Poate am avut o anume evlavie către vreun sfânt și amintirea lui ne-a însoțit ani de zile, fără a fi prilej să mărturisim și să-l cunoaștem mai mult.
Pe Haralambos l-am cunoscut înainte de a citi viața lui. Îl vedeam des într-o icoană pe lemn din satul meu, l-am purtat cu mine în liceu, pentru că drumul trecea pe lângă biserica lui – coboram în stația lui sau mergeam special pe jos, dar nu intram. Am avut mereu în gând numele lui, fără să-i știu simbolistica.
Mă bucura să-l spun, deși suna în același timp puternic și dur. Etimologic, Haralambie (Haralampios sau Haralampos), cu toate variantele sale – Haralamb, Haramb, Aralam, Aralampie, Aralambie, Hariu, Harea, Lambi, Haralambi – provine de la cuvântul grecesc „hara” și chiar înseamnă bucurie sau har, iar radicalul „lamp” este tradus prin a străluci, a lumina.
Așadar, cel ce poartă numele întocmai cu darul dat lui de la Dumnezeu mi-a fost lumină în nedumerirea mea, Acatistul numindu-l luminătorul pământului și strălucitorul cerului, părtaș al îngerilor și împreună-viețuitor al proorocilor, prieten al apostolilor și împreună-vrednic ostaș al mucenicilor, podoaba arhiereilor și luminătorul cetății Magnesiei.
„Mare este Dumnezeul milelor și al îndurărilor” și „Mare este Dumnezeul creștinilor”, striga cetatea din Asia Mică și, împreună cu ea, eparhul Crisp și chiar împăratul Septimus Sever (193-211), a cărui rătăcire a fost biruită, căci pământul s-a cutremurat cu fulgere și trăsnet, arătând puterea și mijlocirea sfinților mucenici.
Multe secole mai târziu, cetățile Transilvaniei vor striga la fel, mărturisindu-l pe Sfântul Haralambie ca stăpân al morții lor, izbăvitor de ciumă, foamete și friguri, tămăduitor de răni și de alte boli, alinător al durerii trupești și părinte duhovnicesc. Aceeași putere de tămăduire este acordată și Sfântului Mucenic Vlasie, episcopul Sevastiei, cel care a pătimit în secolul al III-lea, în timpul împăraților Dioclețian (282-305) și Licinius (308-324), prăznuit imediat a doua zi, în tradiția populară existând o serie de legende comune pentru cei doi sfinți ierarhi.
În Bucovina se spune că Sfântul Haralambie, cum a văzut că Dumnezeu i-a dat putere asupra ciumei care umbla pe pământ, a prins-o și a legat-o cu un lanț greu de fier și așa o ține până azi și numai atunci când oamenii nu cinstesc ziua lui o lasă slobodă. El ține Ciumele de păr, iar câteodată le mai scapă… Sfântului Vlasie i s-a făgăduit împlinirea cererilor pentru cei ce-l cheamă și tot lui i s-au încredințat lucrurile pierdute, povățuirea copiilor, grija văduvelor și sănătatea mamelor, pentru darul tămăduirii și facerea sa de minuni. Din acest motiv, se observă o frecvență mare a temelor asociate maladiei ce amenințase în multe rânduri zona europeană în perioada Evului Mediu.
Icoanele vorbesc în acest sens, pentru că dincolo de așa-numitele stângăcii și naivități ale picturii pe sticlă românești regăsim puțin din severitatea conoanelor și hieratismul spațiului ortodox.
Obișnuita imagine a Sfântului Haralambie, pictat în prim-plan, supradimensionat în raport cu restul elementelor compoziționale, după regula perspectivei ierarhice, apare uneori mult prea încărcată cu detaliile unui peisaj citadin, asemănător celor din orașele noastre vechi, din care nu lipsesc bisericile și palatele mărginite de drumuri și fortificații deschise prin zeci de porți.
Pe aceste drumuri din fața cetății vin întru întâmpinare oamenii recunoscători. În multe din variantele iconografice folosite ca model, boala – ciuma, foamea, păcatul apar sub forma unui animal fantastic, având cap de om și chip îngrozitor, coarne de bou, aripi și în mână o sabie lată, coadă ca de șarpe și în vârful ei un ghimpe contagios.
Alteori apare ca o dihanie nevăzută și sub forma unui schelet, purtând o coasă, ca semn al morții năprasnice, zdrobită acum de Hristos, prin mucenicul Său, Haralambos. Reprezentat ca preot în tradiția noastră și ca ierarh în cea rusească.
Tot Haralambie este descris în Erminia lui Dionisie din Furna ca un bătrân cu barbă albă, chipul său purtând semnele trecerii peste dânsul a celor 113 ani de slujire, pentru care primește de la Dumnezeu darul ca oriunde se va cinsti „să nu fie foamete în locul acela sau aer stricăcios, care să piardă roadele.
Ci să fie mai ales în locurile acelea pace și sănătate trupească, mântuire sufletească și îndestulare de grâu și de vin, cum și înmulțire de dobitoace pentru trebuința oamenilor… să se sature și să se îndulcească, preamărind pe Dumnezeul lor și Dătătorul bunătăților”. (Articol realizat de Mădălina Oana Mihăilă și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 8 martie 2013)
