Bixad, mănăstirea martir a Țării Oașului

Bixad, din Episcopia Maramureșului și Sătmarului, este una dintre cele mai importante bastioane ortodoxe din nordul Ardealului. Mănăstirea cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” își poartă cu demnitate în prezent tainele și urmele rănilor istorice, ca pe o cunună de martir. Legende fabuloase, întâmplări și fapte incredibile, minuni și credință, continuitate, toate fac din acest altar al Țării Oașului locul unde oamenii vin pentru a se întoarce în lume copii. Adică curați la inimă și la suflet. La Bixad, sufletul se regăsește, extirpându-și rătăcirile printr-o terapie asumată, care doare uneori, dar vindecă, eliberează și restaurează ființa.

Drumul din sat până la mănăstire poartă în truda urcării lui semnificația unei paradoxale, dar necesare adânciri în istorie și în propria-ți ființă. Lucrul acesta îl înțelegi la revenirea în lume. Căci acolo, sus, în sfântul așezământ, scurtcircuitat în indiferențele și rătăcirile tale cotidiene, trebuie să te smerești. Să îngenunchezi. Să-ți reprimi izbucnirile și să-ți faci semnul crucii, deși nimeni nu-ți cere acestea. Toate vin însă din tine însuți, ca un fel de autoimpunere benevolă. Ca o regulă a clipei, identificată instantaneu în eul tău împrăștiat.

Trecut legendar, taine și răni

Mănăstirea din „satul de după fagi”, sau „satul de după pădure”, căci asta înseamnă Bixad, își pierde istoria în negura vremurilor. Părintele arhimandrit Emanuil Rus, starețul mănăstirii, ne-a luminat curiozitatea, coborându-ne spre începuturile creștine ale locului. „Legenda care se învârte în jurul locului unde se află mănăstirea spune că aici, între Boinești și Călinești Oaș, ar exista ruinele cetății Belovar, a dacilor liberi. Iar pe locul unde se află așezământul ar fi existat chiar un altar de închinare al lui Zamolxis. Sunt acte care spun chiar că starețul Pahomie, de la cea mai veche mănăstire de la noi, cea de la Perii Maramureșului, ar fi plecat din Țara Oașului. Adică de aici”, ne relatează cucernicia sa.

Multe din documentele doveditoare ale zămislirii și devenirii mănăstirii au fost distruse sau ascunse prin Zacarpatia. Undeva, pe la 1614, domnul Moldovei, Ștefan Tomșa, amintea de numele Schitului Bixad, ca metoc al Mănăstirii Vetiș, într-o scrisoare adresată căpitanului cetății Sătmarului, Andrei Doczy.

În secolul al XVII-lea, în timpul prigoanei austriece, la Bixad își găsesc adăpost călugări, cărți și odoare sfinte din mănăstirile Bălgradului și Prislopului.

Uniația însă a produs mare tulburare în viața religioasă a zonei, culminând cu suprimarea, neelucidată încă, a arhimandritului grec Isaia, în 1701. Acesta fusese prins și dus la Viena, forțat de Scaunul de la Roma să se convertească la catolicism, și trimis apoi cu însărcinarea de a atrage la uniație pe ortodocșii din Bihor, Satu Mare și Maramureș.

În 1759, episcopul unit al Muncaciului, Manuil Olsavszky, a adus în Mănăstirea Bixad călugări bazilitani ruteni, în timp ce parohia satului a rămas ortodoxă, devenind chiar sediul protopopiatulul ortodox al Țării Oașului.

Biserica și curtea de piatră a mănăstirii au fost ridicate în 1770, fiind sfințite un an mai târziu.

În timp, așezământul a fost reorganizat și a funcționat ca lăcaș monahal greco-catolic, până în 1948, însă, din 1954, a fost închis, clădirile transformate în casă de odihnă pentru mineri, apoi în preventoriu pentru copiii care aveau părinții bolnavi de TBC. A urmat o perioadă de degradare cumplită, de se putea trece dintr-o parte în alta prin biserică, pentru ca în 1981, incredibil, la insistențele unui localnic, Ceaușescu să aprobe restaurarea monumentului istoric!

Vasile Fintea, „sluga Domnului”

Vasile Finta, zis „Vorotel, sluga Domnului”, cum își spunea. Așa s-a numit oșeanul din Bixad care l-a „păcălit” pe Ceaușescu să repare mănăstirea. „Bătrânul a ajuns la Ceaușescu cu toată documentația în desagă, după multe încercări. Când l-a primit, i-a spus că el nu face mănăstiri, ci case muncitorești.

A ieșit omul supărat, spunând celui care îl însoțea: «N-am ce face de acum. Mă duc, iau oamenii și o dărâmăm, că nu mai putem să ne uităm la ea. Mi-i rușine că vin străinii și o văd acolo că se ruinește!», Când a ajuns la lift, cel care îl informase pe președinte despre vorbele bătrânului l-a chemat din nou în cabinet. După câteva minute, Ceaușescu l-a întrebat pe bătrân: «Cum trăiesc oșenii?» Iar bătrânul, fire înțeleaptă și isteață, i-a răspuns: «Foarte bine, tovarășe președinte. Și cânii îi sătui de pâne albă în Țara Oașului!» Râzând, Ceaușescu i-a semnat hârtiile.

Omul acesta a trăit până în 2011. Și în fiecare an de Sfântul Nicolae îi făcea parastas lui Ceaușescu, pentru că «l-a salvat din rușine!» Așa spunea, că lumea râdea de el și nu credea că va reuși să deschidă mănăstirea.

În 1989, când a fost sfințită și l-a văzut pe vlădica Vasile Coman în curtea așezământului, s-a dus în pădure și a plâns de fericire”, ne spune părintele.

Suntem bucuroși că vă avem

Părintele arhimandrit Emanuil Rus este în mănăstire din 1971. A fost călugărit la Rohia. Împreună cu părintele Serafim Man, l-a tuns în monahism, în taină, pe Nicolae Steinhardt. Și tot cucernicia sa i-a ascuns manuscrisul „Jurnalului fericii”, salvându-i-l în anii â80 de comuniști.

A ajuns la Bixad în 1990. „N-am găsit nimic aici. Am luat totul de la capăt. Acum avem o obște de șapte persoane. Duminica vin în mănăstire sute de credincioși. Am încercat să ne facem datoria așa cum trebuie, de aceea mănăstirea nu este goală. Lumea este foarte atașată de credință.

Au fost problemele și cu greco-catolicii. Ne băteau noaptea cu pietre. Știți ce spun acum oamenii? «Suntem atât de bucuroși că vă avem! Mai mult de atâta nu trebuie să spun. Asta este relația noastră cu credincioșii”, mărturisește părintele stareț.

Rodul uluitoarei transformări

Înainte de plecare, ne-am rugat în biserică la icoana Maicii Domnului, făcătoare de minuni, donația împăratului Manuel al II-lea Paleologul voievodului Balc al Maramureșului, care a stat la Peri, fiind adusă în satul Mănăstirea, comuna Giulești, pe Mara, când rușii au luat cele 137 de sate românești. În 1853 a fost mutată aici.

Impresionați de cele aflate, am plecat salutându-l pe Vasile Finta, pictat pe un perete al clopotniței de la intrare. Pe drum, spre lumea din care urcaserăm aici, cu inima luminată, rememoram profețiile împlinite, făcute de fostul stareț Arcadie Pastori la sfârșitul secolului al IX-lea, care se refereau la decăderea și învierea mănăstirii, la intervale de 40 de ani. Și la acel tânăr ortodox, devenit călugărul Alexe Carpatinul, martirizat de unguri în închisoarea de la Sighet, cu câțiva ani înainte de Marea Unire din 1918, ale cărui moaște, din Mănăstirea Iza -Ucraina, sunt venerate de confrații de peste graniță.

Am plecat schimbați. Rodul acestei uluitoare transformări l-am perceput la coborâre când, ușurați la inimă și odihniți la trup, am devenit mai atenți cu împrejurul, cu semenii de lângă noi. Lucrurile au căpătat sens, istoria ni s-a relevat altfel. Uneori dureroasă, profundă, alteori înălțătoare și martirică. Asemenea vieții înseși.

(Reportaj publicat în Ziarul Lumina, Ediția din 9 martie 2013, apărut sub semnătura lui Dumitru Manolache)

Comentarii Facebook

Lasă un răspuns


Știri recente