Calendar Ortodox 6 iulie

Sf. Cuv. Dometie cel Milostiv de la Râmeţ

Sfântul Cuvios Dometie s-a născut în 13 octombrie 1924, în comuna Bălăneşti, judeţul Buzău, din părinţi dreptcredincioşi, primind la botez numele Stelian. Încă din pruncie a arătat multă dragoste faţă de slujirea lui Dumnezeu şi faţă de oamenii aflaţi în suferinţă.

A urmat cursurile Seminarului Teologic de la Buzău, pe care l-a absolvit ca şef de promoţie în anul 1945. În acelaşi an s-a înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti, pe care a absolvit-o în anul 1949. Atât lucrarea de licenţă, cât şi cea de doctorat, la care a lucrat în perioada 1972-1975, au fost realizate sub coordonarea Sfântului Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae.

A fost hirotonit diacon la Mănăstirea Hodoş-Bodrog din Episcopia Aradului, la 6 august 1949, iar marele dar al preoţiei l-a primit pe 7 august 1949, la Catedrala Episcopală din Arad, fiind hirotonit pe seama Mănăstirii Prislop de către Episcopul Andrei Magieru. Tot în anul 1949, la 14 septembrie, de praznicul Înălţării Sfintei Cruci, a primit tunderea în monahism din mâinile Sfântului Cuvios Arsenie de la Prislop, avându-l ca naş pe Sfântul Cuvios Serafim de la Sâmbăta de Sus.

În anul 1950, Părintele Dometie a fost numit stareţ al Mănăstirii Prislop, în urma arestării Părintelui Arsenie. A îndeplinit această ascultare doi ani, când a fost transferat ca stareţ la Mănăstirea Afteia-Cioara, ctitoria Sfântului Sofronie Mărturisitorul. De praznicul Adormirii Maicii Domnului a fost înştiinţat că este urmărit de autorităţile comuniste şi urmează să fie arestat după Sfânta Liturghie.

A început slujba mai devreme, apoi a fugit în pădure unde s-a rugat stăruitor Domnului pentru a nu fi prins. Cei care îl căutau, deşi aveau câini, au trecut pe lângă el fără să-l găsească.

Sfântul Dometie s-a dus apoi la Mănăstirea Ciolanu, judeţul Buzău, fiind rânduit director de studii şi profesor la şcolile monahale ale mănăstirilor Ciolanu, Răteşti şi Barbu, făcând această ascultare până în 1957, când a fost chemat ca slujitor la Catedrala Episcopală din Buzău.

După patru ani, a cerut binecuvântarea Mitropolitului Nicolae Bălan pentru a înfiinţa o mănăstire în Ardeal, însă ierarhul i-a spus să reactiveze una dintre mănăstirile existente. Şi aşa, Cuviosul s-a hotărât să meargă împreună cu uceniţele sale la Mănăstirea Râmeţ.

Acolo a devenit duhovnic, fiind foarte iubit de credincioşi. Era cunoscut pentru darul împăciuirii, motiv pentru care mulţi îl chemau să îi ajute în momentele grele. După truda de zi cu zi, seara îşi odihnea trupul istovit într-o chilie sărăcăcioasă. Nu punea preţ pe lucrurile materiale, ci le împărţea tuturor celor care aveau nevoie, făcând astfel multă milostenie. Decât să vadă pe cineva lipsit, mai degrabă prefera să rămână el desculţ sau fără cămaşă ori palton. Bineplăcând lui Dumnezeu, şi-a sfârşit viaţa aceasta pământească la 6 iulie 1975, arătând un ultim gest de jertfelnicie şi milostenie.

În urma unor inundaţii, a mers împreună cu monahiile ca să aducă alimente pentru mănăstire. Sfântul Dometie le-a împărţit sacii cu mâncare, iar el a luat povara cea mai grea, povăţuindu-le pe cale pe uceniţele sale. Din cauza efortului sporit, fiind mult istovit, s-a aşezat pe iarbă, şi aşa, Cuviosul Dometie şi-a dat sufletul curat în mâinile Domnului.

Troparul, glas 1:
Îndrumător al monahilor, al monahiilor și al credincioșilor mireni te-am cunoscut și te cinstim, ajutător săracilor întru toate nevoile, dar și pildă de milostenie, Sfinte Cuvioase Părinte Dometie, roagă-te pentru sufletele noastre.

Sfânta Cuvioasă Filotimia de la Râmeț, mama Sfântului Cuvios Dometie cel Milostiv

Cuvioasa Maica noastră Filotimia s-a născut în ziua de 30 aprilie 1896, în satul Bălănești, județul Buzău, din părinți binecredincioși, Simion și Elena Mirică. La Sfântul Botez a primit numele Filofteia, ca o chemare tainică spre o viață de jertfă și de sfințenie, asemenea Sfintei cu același nume.

Deși vremurile tulburi de la începutul veacului al XX-lea i-au îngrădit calea spre învățătura cea lumească, a primit de la Dumnezeu o minte ageră și o inimă bună și iubitoare. În casa părintească i-au fost sădite în suflet frica de Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii, dreapta credință și bunătatea, iar slujbele Bisericii, pe care le iubea mult, i-au fost dascăl tainic și călăuză spre cele cerești.

Ajungând la vârsta de 20 de ani, tânăra Filofteia s-a unit prin Taina Cununiei cu Ioan Manolache, fiu al aceluiași sat, bărbat cu suflet blând și iubitor de cele sfinte. Împreună au întemeiat o familie creștină, bineplăcută lui Dumnezeu, în care dragostea, rugăciunea și munca cinstită erau temeiul viețuirii.

Căsnicia lor a fost binecuvântată cu doisprezece prunci, pe care Filofteia i-a crescut cu jertfelnicie și cu multă grijă duhovnicească, sădindu-le în inimă cuvântul Evangheliei și iubirea față de Biserică. Dar sufletul ei de mamă a fost străpuns de multe dureri, căci șapte dintre acești copii au fost chemați la Domnul în floarea copilăriei și tinereții lor. Cu toate acestea, Filofteia, întărită de nădejdea în Înviere și de credința cea tare, nu a cârtit, ci și-a purtat crucea cu răbdare și cu nespusă tărie, trecând cu multă răbdare și peste o grea boală trupească.

Alături de soțul ei, a trudit neîncetat, zi și noapte, pentru a le dărui celor rămași în viață cele trebuincioase trupului și sufletului, călăuzindu-i cu înțelepciune și rugăciune pe calea binelui. Ostenelile ei nu au rămas neroditoare, întrucât patru dintre copiii ei au urmat chemarea cea sfântă, închinându-și viețile lui Hristos: fiul Stelian a îmbrăcat chipul monahicesc și a primit numele Dometie, fiind numărat acum în ceata sfinților; fiica Eugenia a îmbrăcat și ea haina monahală, primind numele Eudoxia; fiul Gheorghe a slujit Biserica prin cântarea la strana bisericii din satul natal, iar mezinul Mihai a fost hirotonit preot.

După ce a viețuit împreună cu soțul ei 43 de ani de căsnicie binecuvântată, în martie 1959, Filofteia a fost încercată din nou de durerea despărțirii, pentru că soțul ei Ioan a trecut la Domnul, fiind înmormântat în ziua praznicului Bunei Vestiri.

Rămasă văduvă, cu inima plină de dor după cele cerești, Filofteia și-a îndreptat pașii spre Mănăstirea Râmeț, unde și-a găsit rostul și împlinirea în rânduiala călugărească alături de fiul ei, Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț, și de fiica ei, monahia Eudoxia. În ziua de 30 aprilie 1974 a îmbrăcat chipul îngeresc, primind numele Filotimia. Slujba tunderii sale în monahism a fost săvârșită de fiul ei, Sfântul Dometie.

Având smerenie desăvârșită și ostenindu-se neîncetat spre a dobândi rugăciunea lăuntrică, Sfânta Filotimia s-a învrednicit de alese daruri duhovnicești. Purtând rugăciunea în inimă ca pe o dulce suflare a Duhului și având dragoste pentru sfintele slujbe la care mergea cu evlavie, deseori era cuprinsă de lucrarea harului Duhului Sfânt, vărsând lacrimi de pocăință.

În rugăciune cuprindea întreaga făptură, iar chipul ei era plin de o pace cerească. Sfaturile sale, întotdeauna rostite cu smerenie și blândețe, izvorau dintr-o adâncă înțelepciune duhovnicească. Nu îi plăcea să se risipească în vorbe, fiecare cuvânt al ei era măsurat, mângâind inimile frământate. Bunătatea inimii și milostenia au fost podoabe strălucitoare ale viețuirii sale călugărești, sprijinind după putere pe cei care îi cereau ajutorul.

Cu puțin timp înainte de adormirea sa în Domnul, i s-a arătat Sfântul Dometie, care i-a vestit că vremea mutării la cele veșnice s-a apropiat. Cuprinsă de o liniște sfântă, a chemat pe ucenica sa de chilie și i-a împărtășit această dumnezeiască descoperire.

S-a pregătit cu grijă și cutremur pentru întâlnirea cu Mirele Hristos: s-a spovedit, a luat parte cu toată luarea-aminte la Dumnezeiasca Liturghie, apoi s-a împărtășit cu Preacuratele și de Viață Făcătoarele Taine. Întorcându-se la chilie, a mărturisit cu pace ucenicei sale că Sfântul Dometie îi mulțumește pentru dragostea și grija pe care a avut-o față de ea, și că o va pomeni neîncetat. Și-a luat rămas-bun cu dragoste și seninătate, iar apoi, cu sufletul curat și luminat, s-a mutat cu pace la lăcașurile cerești în ziua de 22 iulie 1989.

La scurt timp după adormirea cuvioasei, mergând stareța mănăstirii, stavrofora Ierusalima Ghibu, la Atena, să ceară sfat și binecuvântare de la Sfântul Cuvios Porfirie Cavsocalivitul, acesta a avut o descoperire dumnezeiască, spunând: „Aveți un mormânt proaspăt în mănăstire. Maica aceasta, care a trecut la Domnul, s-a înălțat ca un serafim la cer.”. Astfel, maicile s-au încredințat de sfințenia Cuvioasei Filotimia, slăvind pe Dumnezeu.

Pentru ale ei sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Troparul, glasul al 4-lea

În sânul familiei, spre Dumnezeu căutai, hrănind pe toți pruncii tăi cu învățături creștinești, pe tine jertfindu-te, apoi, prin cuviință, împodobit-ai Râmețul, rugându-te pentru lume și răspândind bunătate; de aceea, Sfântă Filotimia, cinstim pomenirea ta.

Sfântul Cuvios Sisoe cel Mare

S-a stabilit încă din tinereţe în deşertul Scetei (Egipt), sub as­cultarea sihastrului Hor. S-a retras apoi, peste Nil, la o sihăs­trie din muntele Sfântului Antonie cel Mare. Cuviosul împletea rugăciunea cu munca, primind vizita multor pustnici din jur, fiind învrednicit şi cu darul facerii de minuni.

Odată, un om a plecat cu fiul său spre sihăs­tria Cuviosului Sisoe, dar pe drum copilul s-a îmbolnăvit şi a murit. Însă tatăl nu s-a întors, ci şi-a continuat drumul. Ajungând la cuvios, în lipsa acestuia, l-a aşezat pe fiul lui cu faţa în jos, ca şi cum ar fi stat la rugăciune.

Cuviosul Sisoe l-a binecuvântat pe tată, care a ieşit afară, apoi şi pe copil, spunându-i să se ri­dice şi să se ducă la tatăl lui. În acel moment copilul a înviat.

Pe acest Părinte, insuflat de Dumnezeu, l-au întrebat frații: „De va cădea vreun frate, în vreo greșeală îi este destul un an de pocăință?” Răspuns-a starețul: „Aspru este cuvântul acesta”. Zis-au frații: „Atunci șase luni, se cade să se pocăiască, cel ce a greșit?” Răspuns-a starețul: „Este mult”. Și iarăși, au zis frații: „Dar patruzeci de zile, îi este de ajuns pentru pocăință?” Răspuns-a starețul: „Este mult”. După aceasta, a zis: „Cred în milostivirea Iubitorului de oameni ca, de se va pocăi omul din tot sufletul trei zile sunt de ajuns, pentru a primi Dumnezeu pocăința lui”.

Alt frate a întrebat pe stareț, zicând: „Ce voi face, părinte, că am căzut în păcat?” Starețul a răspuns: „Ridică-te, fiule, și te vei mântui.” Zis-a fratele: „După ridicare, iarăși am căzut”. Starețul i-a zis: „Ridică-te iarăși”. Fratele a zis „Până când va fi căderea și ridicarea mea?” Starețul a răspuns: „Până ce te va ajunge și te va găsi sfârșitul, ori în cele bune, ori în cele rele. Până atunci ni se cade să petrecem totdeauna în ridicare din păcate, pentru că, în pocăință, să ne ajungă sfârșitul”.

Cu­viosul şi-a dat seama de minunea ce s-a săvârşit prin el şi întristându-se, deoarece nu voia să fie făcător de minuni, le-a cerut să nu spună nimic despre ce se întâmplase.

Sfân­tul Cuvios Sisoe cel Mare a trecut cu pace la Domnul în anul 429.

Și, când era să moară, stând lângă dânsul monahii, s-a luminat fața lui ca lumina și a grăit către dânșii: „Iată, ava Antonie a venit”. Și, trecând puțin, iarăși, a zis: „Iată, ceata Proorocilor a venit”. Și, iarăși, s-a luminat, mai mult, și a zis: „Iată, ceața Apostolilor a venit”. Și îndoit fața lui s-a luminat și vorbea cu cei nevăzuți. Și l-au rugat pe el frații, zicând: „Spune-ne, Părinte, cu cine vorbești?” Și le-a zis lor: „Iată, îngerii au venit ca să mă ia, pe mine, și mă rog lor, să mă lase pe mine, puțin ca să mă pocăiesc”. Și i-au zis lui frații: „Nu-ți este ție de trebuință pocăință”. Răspuns-a starețul: „Cu adevărat, nu mă știu pe mine, să fi atins, măcar începutul pocăinței”.

Și toți frații îl știau pe el, că este desăvârșit. Și, iarăși, mai mult, s-a luminat și se făcuse fața lui ca soarele și s-au temut toți. Și a grăit către dânșii starețul: „Iată, vine Domnul, vedeți toți, că zice: Aduceți-Mi vasul cel ales din pustie”. Și, zicând acestea, Cuviosul, îndată, și-a dat duhul sau la Domnul. Și s-au văzut niște fulgere și s-a umplut casa aceea de bună mireasmă.

Tropar – Glasul 1

Locuitor pustiului şi înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Sisoe; cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereşti daruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Sfânta Muceniţă Lucia

A fost prinsă de locţiitorul guvernatorului Provinciei Campania (Italia), Rix, care a obligat-o să jertfească zeilor. Lucia a refuzat cu desăvârşire acest lucru şi a mărturisit pe Domnul nostru Iisus Hristos cu atât curaj încât Rix a primit şi el învăţătura creştină şi sfântul botez.

De câte ori trebuia să plece la luptă, Rix venea cu respect la Sf. Lucia și o ruga să se roage pentru el ca să se întoarcă victorios.

După 20 de ani, aflând că împăratul Dioclețian a început prigoana împotriva creștinilor, Sf. Lucia i-a cerut lui Rix să o lase să meargă înapoi în Italia. Ea își dorea să-L slăvească pe Dumnezeu împreună cu compatrioții săi.

La acea vreme, Sf. Lucia reușise să-l convingă pe Rix să treacă la creștinism, acesta ajungând chiar să-și dorească mucenicia pentru Hristos.

Lăsând în urmă proprietățile și familia, a plecat la Roma cu Sf. Lucia. Prefectul roman de pe-atunci, Aelius, i-a condamnat la moarte prin tăierea capului cu sabia.

După ei au mai fost decapitați sfinții mucenici Antoninus, Lucian, Isidore, Dion, Diodorus, Cutonis, Arnosus, Capicus and Satyrus, în total 24 de mucenici au suferit împreună cu Sf. Lucia și Rix.

Această sfântă Lucia nu trebuie confundată cu Fecioara Lucia, mucenița din Siracuza, prăznuită în 13 decembrie.

Sf. Mc. Marius, soția sa, Marta, fiii lor, Audifaciu și Avacum, și cei împreună cu ei

Acești sfinți mucenici se trăgeau din părțile Răsăritului, fiind de neam persan, ca și cei trei magi Gașpar, Baltazar și Melchior, care, călăuziți de o neobișnuită stea, s-au închinat în Betleem, cu daruri de aur, smirnă și tămâie, Dumnezeiescului Prunc Iisus născut din pururea Fecioara Maria.

Persia, cunoscută și ca vestitul Imperiu Persan, s-a format în zona dintre fluviile Tigru și Eufrat, acolo unde Dumnezeu a sădit grădina Edenului, adică Raiul pământesc. Se cuvenea deci ca și acest străvechi și binecuvântat pământ să aducă Preasfintei Treimi bogată pârgă a firii omenești celei răscumpărate prin Sângele Mielului – Adam cel Nou, pe sfinții mucenici și mărturisitori din rândurile ierarhilor, preoților, diaconilor, monahilor și creștinilor nevoitori în lume.

Sinaxarul Bisericii Ortodoxe amintește mulți sfinți, îndeosebi mucenici, care au fost de neam persan și care au pătimit pentru Hristos între secolele al III-lea și al IX-lea.

Sfinții Mucenici Marius, Marta, Audifaciu și Avacum sunt printre cei mai vechi mucenici din Persia, dar care au pătimit în afara ei, fiind amintiți în Martirologiul roman, astfel: „Pe Via Cornelia, în cea de-a treisprezecea milă înainte de Roma, în cimitirul de lângă Nympaheum, Sfinții Marius, Marta, Audifaciu și Abacom, martiri”.

Sfântul Marius și viitoarea sa soție, Marta, s-au născut în Persia, la începutul veacului al III-lea, din familii nobile și bogate. Primind Taina Sfântului Botez și crescând în viața duhovnicească, au ajuns la vârsta potrivită căsătoriei și, prin mila Domnului, s-au unit cu sfânta însoțire a Nunții.

Au fost binecuvântați de Mântuitorul Hristos cu doi prunci de parte bărbătească, pe care i-au botezat Audifaciu și Avacum și i-au crescut creştineşte, încât cei doi copii erau foarte credincioși, deosebit de evlavioși și de ascultători de părinți, iubitori de Dumnezeu și de semeni, de sfintele slujbe și de cuvântul Scripturilor dumnezeiești.

Erau vremuri în care Sfintele Vase ale Bisericii erau de lut, dar inimile creștinilor erau de aur, iar credincioșii se împărtășeau la fiecare Sfântă Liturghie. Le fusese hărăzit să trăiască în acele vremuri în care mulți creștini își jertfeau viața pentru Hristos, neprimind să jertfească idolilor, ca să trăiască aici, pe pământ, câțiva ani mai mult. Era vreme de seceriș, vremea în care sângele martirilor curgea din destul și devenea „sămânță a creștinilor”.

Această sfântă și tânără familie îi iubea pe mucenici și cinstea cu multă dragoste și evlavie sfintele lor moaște. Anume această dragoste și această evlavie i-au însuflețit și i-au îndemnat să părăsească patria cea pământească – locul Raiului pierdut – și să pornească în căutarea Împărăției cerurilor – Raiul cel înălțat la ceruri.

Au venit din Persia la Roma, în capitala Imperiului Roman, pentru a cinsti mormintele Sfinților slăviților Apostoli Petru și Pavel și ale altor mucenici creștini, după cum învățaseră această evlavioasă și binecuvântată predanie și acest sfințit obicei de la Sfinții Apostoli și de la ucenicii lor, Sfinții Părinți Apostolici.

Plini de râvnă și evlavie, iubitorii de mucenici au sosit la Roma într-un scurt răstimp lipsit de prigoane împotriva creștinilor și, asemeni Sfinților Apostoli Petru, Iacov și Ioan pe muntele Tabor, plini de harul dumnezeiesc, prin sărutarea sfintelor moaște ale Apostolilor și ale Mucenicilor, au rostit „Doamne, bine este nouă să fim aici!” și au hotărât să rămână în Roma, în preajma Locurilor Sfinte ale străvechii cetăți împărătești. Curând, însă, comunitatea creștină a Romei, căreia i se adăugaseră și cei patru creștini din Persia, a trecut printr-o nouă prigoană.

Sfântul Marius împreună cu soția sa și cei doi fii au purtat grijă de Sfântul Cvirin, care se afla rănit în temniță, apoi l-au ajutat pe evlaviosul preot Ioan să îngroape trupurile sfințite a 260 de creștini și ale Sfântului Vlast tribunul, care fuseseră uciși prin săgetare și ardere. Ei au scos din foc trupurile lor, le-au înfășurat cu pânze curate și le-au înmormântat în catacomba Cucumer, de lângă drumul numit Via Salaria.

Apoi, deși erau căutați de ostași, au mers noaptea și au găsit trupul Sfântului Cvirin, ucis și aruncat în fluviu, pe care l-au îngropat cu cinste în catacomba lui Ponțian. Vreme de mai multe luni, Sfântul Marius și familia sa au stat ascunși, pentru a nu fi prinși de păgâni.

În acea vreme, Sfântul Valentin preotul l-a adus la credința în Hristos pe dregătorul Asterie cu toată casa lui. Auzind acestea, Sfântul Marius cu soția și cu fiii lui au mers la casa lui Asterie pentru a-l întări în credință și au rămas acolo 32 de zile. Dar, la porunca împăratului, toți au fost prinși și întemnițați.

Sfântul Asterie și toți ai casei lui, 46 de creștini, bărbați și femei, au fost trimiși la Ostia, iar acolo, după multe chinuri, au primit moarte mucenicească, unii prin tăierea capului, iar alții prin ucidere cu pietre. Sfântului Valentin preotul, rămas la Roma, după ce a fost bătut fără milă, i s-a tăiat capul cu sabia.

Sfinții Marius, Marta, Audifaciu și Avacum au fost judecați de către prefectul Romei Flavius şi de către guvernatorul Muscian. Guvernatorul căuta cu lingușiri și amenințări să-i înduplece să jertfească idolilor.

Deoarece, însă, vitejii ostași ai lui Hristos, Marius și cei doi fii, au refuzat să aducă jertfe idolilor, au fost bătuți, sfârtecați cu gheare de fier și li s-au tăiat mâinile, iar ei nu ziceau altceva decât: „Slavă Ție, Doamne Iisuse Hristoase!”. În cele din urmă, au fost condamnați la moarte. Pentru cei trei bărbați, tăierea capului a avut loc pe calea numită Via Cornelia, iar Sfânta Marta, care îi îndemnase necontenit să rabde chinurile, a fost înecată într-un iaz, de lângă Nympaheum.

Deoarece în istorisirea din Viețile Sfinților sunt amintiți Episcopul Calist al Romei (217-222) și împăratul Claudiu al II-lea Goticul (268-270), se înțelege că venirea la Roma a celor patru sfinți a fost în jurul anului 220, iar moartea lor mucenicească prin anul 270.

Trupurile noilor mucenici au fost luate de credincioasa Felicitas și au fost îngropate în țarina sa numită „Buxus” (astăzi Boccea). Acolo s-a construit mai târziu o biserică, unde s-au făcut multe minuni și vindecări creștinilor de aproape și de departe, care veneau în pelerinaj.

Astăzi, moaştele Sfinților Marius și Marta şi ale fiilor acestora Audifaciu şi Avacum sunt păstrate în mai multe biserici din Roma și Germania, iar unele fragmente sunt cinstite şi la sediul Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord din Stockholm. Sfântul Marius este cinstit împreună cu soția și cu fiii săi la 6 iulie.

Ei constituie, astfel, un model de familie creștină, de pelerini cinstitori ai moaștelor Sfinților Apostoli Petru și Pavel şi ai celorlalţi sfinţi mucenici, de milostivi purtători de grijă ai creștinilor persecutați și, totodată, de mărturisitori neclintiți ai dreptei credințe.

Pentru rugăciunile lor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Tropar, glas 5:
Ca niște stele strălucitoare ați călătorit din Persia, țara celor trei magi, de la Răsărit până la Apus, în Roma cea veche, râvnind să cinstiți pe stelele Soarelui Dreptății Celui răsărit în Betleem și să vă închinați la moaștele Sfinților Apostoli Petru și Pavel și ale altor Sfinți Mărturisitori. O, iubitorilor de mucenici, Marius și Marta cu fiii Audifaciu și Avacum, prin pătimiri mucenicești adăugându-vă lor, mijlociți pentru noi iertare de păcate, pace și mare milă.