesul plin de înțelesuri, transfigurarea trupului prin înviere.
Există obiceiul ca pe pieptul repausaților ortodocși să se pună o icoană care, atenție, este luată înaintea coborârii trupului în groapă. De ce? Pentru că icoana, orice icoană, este chipul Învierii. Ca și sfintele moaște. De aceea ea nu poate rămâne în mormânt.
Icoana Învierii exprimă cel mai bine rugăciunea liturgică: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul și pe scaun ai fost Hristoase cu Tatăl și cu Duhul, toate umplându-le Cela ce ești necuprins”. Giulgiul de la Torino nu este doar dovada morții lui Hristos, ci este mai ales a învierii Lui, pentru că Cel ce a fost înfășurat cu ele a lăsat mormântul gol.
Această perspectivă pe care a deschis-o prezentarea domnului Sorin Dumitrescu nu este doar o teoretizare de iconografie, ci o viziune teologică care vizează însăși viața duhovnicească a creștinului și raportul lui cu lumea pe care icoana o împărtășește.
