Duminica a 4-a din Postul Mare (a Sfântului Ioan Scărarul) (Marcu 9, 17-32)
În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Și, oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. Și am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l la Mine. Și l-au adus la El. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Și l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Și de multe ori l-a aruncat și în foc și în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poți să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ți milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede. Și îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinței mele! Iar Iisus, văzând că mulțimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut și surd, Eu îți poruncesc: Ieși din el și să nu mai intri în el! Și, răcnind și zguduindu-l cu putere, duhul a ieșit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulți ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post. Și, ieșind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să știe cineva. Căci învăța pe ucenicii Săi și le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor și-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Ei însă nu înțelegeau cuvântul și se temeau să-L întrebe.
Popas în urcușul duhovnicesc al Postului Mare, al Paștilor sau Păresimilor, Duminica a 4-a, numită și a Sfântului Ioan Scărarul, ne oferă binecuvântate merinde spre întărire, pentru a ne călăuzi pașii mai departe și a ne lumina mintea spre cele ce se cuvin a împlini în săptămânile ce urmează.
În această duminică am auzit la Sfânta Liturghie istorisirea unei minuni săvârșite de Mântuitorul: vindecarea unui tânăr posedat de demon, un om așadar a cărui voință era ținută să se manifeste normal, adică era surd la cele care i se transmiteau ca fiind bune și mut la cele care trebuia el să le mărturisească ca pornind din rărunchii sufletului său drept adevărate.
Un scurt dialog între părintele celui posedat și Mântuitorul ne atrage atenția asupra unor aspecte esențiale. Tatăl îndurerat îl adusese la Apostoli. Același tată cade în genunchi la Mântuitorul, cu mai multă nădejde, zicând: „de poți face ceva”, adică știa că poate ceva, însă nu știa până unde merge această putere. Și cere „ajută-ne, fiindu-ți milă de noi”.
Și Mântuitorul are multă milă, însă îl încredințează pe el și pe noi cei de azi: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede”. La acestea, tatăl cu lacrimi a strigat: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24). Cu alte cuvinte, întărește-mă, Doamne, că sunt neputincios, dar cred atât cât să mă ridic din neputință, din disperare, din slăbiciune. Iar la nedumerirea Apostolilor pentru ce ei n-au putut să-l izgonească pe demon, ei primesc răspunsul că „acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși, decât numai cu rugăciune și cu post (Marcu 9, 29).
Mai multe detalii în Ziarul Lumina.
