Gabriela Iuga, mamă a doi copii și preoteasă în Parohia „Sfântul Ioan Gură de Aur” din Amsterdam, Olanda, vorbește despre bucuriile și provocările vieții în diaspora, despre întâlnirea cu oameni care Îl caută sincer pe Dumnezeu, despre familie, maternitate și rolul discret, dar important, al preotesei în comunitate.
Interviul a fost acordat în cadrul rubricii #vinereapentruviață.
Alexandra Nadane: Cum vedeți rolul preotesei astăzi, în relația cu familia, cu comunitatea și cu realitățile din jur?
Gabriela Iuga: În comunitățile mai puțin tradiționale și compacte de astăzi, mai ales în cele din diaspora, rolul preotesei tinde să fie mai puțin vizibil, însă nu a devenit mai puțin important.
Discreția mi se pare o fereastră prin care poți sluji. Dacă am făcut ceva bun vreodată, Dumnezeu cunoaște resorturile ascunse ale fiecărui gest. El este singurul care știe dacă o faptă a fost o manifestare a iubirii curate sau doar o fațadă a orgoliului meu. Pentru mine, prerogativa de astăzi a preotesei nu mai este aceea de a fi foarte vizibilă și vocală, mai ales în diaspora. Diferența o face în interacțiunile față către față sau în grupuri mai mici. Și de aici efectul se translatează înspre comunitate.
Rolul preotesei acasă? Mai în glumă, mai în serios, se crede adesea că rolul preotesei acasă este să îi ducă dorul preotului. Amândoi lucrăm în timpul săptămânii, iar în multe seri părintele are cateheze sau vizite la bolnavi ori la nou-născuți. În timpul weekendului, el este mai mereu la biserică. Mesele luate împreună sunt un eveniment pentru noi, încât copiii se bucură: „Acum mâncăm ca o familie!”. Cred că acesta este tabloul fiecărei familii de preot.
Așadar, sunt nevoită să preiau uneori din sarcinile lui din interiorul casei. La început îmi era greu până la frustrare, dar apoi am cerut: „Doamne, ajută-mă să nu mai simt atât de mult greul!”. Am cerut și am primit. Dar rugăciunile acestea nu sunt de spus o dată, ci în fiecare zi, altfel este asemenea unui tratament pe care nu îl iei integral și boala revine. Să Îi cerem lui Dumnezeu să vină la cârma zilei, pentru a ne aduce ușurare și un plus de discernământ creștinesc.
Maternitatea ca școală de formare
A.N.: Sunteți mamă a doi copii. Cum este pentru dumneavoastră experiența maternității?
G.I.: Experiența maternității este experiența schimbării mele prin excelență. Primul mare dar pe care l-am primit de la Dumnezeu, după darul vieții mele, este soțul meu. Prin el parcă s-a deschis o ușă a Raiului pe pământ și o spun cu multă emoție și astăzi, pentru că prin el am cunoscut ce înseamnă să experimentezi în fiecare zi recunoștința, ce înseamnă „Dumnezeu este iubire”, ce înseamnă să nu te simți judecat sau criticat, ce înseamnă ca cineva să te iubească, „cu toate că…”.
Învăț alături de el ce înseamnă să rămâi neatins de reacțiile celorlalți și să îți păstrezi mereu gândul la Dumnezeu. Și îmi dau seama că experiența maternității nu ar fi fost purtată cu aceeași ușurință și conștientizare fără experiența paternității.
Darurile minunate care au urmat apoi, copiii noștri, m-au poziționat pe o balanță. Pe de o parte, un taler al iubirii, al gingășiei, al fascinației de a le cunoaște suflețelele, al intuiției de mamă, al nădejdii în grija lui Dumnezeu, al bucuriei de a-i vedea fericiți și sănătoși. Pe de altă parte, un taler al fricilor, al oboselii, al întrebărilor, al nesiguranței felului meu de a-i crește, al felului în care gestionez emoțiile lor și ale mele. „Doamne, mi l-ai dăruit perfect, eu cum Ți-l cresc?”
Continui să mă cunosc pe mine însămi prin experiențele și trăirile zilnice cu ei, aș putea spune, mai ales că sunt doi copii cu două „manuale de utilizare” atât de diferite. Oricine cunoaște faptul că în special propriii copii ne pot apăsa butoane destul de sensibile. Modul în care gândim și reacționăm față de ei arată unde avem de vindecat sau de îmbunătățit. Iar faptul de a cere ajutor, chiar specializat, nu este un moft modern, ci arată dorința și nevoia de a fi bine, atât tu, cât și familia ta.
Raiul pe pământ trebuie să înceapă în familie! Copiii să guste din dragostea dintre părinți, din dragostea părinților către ei, din siguranța de acasă, din faptul că sunt văzuți și validați de către părinți, ca mai apoi să își creeze sănătos propriul drum, fără să caute prin alte metode nepotrivite ce le lipsește. Iar mai presus de „acasă” din familie, să știe că ei sunt „acasă” în orice biserică, un „acasă” comun tuturor celor care Îl caută pe Dumnezeu; că oriunde sunt pe lumea aceasta sau indiferent de greșeală, Dumnezeu îi iubește și îi așteaptă.
Dar, după toate acestea, îmi vine în gând Maica Siluana (pe care sunt încredințată că Dumnezeu a primit-o într-un loc tare frumos în Rai), cu rugăciunea: „Doamne, vindecă în copilul meu ce am rănit eu”. Și, extrapolând de la această rugăciune aparent scurtă și simplă, dar plină de dragoste și smerenie, pot să mă rog pentru copiii mei, încredințându-i lui Dumnezeu, Maicii Domnului și îngerilor păzitori de fiecare dată când îi las la școală, când îi iau și îmi povestesc trăirile lor uneori mai puțin fericite, și când îi pun la somn.
Maica Siluana a fost cea de la care am învățat cum să mă rog, cum pot transforma o situație dureroasă într-o oază de rugăciune personală. Mai am multe de învățat, poate chiar toată viața, pentru că ei nu rămân copiii de astăzi, ci cresc și zboară din cuib, iar zborul lor e nevoie să fie făcut cu asumare și încredere.
A.N.: Care au fost bucuriile și provocările pe care le-ați trăit în anii de când sunteți în Olanda (Țările de Jos)?
G.I.: Aș putea începe cu o conștientizare, și anume aceea că multe dintre bucurii vin după trăirea sau rezolvarea provocărilor. Una dintre primele bucurii a fost aceea legată de procesul de integrare în societatea de aici. Deși nu a fost simplă, integrarea noastră s-a petrecut într-un mod firesc. Societatea olandeză este primitoare și nu am simțit discriminarea, o temă atât de mult dezbătută printre expați.
Copiii au parte de multe activități integratoare și formatoare, iar acest lucru s-a întâmplat în fiecare oraș în care am locuit. Copilul este privit ca o persoană deplină, i se încurajează inițiativele și este respectat atunci când i se cere, la rândul său, să arate respect. Astfel, copilul devine responsabil și învață de mic să-și asume alegerile pe care le face.
La școală, în primii ani, copiii au activități care se învârt în jurul cuvântului „împreună”: samenleren (învățăm împreună), samenspelen (ne jucăm împreună), samendoen (facem împreună), sameneten (mâncăm împreună), samengaan (mergem împreună), samenwerken (lucrăm împreună), samenopruimen (facem ordine împreună). Pentru olandezi, fiecare are un loc în societate și este încurajat să-și găsească locul. Puțini sunt aceia care se simt inadecvat și niciun loc de muncă nu este considerat inferior.
Apoi, am avut multe bucurii ale întâlnirilor cu oamenii care au ajuns în biserică pentru a-L căuta, în mod sincer și autentic, pe Dumnezeu, iar nu din obișnuință sau din interese adiacente. Bucuria stă și în întâlnirea cu persoanele de la care îmi doresc să împrumut virtuți. Este bucuria întâlnirii în rugăciune la biserică, bucuria de a avea parte de sfintele slujbe, de comunitatea frumoasă care s-a format, bucuria de a vedea câtă lume Îl caută pe Dumnezeu, în special după ce părintele a găsit o biserică cu un spațiu generos.
Mai sunt și bucuriile simple: vremea minunată primăvara, când este plin de flori (plouă mult, ce-i drept, dar ce ne-am face fără ploaie aici?), șezătoarea la care învăț să cos, clubul de lectură în cadrul căruia ne întâlnim lunar, Asociația tinerilor Nepsis, în care sunt implicată.
O provocare a fost sistemul hiperdigitalizat, cu care m-am împrietenit mai greu. Însă am ajuns și eu la concluzia că este acolo pentru a veni în întâmpinarea nevoilor oamenilor într-o lume aflată în permanentă viteză.
Apoi, ar mai fi sistemul medical, despre care se plâng și înșiși olandezii, deoarece doctorul de familie prescrie în principal paracetamol pentru multe afecțiuni, iar trimiterea la un specialist este obținută după repetate cereri.
Această abordare m-a determinat să caut, în multe cazuri, remedii naturiste, pentru care acum se găsesc și raționamentele științifice.
Felul în care este înțeles conceptul de „libertate” este iarăși un aspect interesant de privit: libertatea este considerată un pilon central al identității naționale, fiind un ideal social și o responsabilitate individuală. Aceasta se traduce prin independență personală, toleranță și un echilibru între drepturile individuale și coeziunea socială.
Olanda este recunoscută internațional pentru politicile sale progresiste în chestiuni etice și sociale (de exemplu, drepturile LGBT, consumul controlat de droguri ușoare și eutanasia). Această ne provoacă să le explicăm copiilor, la nivelul lor, din punct de vedere creștinesc, ce este moral.
Deși sunt extrem de deschiși la nivel social, olandezii sunt, în același timp, oameni foarte privați. Invadarea spațiului personal este considerată o lipsă de respect. Olandezii prețuiesc enorm dreptul de a gândi, a vorbi și a acționa așa cum doresc, atât timp cât aceste alegeri nu lezează drepturile și libertățile celorlalți.
Religia este considerată, în mare măsură, o problemă privată și care nu trebuie să aibă un rol determinant în politică sau în viața publică. Societatea a devenit tot mai seculară, punându-se accent pe valori civice comune și pe umanism.
În ciuda libertăților de orice fel, există norme sociale stricte și o aversiune profundă față de aroganță sau ostentație. Conceptul olandez „doe maar normaal, dan doe je al gek genoeg” („comportă-te normal, asta e deja destul de nebunesc”) dictează o morală a modestiei, a egalității și a bunului-simț.
Dar provocarea prin definiție a acestei țări poate fi descrisă astfel: pe o broșură de prezentare a unui oraș era scris: „Olanda este o țară care te provoacă să te descurci singur”. Și așa este, pentru că serviciile sunt multe și diverse, dar ține de tine să le cauți, astfel încât să poți beneficia de ele.
Redescoperirea ortodoxiei prin chipul celor botezați
A.N.: De când sunteți în Olanda (Țările de Jos), ați avut o întâmplare care v-a impresionat și pe care doriți să o povestiți?
G.I.: Pe mine mă impresionează oamenii care Îl caută pe Dumnezeu până ajung la o biserică ortodoxă. Fie că ajung la părintele, pentru că are cateheze săptămânale în neerlandeză, engleză sau română, fie că ajung la biserică după vreun articol din ziar, fie că vin cu un prieten din curiozitate, momentul botezului lor este trăit de aceștia cu atâta bucurie și emoție molipsitoare, încât îmi zic: „Uite, a trebuit să ajung în această țară, să văd cum este trăită ortodoxia cu seninătate și lumină pe chip de cei care până ieri erau străini de Biserica Ortodoxă!”.
Bineînțeles că peste tot întâlnești oameni virtuoși și oameni mai puțin virtuoși, depinde ce cauți și ce alegi să vezi. Însă pot spune că multe lecții valoroase avem de învățat de la oamenii țării care ne găzduiește, încât uneori mă surprind pe mine însămi, gândindu-mă că sunt mai creștini decât mine.
Deși fenomenul secularizării a condus la o scădere a practicilor religioase – iar aici mă refer în primul rând la bisericile protestante și mai ales catolice, care se golesc – văd în comportamentul multor oameni urme din „frumusețea cea dintâi”. Iar pentru mine este semn că Dumnezeu a sădit în sufletul fiecăruia dintre noi dorul de frumos și armonie, dorul de El.
„Fii tu însăți, în relația vie cu Dumnezeu”
A.N.: Ce gânduri aveți pentru o preoteasă la început de drum?
G.I.: Nici cu umbra gândului nu ajungeam să îmi imaginez viața pe care o am acum. Îmi aduc aminte de multele întrebări care mă năvăleau când am aflat vestea hirotonirii soțului. Îmi făceam atâtea griji, pentru că în jur vedeam preotese în prim-plan, care țin strana, care administrează biserica sau care se ocupă de hramuri, de activități cu copiii, de câte și mai câte.
Felul meu este mai introvertit. Am primit un sfat care m-a liniștit: „Fii tu însăți!”. Și aș mai adăuga: „Fii tu însăți, în relația vie cu Dumnezeu!”. Am înțeles că Dumnezeu nu vrea de la mine să fiu altcineva, să copiez vreun model sau să mă prefac altfel decât sunt.
Am descoperit unde aș putea sluji în cadrul parohiei prin activitățile educaționale și culturale, iar de fiecare dată când am ceva în minte îl întreb pe părintele cum binecuvântează să procedez, iar cuvântul lui mă liniștește. Mi-a luat ceva ani să simt că înțeleg cât de cât care este rolul meu de preoteasă, dar nu cel de preoteasă în general.
Avem și fini olandezi, iar când mi se cere să le explic ceva din slujbe sau ritualuri, uneori sunt pusă în situația de a recunoaște că nu știu. Ei rămân uimiți de răspuns: „Cum nu știi, doar ești soția preotului!”. La început mă simțeam „incompatibilă” cu acest rol, dar acum știu sigur că nu am atribuția de a le ști și de a le face pe toate.
Bineînțeles că îi direcționez către părintele, dar mă și rog pentru ei să le descopere Dumnezeu ce nu știu eu să le explic. Și, în orice moment de copleșire, deznădejde sau poticnire, să Îl rugăm pe Dumnezeu să vină să facă în locul nostru. Nu de puține ori am simțit că toate ițele se descurcă atunci când am lăsat totul în seama Lui.
Un alt sfat pe care l-am primit și pe care l-am înțeles mai târziu, printr-o experiență care s-a dovedit nefericită, dar plină de tâlc, este acela că o preoteasă nu poate spune oricui orice o macină, nici măcar cuiva pe care o consideră ca pe o „soră”. Un colac de salvare poate fi o altă preoteasă, mai cu experiență, care să o îndrume în diferite situații.
O preoteasă la început de drum să nu își facă așteptări de niciun fel, să nu își facă de dinainte un proiect de viață doar pe baza hirotoniei preotului, care poate degenera în multe dezamăgiri. În cadrul întâlnirilor internaționale ale preoteselor organizate de grupul Sfânta Nona am bucuria de a cunoaște povești de viață armonioasă care să mă inspire, dar și tristețea altor povești de viață ale preoteselor care s-au pierdut pe ele însele în slujirea soților lor. Iar aici pot spune cu mare convingere că echilibrul în familia preotului nu este dat doar de preoteasă, ci și de preot, pentru că un bun manager al unei parohii este în primul rând un bun administrator al propriei familii.
Ea va auzi și laude la adresa ei, dar și cuvinte de judecată. Îmi place mult pilda din Pateric despre cum să rămâi ca o piatră și la cuvintele frumoase, și la cele urâte. Să primească aprecierile fără să se mândrească, dar să primească și judecata fără să se tulbure. Dacă prima parte mi-a fost ușor să o pun în aplicare, a doua parte este asemenea poruncii iubirii vrăjmașilor, cum ne îndeamnă și Sfântul Siluan să ne rugăm: „Doamne, iartă-l și întoarce-l spre pocăință”. Iar a te ruga astfel este posibil doar prin harul lui Dumnezeu.
Foto: Arhiva personală
