În preajma vârstei de 70 de ani, în liniștea casei sale din Mahala, regiunea Cernăuți, o țărancă bucovineană care urmase doar trei clase primare își așternea pe hârtie memoriile, intitulate „Amintiri din viață”.
Manuscrisul, scris curat și fără ștersături – ca după dictare, a fost înmânat în 1982 unuia dintre nepoți, Gheorghe, cu cerința ca povestea să fie făcută cunoscută oamenilor – ceea ce s-a putut realiza la scurt timp după căderea comunismului, în 1991, sub titlul „20 de ani în Siberia. Destin bucovinean”.
O narațiune despătimită
„Siberia nu e doar un loc pe hartă. Siberia e o mamă nemiloasă, care-ți ia tot ce ai și nu-ți dă nimic înapoi, decât durere și tăcere”, a scris Anița Nandriș-Cudla. Cu o cursivitate care l-ar face invidios pe orice scriitor, ea își povestea deportarea în Siberia împreună cu copiii, experiențele-limită pe care le trăise la capătul lumii și întoarcerea acasă.
Odiseea ei se deapănă cu o autenticitate care te obligă să o citești dintr-o suflare.
Talentul înnăscut și simplitatea duhului care decantează totul până la esență au creat o operă pe care criticul literar Dan C. Mihăilescu a comparat-o cu memorialistica lui Soljenițîn și despre care Monica Lovinescu a afirmat că este scrisă într-o limbă paradisiacă, „de dinainte de pomul binelui și răului”.
Observația Monicăi Lovinescu este valabilă nu doar în privința limbii, ci și în ceea ce privește tonul și atitudinea care se desprind din scriere: vocea naratorială este total lipsită de înverșunare, nu judecă și nu condamnă pe nimeni.
Cartea este mărturia unui om despătimit, care își privește viața din perspectiva lui Dumnezeu.
„Nu am urât pe nimeni. Nici măcar pe cei care ne-au dus în Siberia. Dumnezeu să-i judece. Eu am vrut doar să-mi cresc copiii și să nu-mi pierd sufletul”, scrie ea într-o frază-cheie care dezvăluie secretul puterii unei mame.
Conștiința nevoii de a păstra memoria vie
„Scriam cu mâinile tremurânde, dar cu inima curajoasă. Nu pentru mine, ci pentru toți cei pierduți în Siberia. Cineva trebuia să spună adevărul”, notează autoarea memoriilor.
„Nu eram nici scriitoare, nici învățată. Eram doar o mamă care nu a renunțat. Și care a supraviețuit ca să spună povestea”, adaugă Anița Nandriș-Cudla.
„Am început să scriu nu pentru mine, ci pentru ca alții să știe. Ca nimeni să nu poată spune că n-a fost adevărat.”
Biografie
Anița Nandriș a fost o femeie simplă, cu un destin care nu părea ieșit din comun decât prin eroismul feminin și matern de zi cu zi: muncile agricole, construcția unei gospodării, nașterea de copiii, îngrijirea mamei bolnave.
S-a născut în 1904 la Mahala într-o familie cu 10 copii, dintre care 3 au murit de mici, iar doi au murit pe front în nemiloasele confruntări ale secolului trecut.
S-a căsătorit la vârsta de 17 ani cu Chirică Cudla și și-au întemeiat, cu multă muncă, o gospodărie în care își creșteau copiii și o îngrijeau pe mama ei devenită neputincioasă după o bătaie primită de la ocupanții sovietici.
Deportarea și Gulagul
Într-o noapte de iunie din 1941, Anița, Chirică și cei trei fii ai lor – Dumitru, în vârstă de 17 ani, Vasile, de 14 ani, și Toader, de 11 ani – au fost smulși de acasă fără avertisment sau proces, doar cu 10 minute la dispoziție să ia ceva din gospodărie cu ei. „Eram gospodari, dar asta a fost vina noastră. Cine avea vaci, pământ, unealtă – era dușman”, scrie ea.
Mama și copiii au fost despărțiți pe drum de capul familiei și așa a început aventura unei femei singure cu trei copii în tundră și în pustia înghețată a Siberiei.
Au mâncat frunze, rădăcini și turte încropite din făina scuturată de pe interiorul sacilor de pâine, s-au îmbrăcat cu haine din păr de câine tors și au trecut prin boli și asupriri din care numai tăria de caracter și Acoperământul Maicii Domnului i-au salvat.
Familia Aniței fiind deportată pe baza unei greșeli și a unui denunț fals, băieții ei, ajunși mari și cu bună reputație la locurile lor de muncă, au călătorit la Moscova, de unde au obținut reabilitarea.
Au putut astfel reveni toți patru în satul lor, Mahala, unde Anița a făcut petiții insistente pentru a fi repuși în drepturi, astfel că, în 13 iunie 1961, la exact două decenii de la ziua deportării, familia și-a redobândit casa.
Destinul soțului ei a rămas necunoscut până în prezent, dar Anița Nandriș-Cudla a decis să-și povestească propria experiență, așternându-și „amintirile din viață” pe hârtie. S-a mutat la Domnul înainte să le vadă publicate, cu 40 de ani în urmă – în 1986.
Secretul iubirii și o minune siberiană
Secretul supraviețuirii lor a stat în credința, jertfa și lepădarea totală de sine a mamei, care a reușit să găsească resurse miraculoase de supraviețuire în condiții de sclavie siberiană, unde sovieticii nu le puneau la dispoziție niciun fel de resurse.
Pe lângă rugăciunile către Dumnezeu, despre care scrie în repetate rânduri, Anița Nandriș-Cudla explică reziliența ei și a copiilor prin unitatea și dragostea dintre membrii familiei:
„Aciastă dragoste și iubire de familie ni-a dat putere în toate greutățile și am putut rezista și ni-am sălvat viața.”
Dar fără mâna lui Dumnezeu nu ar fi reușit. Iată cum povestește ea o minune trăită în Siberia, când a fost pe moarte din cauza tifosului:
„Cum am intrat în spital, am văzut că e rău cu mine. Nu ziciam nimic din gură, numai în gând mă rugam la Dumnezeu să se îndure de mine, să mă lase între copii, să nu rămâie copiii așa străini, fără tată, fără mamă, în pustiurile celia. Așa de amărâtă și cu gândul ista m-a dovedit timpiratura și mai mult nu am știut nimic 2 săptămâni. Înainte de a mă trezi, parcă mi-a spus cineva: Tu vrei așa de tare să te duci la copii. Noi te lăsăm, ia-ți trupul și du-te. Parcă trupul îmi era despărțit de mine. Atunci eu mă gândesc: când mi-a zis, ia-ți trupul și du-te, da cum am să-l cunosc eu care trup e al meu, căci erau mai multe trupuri și toate erau la fel. Și parcă îndată mi-a dat în minte că ușor pot să-l cunosc care e al meu, căci în acești ani cât am trăit la «sever», din pricina că am lucrat greu sau din frig, mi-a ieșit la mâna stângă o gotcă. Era acuma cât un ou de găină de mare. Și în momentul ista, când mi-a spus că dacă plâng și îmi pare rău așa de tare după copii să-mi iau trupul și să mă întorc la ei, eu cu bucurie că mi-a dat în gând cum să-mi cunosc trupul și să mă întorc la copii, m-am trezit și am văzut că mă aflu ăn spital. Tare mult timp nu mi-a ieșit visul acesta din minte.”
Episodul miraculos pune în lumină și efectul de depersonalizare pe care suferința l-a avut asupra ei: după ani de privațiuni și condiții animalice de trai, Anița nu se mai recunoștea pe sine văzându-se din afară.
Memorialistica țărănească, școală a caracterului
„După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară”, scria Monica Lovinescu în 1992.
„Va veni vremea când școala își va propune să formeze mari caractere, adică să refacă structura de rezistență a neamului nostru, când cinstea, curajul și demnitatea își vor recăpăta prețuirea ce li se cuvine. Atunci, cartea Aniței va fi o lectură de referință, nelipsită din rafturile bibliotecilor școlare”, scria Gheorghe Nandriș, nepotul autoarei, în prefața la ediția a doua a cărții.
Cumpără de aici a doua ediție a cărții, apărută sub titlul „20 de ani în Siberia. Amintiri din viață”.
Citește aici integral online mai multe mărturii despre destinul nord-bucovinenilor sub ocupație sovietică și memoriile lui Ion Moraru, un basarabean deportat care a avut și el un talent scriitoricesc remarcabil.
Sursa foto: Ziarul Lumina (deschidere articol)
