Părintele Manuel Radu a înțeles slujirea Bisericii ca apropiere concretă de omul aflat în nevoie. Ani la rând, la Urlați, a fost alături de copii, mame și familii aflate în situații dificile, prin proiecte sociale și educaționale care au oferit sprijin acolo unde lipsurile amenințau nu doar prezentul, ci și viitorul copiilor.
În prezent, ca paroh al Bisericii „Sfântul Spiridon” – Vechi din București, Pr. Manuel Radu vorbește despre familie, responsabilitate, lucrarea socială a Bisericii și despre felul în care un gest de iubire, oricât de mic ar părea, poate deveni începutul unei schimbări benefice în viața unui om. Interviul a fost acordat în cadrul rubricii #vinereapentruviață.
Alexandra Nadane: Sunteți soț, tată, preot, asistent social. Cum s-au împletit aceste roluri de-a lungul vieții Sfinției Voastre?
Pr. Manuel Radu: Privesc aceste roluri ca pe un singur drum al slujirii, nu ca pe etape separate ale vieții. Mai întâi, Dumnezeu mi-a dăruit binecuvântarea de a întemeia o familie. Ca soț și tată, am învățat că iubirea adevărată înseamnă răbdare, ascultare, iertare și dăruire de sine. Familia a fost și rămâne locul în care mă întorc pentru a-mi regăsi echilibrul și puterea de a merge mai departe. Preoția a dat un sens și mai profund acestor experiențe. În fiecare om pe care îl întâlnesc încerc să văd un frate, iar în fiecare suferință, o chemare la compasiune.
Oamenii nu au nevoie doar de răspunsuri, ci mai ales de cineva care să-i asculte, să-i înțeleagă și să le fie alături. De aceea, lucrarea socială nu am privit-o niciodată ca pe o profesie separată de preoție, ci ca pe o continuare firească a ei. Cred cu tărie că Evanghelia trebuie vestită atât prin cuvânt, cât și prin faptă. O pâine oferită celui flămând, o mână întinsă unui copil, unui bătrân sau unei familii aflate în încercare poate deveni o mărturisire la fel de puternică precum o predică.
Privind în urmă, înțeleg că fiecare dintre aceste chemări m-a modelat. Familia m-a învățat să iubesc, preoția m-a învățat să slujesc, iar activitatea socială m-a învățat să nu trec niciodată nepăsător pe lângă suferința aproapelui. Dacă am reușit să împlinesc ceva bun în viață, aceasta se datorează harului lui Dumnezeu și oamenilor pe care El i-a așezat în calea mea, de la fiecare având câte ceva de învățat.
Biserica prezentă acolo unde oamenii suferă
A.N.: Aveți o lucrare duhovnicească și una misionară. Ați slujit mai mulți ani la Urlați, unde ați susținut copii, mame și familii aflate în situații dificile. Ce v-a motivat să mergeți pe acest drum și ce gânduri aveți când vă gândiți la acei ani?
Pr. M.R.: Nu am privit niciodată lucrarea socială ca pe ceva separat de misiunea preotului. Pentru mine, ea s-a născut firesc din Evanghelie. Atunci când Hristos ne spune: „Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și Mi-ați dat să beau…”, ne arată că iubirea față de Dumnezeu nu poate fi despărțită de iubirea concretă față de aproapele.
La Urlați am întâlnit oameni care aveau nevoie nu doar de ajutor material, ci și de speranță, de încredere și de cineva care să creadă în ei: copii care aveau nevoie de o șansă, mame copleșite de griji, bătrâni singuri și familii care treceau prin încercări grele. Am înțeles că uneori un gest simplu, o vorbă bună sau prezența discretă lângă omul aflat în suferință poate schimba un destin.
Ceea ce m-a motivat a fost convingerea că Biserica trebuie să fie prezentă acolo unde doare cel mai mult. Biserica este chemată să fie prezentă nu doar în jurul Sfântului Altar, ci și pe stradă, în casele oamenilor, în școli, în spitale și oriunde cineva își pierde nădejdea. Cred că aceasta este una dintre cele mai frumoase forme de mărturisire a credinței.
Când mă gândesc la acei ani, simt în primul rând recunoștință. Au fost ani de multă muncă, cu provocări și sacrificii, dar și cu nenumărate bucurii. Mă bucur că, împreună cu oameni de bine, cu voluntari, cu specialiști și cu toți cei care au crezut în aceste proiecte, am reușit să redăm speranța multor familii.
Cred că cea mai mare împlinire nu este ceea ce am construit ca ziduri, instituții sau servicii sociale acreditate, ci oamenii pe care Dumnezeu ne-a îngăduit să-i însoțim pe drumul lor. Dacă un copil a prins curaj, dacă o familie și-a regăsit demnitatea sau dacă o mamă și-a recăpătat nădejdea, atunci pot spune că osteneala acelor ani a fost cu folos.
Familia, prima școală a iubirii
A.N.: Cum a influențat propria experiență de familie modul în care vă raportați la familiile care au nevoie de sprijin?
Pr. M.R.: Cred că familia este prima școală a iubirii și a responsabilității. Faptul că sunt soț și tată m-a ajutat să înțeleg mai bine bucuriile, dar și provocările pe care le trăiește fiecare familie. Nu poți însoți cu adevărat oamenii dacă nu încerci să le înțelegi frământările, temerile și speranțele.
Experiența propriei familii m-a învățat că orice cămin trece prin momente de încercare și că nimeni nu are nevoie să fie judecat, ci ascultat, înțeles și sprijinit. De aceea, atunci când întâlnesc familii aflate în dificultate, încerc să mă apropii de ele cu empatie și discreție, fără prejudecăți.
În activitatea pastorală și socială am întâlnit numeroase familii care se confruntau cu lipsuri materiale, probleme de sănătate, conflicte sau deznădejde. De fiecare dată am încercat să le ofer nu doar un ajutor concret, ci și speranța că, prin credință, solidaritate și sprijin reciproc, orice încercare poate fi depășită.
În același timp, am învățat că fiecare familie are propria poveste și propriile răni. De aceea, nu există soluții universale, ci este nevoie de răbdare, de dialog și de disponibilitatea de a merge alături de oameni, pas cu pas. Am convingerea că sprijinirea unei familii înseamnă, de fapt, o investiție în viitor. Atunci când un copil crește într-un mediu în care există iubire, stabilitate și speranță, întreaga comunitate are de câștigat.
Privind în urmă, pot spune că și eu am avut la fel de mult de învățat de la familiile pe care le-am întâlnit. Am descoperit oameni care, deși aveau foarte puțin, știau să împartă cu ceilalți, părinți care au luptat cu o putere extraordinară pentru copiii lor și bunici care au ținut unită familia prin credință și rugăciune. Aceste exemple mi-au întărit convingerea că Dumnezeu lucrează adesea prin oamenii simpli și că, acolo unde există iubire și nădejde, există întotdeauna posibilitatea unui nou început.
Copiii deschid o fereastră către taina iubirii
A.N.: Cum v-a schimbat lumea interioară nașterea propriilor copii?
Pr. M.R.: Nașterea fiecăruia dintre copiii mei a fost un dar unic și o nouă lecție despre iubirea lui Dumnezeu. Ca preot, vorbeam adesea despre familie și despre binecuvântarea vieții, însă, devenind tată, am început să înțeleg aceste adevăruri și prin propria experiență.
Fiecare copil a deschis în inima mea o nouă fereastră către taina iubirii părintești și m-a făcut să înțeleg mai profund cât de răbdător, de milostiv și de purtător de grijă este Dumnezeu cu fiecare dintre noi.
Am trei copii: Alexandra, Ștefan și mezinul nostru, Matei, iar fiecare dintre ei m-a învățat ceva diferit. Alexandra m-a învățat responsabilitatea începutului, Ștefan mi-a arătat cât de important este să fii prezent și să-ți însoțești copiii pe drumul devenirii lor, iar Matei, venit într-o altă etapă a vieții mele, m-a învățat să privesc copilăria cu mai multă liniște, răbdare și recunoștință.
Prin fiecare dintre ei, Dumnezeu mi-a modelat sufletul și mi-a arătat că iubirea nu se împarte, ci se înmulțește. Cred că orice părinte descoperă că, odată cu nașterea unui copil, se naște și un alt om în el însuși. Devii mai atent la suferința celorlalți, mai sensibil la nevoile familiilor și mai conștient că fiecare copil este o icoană vie a lui Dumnezeu.
Această experiență m-a ajutat și în slujirea preoțească. Atunci când stau de vorbă cu părinți care trec prin încercări, nu le vorbesc doar din cărți sau din experiența pastorală, ci și din propria trăire de tată. Știu ce înseamnă grijile, nopțile de veghe, emoțiile, speranțele și rugăciunile pentru copiii tăi. De aceea, cred că Dumnezeu a îngăduit această experiență nu doar pentru binele familiei mele, ci și pentru a putea sluji cu mai multă înțelegere, mai multă compasiune și mai multă iubire familiilor pe care le întâlnesc.
În fața temerilor, părinții nu sunt singuri
A.N.: Ce gânduri aveți pentru părinții care se confruntă cu diferite temeri legate de nașterea și creșterea unui copil?
Pr. M.R.: Aș vrea să le spun părinților că nu sunt singuri în aceste frământări. Fiecare familie trece prin momente de nesiguranță, de îndoială sau de teamă. Important este să nu lase aceste temeri să îi izoleze, ci să caute sprijin, să vorbească deschis și să își acorde răbdare.
Din punct de vedere duhovnicesc, este esențial să își întărească legătura cu Dumnezeu prin rugăciune și încredere, pentru că acolo unde există credință, există și puterea de a merge mai departe. Nimeni nu devine părinte „perfect” peste noapte; este un proces de învățare continuă, în care iubirea sinceră contează mai mult decât orice greșeală. Copilul nu are nevoie de perfecțiune, ci de prezență, de siguranță și de afecțiune.
În același timp, familia este locul în care se cultivă credința, unde copilul învață, prin exemplul părinților, ce înseamnă rugăciunea, răbdarea și nădejdea. Chiar și în momentele dificile, fiecare gest de grijă și fiecare clipă petrecută împreună construiesc nu doar temelia viitorului copilului, ci și formarea lui sufletească.
În activitatea mea pastorală și socială, am întâlnit numeroase familii care s-au confruntat cu temeri legate de sănătate, de resursele materiale sau de capacitatea de a face față responsabilităților. Am văzut însă că, atunci când există credință, sprijin reciproc și deschidere către ceilalți, aceste temeri pot fi depășite.
Din perspectivă duhovnicească, încercările nu sunt doar poveri, ci și prilejuri de întărire și de apropiere de Dumnezeu. Uneori, cea mai mare nevoie nu este de ordin material, ci aceea de a fi ascultat, înțeles și încurajat, dar și de a redescoperi liniștea și sensul prin credință. Le-aș spune părinților să nu se teamă să ceară ajutor și să nu se judece prea aspru. Fiecare familie are propriul ritm și propriile încercări. Important este să păstreze vie speranța și să cultive iubirea în fiecare zi, chiar și prin gesturi mici, dar și să își hrănească sufletul prin rugăciune și apropiere de Dumnezeu.
Nașterea unui copil este, în același timp, un dar de la Dumnezeu, dar și o mare responsabilitate. În ciuda temerilor și a încercărilor pe care le poate aduce, această experiență devine adesea o cale prin care Dumnezeu descoperă în inima părinților resurse nebănuite de iubire, răbdare, jertfelnicie și nădejde.
Crucea primită cu credință nu rămâne niciodată fără rost, ci se poate transforma într-o binecuvântare și într-un drum al sfințirii. Acolo unde familia Îl așază pe Hristos în centrul vieții sale, nicio încercare nu este lipsită de sens și nicio povară nu este purtată singură.
Un centru medical construit prin credință și dragoste
A.N.: În apropierea Bisericii Sfântul Spiridon Vechi funcționează Centrul Medical „Sfântul Spiridon Vechi”. Cum a fost construit acest centru medical și cum sprijină în prezent oamenii din comunitate?
Pr. M.R.: Proiectul Centrului Medical „Sfântul Spiridon Vechi” a fost inițiat de Parohia Sfântul Spiridon Vechi, prin grija Părintelui Ion Iordache. Centrul a fost construit în mai multe etape, exclusiv din donațiile și sponsorizările celor care au crezut în acest proiect și au dorit să contribuie la binele comunității.
Printre oamenii care au făcut posibil acest proiect se numără și marea noastră gimnastă, Nadia Comăneci. Astăzi, Centrul Medical „Sfântul Spiridon Vechi” este un centru multidisciplinar aflat într-o continuă dezvoltare, prin extinderea serviciilor medicale și investiții permanente în aparatură și tehnologie.
Punem la dispoziția pacienților 14 cabinete medicale de specialitate, o bază de recuperare medicală și un punct de recoltare pentru analize medicale, unde își desfășoară activitatea o echipă de medici primari, medici specialiști și cadre universitare, cu o vastă experiență profesională.
Oferim servicii într-o gamă largă de specialități – de la medicină de familie, cardiologie și medicină internă până la obstetrică-ginecologie, ORL, oftalmologie, dermatologie, endocrinologie, diabet și boli de nutriție, alergologie, oncologie medicală, psihiatrie și recuperare medicală – astfel încât pacienții să poată găsi, într-un singur loc, consultațiile, investigațiile și tratamentul de care au nevoie.
În fiecare an sunt acordate aproape 30.000 de consultații și investigații medicale, atât în contract cu Casa de Asigurări de Sănătate, cât și în regim privat, la tarife accesibile, pentru ca serviciile medicale de calitate să fie la îndemâna unui număr cât mai mare de oameni. În același timp, prin Fundația „Sfântul Spiridon Vechi”, venim în sprijinul persoanelor aflate în dificultate, oferindu-le consultații și investigații medicale gratuite și facilitând accesul acestora la îngrijirea de care au nevoie.
Acesta este, de fapt, rolul Centrului Medical „Sfântul Spiridon Vechi”: să îmbine excelența actului medical cu misiunea filantropică a Bisericii, astfel încât grija pentru sănătatea oamenilor să meargă întotdeauna mână în mână cu grija față de aproapele.
Binele începe cu persoana concretă din fața noastră
A.N.: Ce gânduri aveți pentru cei care se gândesc să se implice în activități de asistență socială, dar se tem că problemele din societate sunt prea mari ca să poată fi gestionate?
Pr. M.R.: Mulți oameni își doresc să facă bine, dar se simt copleșiți de amploarea suferinței din jur și au impresia că gestul lor ar fi prea mic pentru a schimba ceva. De multe ori, oamenii se opresc înainte de a începe, pentru că privesc la dimensiunea suferinței din lume și cred că ceea ce pot face ei este prea puțin.
Însă Dumnezeu nu ne cere să rezolvăm singuri toate problemele lumii, ci să fim credincioși acolo unde ne-a așezat și să răspundem cu iubire celui pe care îl întâlnim în calea noastră. În Evanghelie vedem că Mântuitorul Hristos nu a trecut nepăsător pe lângă niciun om aflat în suferință. El ne-a arătat că iubirea adevărată începe întotdeauna cu persoana concretă din fața noastră.
De aceea, nu trebuie să ne întrebăm dacă putem schimba lumea întreagă, ci dacă putem aduce puțină lumină în viața unui singur om. Uneori, un cuvânt bun, o vizită, o pâine oferită cu dragoste, o mână întinsă la vreme potrivită sau simpla prezență alături de cineva valorează mai mult decât ne putem imagina.
Înaintea lui Dumnezeu, valoarea unei fapte nu se măsoară prin mărimea ei, ci prin iubirea cu care este săvârșită. Văduva din Evanghelie a oferit doi bănuți, dar Hristos a spus că a dat mai mult decât toți, pentru că a dăruit din toată inima.
La fel se întâmplă și cu lucrarea social-filantropică: Dumnezeu primește și binecuvântează fiecare gest făcut cu credință, smerenie și dragoste, iar harul Său îl înmulțește dincolo de ceea ce putem vedea.
Am învățat că, atunci când te apropii sincer de omul aflat în nevoie, nu numai viața lui se schimbă, ci și propria ta inimă. Descoperi mai multă recunoștință, mai multă smerenie și înțelegi că adevăratul binefăcător este Dumnezeu, iar noi suntem doar instrumentele prin care El își revarsă iubirea asupra lumii.
De aceea, i-aș îndemna pe toți să nu aștepte momentul perfect și nici să nu creadă că trebuie să facă lucruri extraordinare. Să înceapă cu ceea ce pot, acolo unde sunt.
În iconomia lui Dumnezeu nu există gest de iubire pierdut și nici faptă de milostenie uitată. Orice bine făcut în numele lui Hristos rodește, chiar dacă uneori roadele se văd abia peste ani sau numai în veșnicie. Iar lumea se schimbă tocmai prin aceste începuturi smerite, binecuvântate de Dumnezeu.
Foto: Arhiva personală
