Basarabia a fost înglobată în Uniunea Sovietică la mijlocul secolului trecut, iar după 1944 a rămas pentru mai bine de patru decenii în acest imperiu socialist. Despre suferinţele basarabenilor şi felul în care puteau credincioşii să-şi manifeste credinţa lor am vorbit cu părintele Petru Buburuz, parohul Bisericii Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Chişinău.
Părinte Petru, v-aţi născut în anul 1937, atunci când Basarabia era încă în componenţa României. Ce amintiri aveţi din copilărie legate de război, de regimul sovietic, proaspăt instalat, şi de atitudinea acestuia faţă de credincioşi?
Îmi amintesc de perioada când eram în România, dar şi de nemţii care au venit în timpul războiului. Iar în 1944, când aveam 7 ani, îmi amintesc intrarea ruşilor nu departe de Durleşti, localitatea mea natală. În acea noapte, două regimente ruseşti au tras unul în celălalt, pentru că nu aveau informaţii exacte despre cei care sunt de cealaltă parte a râului Bâc, care trece prin satul nostru şi prin Chişinău, care este la 10 km distanţă. Abia dimineaţă au încetat, atunci când au văzut că erau din aceeaşi armată. Nemţii însă, care cu o zi înainte fuseseră pe la noi prin drum, nu au apucat să ajungă nici până la Ialoveni. A doua zi, când bunica m-a trimis la magazin, în centrul satului, să cumpăr ceva, am văzut garnizoanele ruseşti care treceau prin sat. Tata a fost în zilele următoare prin satele vecine şi a văzut multe cadavre de soldaţi nemţi, care nu mai reuşiseră să ajungă în spatele frontului.
Mai multe detalii în Ziarul Lumina.
