Pentru a putea colabora pe termen lung, două persoane au nevoie de o anumită afinitate, care să le permită să treacă peste dificultăți și să împărtășească reciproc succesele. Toate aceste aspecte lipseau relației dintre împăratul Constantin cel Mare și cumnatul său Licinius, fapt pentru care conlucrarea lor s-a deteriorat treptat, ajungând la o situație de neconceput. Războiul civil, atât de întâlnit în istoria Imperiului Roman, își făcea apariția încă o dată.
Multe persoane consideră că legătura de rudenie este suficientă pentru ca orice potențial conflict să nu mai escaladeze niciodată limita suportabilității. Din păcate, precum știm din viața de zi cu zi, legăturile de sânge sau prin alianță matrimonială nu mai constituie decât într-o mică măsură o garanție în acest sens. Distanța mare, lipsa de comunicare, precum și divergențele religioase și politice au reprezentat cauzele principale pentru care Sfântul Constantin cel Mare și cumnatul său, Licinius, au ajuns la un veritabil război civil încheiat cu zeci de mii de victime colaterale. Totul a pornit de la capitala imperiului, Roma, care se afla la vremea respectivă sub stăpânirea lui Constantin cel Mare. Se știe că aceasta fusese cucerită de la Maxentius, fiul lui Maximian, a cărui amintire a fost efectiv ștearsă cu buretele din memoria populației din Peninsula Italică după înfrângerea de la Pons Milvius. Problema era că împăratul Constantin o cucerise din postura de cezar, nu de Augustus, titlu care nu îi fusese recunoscut de nici unul dintre predecesorii săi. În același timp, în anul 308, pe vremea când uzurpatorul Maxentius încă se mai afla la putere acolo, Licinius fusese numit Augustus în regiunea respectivă, ceea ce însemna că Roma îi aparținea de drept. În pofida alianței matrimoniale existente între Constantin cel Mare și Licinius, nereturnarea capitalei stăpânului ei legal de la vremea respectivă a creat disensiuni între cele două facțiuni. Licinius nu a mișcat un deget pentru a recuceri ceea ce era al său prin lege și, totodată, nici Constantin cel Mare nu a dorit vreun moment ca propria cucerire să fie trecută cu vederea pentru un drept care părea oricum desuet. De vreme ce Licinius nu fusese capabil să cucerească Roma pe cont propriu, în ce măsură mai era el îndreptățit să o revendice din partea Sfântului Constantin? Relațiile dintre cei doi au început să fie tot mai tensionate, chiar dacă se înrudiseră între timp, mai ales atunci când Constantin cel Mare a revendicat și titlul de Augustus, devenind astfel egalul lui Licinius din punctul de vedere al funcției oficiale în imperiu. Acest fapt nu a fost trecut cu vederea de Licinius, care a protestat la momentul respectiv, afirmând că dreptul de a fi Augustus nu poate fi preluat cu de la sine putere, însă nu mai exista nici un impediment pentru care Constantin să nu fie îndreptățit să și-l asume. Își câștigase dreptul de a fi numit Augustus prin bătăliile purtate, prin mărimea teritoriului cucerit, prin faptul că nu avea nevoie de „binecuvântarea” lui Licinius pentru a ocupa această treaptă înaltă, de vreme ce trebuia oricum să existe două persoane cu același rang. Pentru a-l împăca pe Licinius, Constantin cel Mare s-a gândit la o soluție de compromis care a funcționat până la un punct.
Trădarea lui Bassianus, primul motiv al războiului
O persoană comună pe care o cunoșteau atât Constantin cel Mare, cât și Licinius era senatorul Bassianus. Acest Bassianus era de asemenea căsătorit cu una dintre cele trei surori ale Sfântului Constantin cel Mare. Automat era înrudit nu doar cu Sfântul Constantin, ci și cu Licinius. S-a convenit ca teritoriul Italiei să îi revină ca domeniu de acțiune, iar el să fie ridicat la rang de cezar. Cu toate că a beneficiat de încrederea ambilor împărați, Bassianus și-a dat seama rapid că va trebui să facă o alegere între ei. În definitiv, nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, care începeau să devină și adversari din punct de vedere politic. Licinius a mutat primul. Dornic să își extindă supremația asupra Peninsulei Italice, iar apoi asupra întregului Apus, el l-a corupt pe Senecio, fratele lui Bassianus, să îl convingă pe acesta din urmă să se revolte împotriva Sfântului Constantin. Mișcarea tactică a lui Licinius s-a dovedit în cele din urmă un eșec. Aflând de complot, Sfântul Constantin a reacționat rapid, punându-i sub judecată pe Bassianus și Senecio, iar vinovăția acestora a fost demascată oficial. În cele din urmă, amândoi au sfârșit prin a fi executați. Cu toate că a fost un împărat milostiv din multe puncte de vedere, Sfântul Constantin nu avea cum să evite acest deznodământ fără a da dovadă de slăbiciune în fața posibililor trădători existenți la curtea sa. Prea mulți împărați sfârșiseră asasinați sau exilați înaintea sa din cauza lipsei de hotărâre în astfel de momente. Trebuia dat un exemplu, iar Licinius a înțeles foarte clar mesajul. Nu mai exista cale de întoarcere, războiul civil bătea la ușă.
Primele confruntări
Pe data de 8 octombrie 316, a avut loc prima bătălie între cei doi împărați. Istoricul britanic Paul Stephenson nu se ferește să afirme că numărul soldaților implicați în acest conflict extins nu a mai fost egalat în următorul mileniu de vreo bătălie similară („Constantine”, Quercus, London, 2009, p. 178). Din păcate, lucrurile nu puteau fi rezolvate altfel. Așadar, la Cibalae, în prima confruntare, Constantin cel Mare a încheiat prin a fi victorios. Următoarea confruntare a avut loc la Adrianopole, unde tot împăratul Constantin a avut biruința de partea sa, dar rezultatul final a fost mult mai strâns. În continuare, s-a încercat cucerirea orașului Byzantion, dar, în cele din urmă, cei doi combatanți au decis să evite prelungirea conflictului. Licinius avea o poziție întărită, care nu putea fi atacată de armatele obosite ale lui Constantin cel Mare, în timp ce acesta din urmă era conștient că nu are cum să smulgă victoria definitivă. Precum spune Sun Tzu, un mare strateg, „atunci când victoria întârzie, armele se tocesc, iar moralul se macină”. Așadar, primăvara anului 317 s-a încheiat cu un acord semnat la Sardica, întru totul favorabil Sfântului Constantin cel Mare. Acesta era recunoscut drept Augustus, primea drepturi depline de conducere a Peninsulei Italice, iar Licinius renunța la toate provinciile occidentale care i se cuveneau, cu excepția Traciei. Războiul dovedise încă o dată că armata inferioară numeric putea birui o forță mult mai mare. Din punctul de vedere al efectivelor armate, Constantin cel Mare avea cu 50% mai puțini soldați decât Licinius, unii cercetători afirmând chiar că dispunea de o armată de două ori mai mică. Cu toate acestea, războiul era departe de a se fi încheiat, situația la momentul respectiv arătând că era vorba doar de o simplă amânare până când urma să se aleagă biruitorul final. Peste doar șapte ani, tabloul general se clarificase deja. Vom observa în materialul următor cum au decurs lucrurile. (Articol apărut sub semnătura lui Adrian Agachi și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 18 iulie 2013)
