Doamna preoteasă Ionela Ivan, din Roma, vorbește despre începuturile misiunii în Italia, despre felul în care Dumnezeu a rânduit lucrurile atunci când totul părea nesigur, despre școala parohială și taberele pentru copiii români, dar și despre rolul esențial al preotesei: acela de a fi sprijinul, prezența și inima de acasă pentru preot și, astfel, pentru comunitate.
Interviul a fost oferit în cadrul rubricii #vinereapentruviață.
Alexandra Nadane: Cum e pentru dumneavoastră să fiți preoteasă într-o comunitate românească din diaspora?
Ionela Ivan: E o misiune, o lucrare, un proces, este ceva dinamic, cu multe aspecte; e ceva care se învață trăind, e un fel de a fi pe care-l învăț mereu de când am devenit preoteasă și pe care probabil îl voi învăța până la bătrânețe. Nu cred că voi putea spune: „Acum știu ce înseamnă să fii preoteasă”, e o slujire care vine mereu cu noutăți, cu provocări, cu oportunități, cu binecuvântări. E un mod în care învăț să lucrez cu Dumnezeu și pentru Dumnezeu.
A.N.: Cum au fost începuturile când ați venit în Italia, când ați ajuns în parohie?
I.I.: Începuturile au fost foarte frumoase și foarte grele în același timp, dar tinerețea vine cu frumusețea și curajul ei și am pășit înainte fără să ne speriem. Tinerețea dă un curaj despre care abia după aceea, după ani, îți dai seama că nu știi să definești dacă a fost curaj sau îndrăzneală. Când mă uit în urmă văd că a fost foarte frumos și greu. Până la urmă „frumosul” în cam toate contextele se obține greu, sau cu greutate și efort. Puține sunt lucrurile obținute cu ușurință despre care putem spune că sunt frumoase. Revenind la începuturi pot spune că atunci nu vedeam greul. Am luat lucrurile ca atare, ca un firesc.
Noi nu am avut planuri să venim în Italia. Aveam planuri să ne dezvoltăm carierele în România, eu în educație, părintele în teologie, cu studii, cu master, doctorat etc. Doar că, la scurt timp după nuntă, în părintele s-a născut dorința foarte puternică de a face misiune pentru românii din diaspora. Mi-a zis că e nevoie să se ducă în Italia să vadă cum e situația acolo, pentru că simte că e nevoie de el acolo. Așa că a venit în Italia, în septembrie 2011.
Eu am rămas în România pentru că eram educatoare și aveam grupa pregătitoare. Era ultimul an înainte de școală, și aveam cu toții emoții: copiii, părinții, eu. În acel an a fost ultima generație cu grupa pregătitoare la grădiniță și intrare direct la clasa I. Ulterior s-a introdus clasa pregătitoare la școală. Am ales așadar să rămân alături de copii pentru a-i pregăti pentru intrarea la școală. Am rămas până la finalul anului școlar și primul an de căsătorie am stat practic despărțiți! A fost foarte greu acel an în care am stat departe unul de altul, mai ales la început de drum.
Apoi am venit în Italia și din nou a fost foarte greu să renunț la ceea ce construisem până atunci, la a fi educatoare, la cariera mea, la meseria mea și să merg într-un loc unde nu prea știam și nu aveam nimic. Între timp el a fost hirotonit diacon în Italia (moment la care eu am lipsit) și nu știam dacă să ne întoarcem sau să rămânem, nu se întrezărea mai nimic, aici în Italia. Căutam de muncă și nu găseam nimic. Aș fi vrut să lucrez tot în domeniul educației, să fac ceea ce făcusem și în România.
Am depus CV-uri, am dat mai multe interviuri, avem chiar un album cu poze de la activitățile de la grădiniță, pe care îl luam cu mine și le arătam ce știu să fac. Am căutat în privat, am căutat la stat, nu ieșea nimic. Am mers și la curățenie în casele oamenilor, am lucrat o zi și la o brutărie, însă tot nu se lega nimic. Pe lângă asta știam că era nevoie, ca preot, să „cauți biserică” și să construiești comunitatea. Să bați la ușa preoților sau a episcopilor catolici din orașul respectiv, să vezi dacă îți dau posibilitatea să slujești într-un spațiu.
Ne gândeam, și mai ales eu, eram îngrijorată că e nevoie de tot felul de lucruri, de la sfintele vase și veșminte, până la cărți de cult și icoane, iar noi nu aveam nici de unele, nici de altele. A fost o perioadă când eram chiar deznădăjduită. Parcă orice efort, orice zbatere a mea era în zadar și fără sens. Era cât pe ce să renunțăm la Italia. Atunci, într-un moment de disperare, I-am spus lui Dumnezeu: „Doamne, eu nu mai pot! Fă Tu ceva!”. Și din acel moment, în care am renunțat la „mine” și la a mai face eu, am simțit și văzut cum s-au așezat toate. „A început să facă Dumnezeu”, așa cum îl rugasem.
În momentul în care am zis: „Doamne, fă Tu, că eu nu mai pot”, a venit mesajul Preasfințitului Siluan, să ne pregătim de hirotonie. Dar în mine au apărut alte îngrijorări: ce facem, că nu avem cele necesare? Unde mergem? Cum și de unde începem?
După ce ne-am întâlnit cu Preasfințitul, ne-a zis: „Mergeți la parohia X, unde părintele a hotărât să se întoarcă în România”. Așa că am găsit totul gata! Erau de toate: și sfinte vase, și icoane, și oameni, și chiar un grup de copii. Era în mine durerea și tulburarea că în România fusesem educatoare, iar aici nu găsisem un serviciu legat de copii, dar la această parohie am găsit inclusiv copiii, pregătiți să-i preiau. Deci Dumnezeu s-a gândit și la acest detaliu! Am văzut atunci dragostea lui Dumnezeu! Mi-a întins pe tavă „preaplinul Său”, fiind atent la toate detaliile din inima mea… Și mi-a fost așa rușine! …
Nu-mi amintesc prea bine care dintre cei doi ierarhi ai noștri, Preasfințitul Siluan sau Înaltpreasfințitul Atanasie, ne-a spus că a spune „da” lui Dumnezeu înseamnă să semnezi o foaie în alb și abia după ce ai semnat vezi ce scrie. În situația noastră se potrivește foarte mult. Este ca un tablou care se pictează în timp, și pe care poți să-l admiri, și să-i întrezărești nuanțele, abia în timp, după ce te așezi cu răbdare, în unghiuri și lumini diferite.
A.N.: Spuneați mai devreme că dezvoltați activități cu copiii și vă rog să povestiți despre ele.
I.I.: Fiindu-mi dor să lucrez cu copiii, am început să fac în parohie ceea ce făceam în România ca educatoare. Am continuat școala parohială, începută de doamna preoteasă care a fost înainte. Ne întâlnim de obicei duminica și facem diverse activități, care țin atât de cateheză, cât și de cultura și de identitatea românească. Avem și ateliere de dezvoltare emoțională și ateliere interdisciplinare de limba română, de istorie și geografie, ateliere de lucruri handmade, organizăm târguri, serbări de Crăciun, de Ziua Mamei sau de Paști.
În 2013, am auzit că părintele consilier pentru tineret din episcopie organizează o tabără de vară, așa că am vorbit cu părinții copiilor din parohie, le-am cerut acordul și am luat 10 copii și am mers în tabără cu trenul, undeva în Munții Modenei, în Provincia di Bologna. Apropo de curajul tinereții! Nu cunoșteam zona în care mergem, cu părintele respectiv ne-am cunoscut și auzit doar prin telefon, nu eram prea familiarizată cu mersul trenurilor în Italia, am plecat singura, cu copiii, cu bagajele pentru tabără de 10 zile. Vă puteți imagina cum arătau gențile!
Am schimbat două trenuri, am avut peripeții, aventuri, dar până la urmă am ajuns cu bine și ne-am bucurat foarte mult de această experiență! Asta e frumusețea tinereții, curajul care te ajută să îndrăznești să faci lucruri!
Din anul următor, cu binecuvântarea Preasfințitului Siluan, am început să organizăm tabere pentru copii din zona Roma – Lazio. El ne-a îndemnat și sfătuit să organizăm tabere pentru că în zonă parohiile organizau ore de cateheză și școală parohială cu copiii, dar nu tabere.
Astfel, din 2014, organizăm vara timp de o săptămână Tabăra „Vacanța Bucuriei”. Este un proiect care a crescut în timp. Acum avem alături de noi, în echipa de organizare, animatori și voluntari, care cu ani în urmă erau participanți. Am organizat ulterior și cursuri de formare și de pregătire pentru ei.
Încercăm în tabără să creăm un spațiu în care să acoperim mai multe nevoi ale copiilor români, care sunt născuți și cresc aici, în Italia. Încercăm să împletim nevoile lor spirituale și duhovnicești cu cele care țin de identitate, limbă și cultură românească și cu cele de dezvoltare emoțională. Ne întoarcem și vorbim spre rădăcinile lor românești, despre partea aceasta din ei, descoperind frumosul și frumusețea României.
Încercăm să aducem cumva un echilibru în ei, în identitatea lor. Îi ajutăm să conștientizeze, să cunoască și să accepte latura aceasta din ei. Pentru că uneori au acest conflict interior: părinții lor sunt români și le spun că și ei sunt români, dar în același timp ei s-au născut în Italia, trăiesc în Italia, vorbesc limba italiană în cea mai mare parte a timpului, iar actele pe care le au sunt italienești. De aceea avem și ateliere de dezvoltare emoțională, unde încercăm să identificăm emoțiile, să vorbim despre ele, să le exprimăm.
Mulți vin în tabără foarte răniți și ne spun ca au fost sau sunt victime ale bullyingului la școală. Încercăm să-i ajutăm atât din punct de vedere emoțional, cât și sufletește. În tabără au posibilitatea să se deschidă, să se exprime, să vorbească despre ce îi doare. Avem ca obiectiv al taberei și partea de cateheză și dezvoltare duhovnicească, dacă putem să o numim așa. Vorbim cu și despre Dumnezeu, se slujește dumnezeiasca Liturghie, copiii se spovedesc și se împărtășesc. Încercăm să îi sprijinim să descopere relația vie cu Dumnezeu, să aibă parte de cât mai multe momente de bucurie, de comuniune, care să le rămână în inimă.
Mai organizăm și alte tabere împreună cu echipa Departamentului de Tineret al Episcopiei noastre. Avem tabăra dedicată adolescenților „Fiii Raiului”, iar o altă tabără, care are și caracter filantropic, este cea organizată în sudul Italiei, zona în care românii și copiii lor au mai multe dificultăți financiare.
A.N.: Ați avut modele care v-au inspirat în viață?
I.I.: În fiecare etapă a vieții am avut modele care m-au inspirat. Și pentru că suntem în anul dedicat Pastorației familiei și Anul comemorativ al sfintelor femei din calendar, aș vrea să amintesc câteva femei care m-au influențat profund. Primele modele au fost femeile din familia mea: mama, bunica, mătușile. Într-adevăr, familia e grădina unde se seamănă semințele dragostei de Dumnezeu, care apoi încolțesc, cresc și rodesc. Aș vrea să o amintesc și pe educatoarea mea doamna Elena Trandafir (datorită ei mi-am dorit să fiu educatoare) și apoi diriginta mea din liceu, doamna profesoară Lucia Gabriela Munteanu, de la Școala Normală Vasile Lupu.
Dumnezeu a fost foarte bun cu mine și mi-a oferit daruri foarte mari, mai ales după hirotonia părintelui. Am avut parte de întâlniri care mi-au schimbat viața, întâlniri care m-au ajutat să „mă nasc ca preoteasă”. Am avut binecuvântare să o cunosc pe maica Siluana Vlad și pe ucenica sa, maica Sofronia Rădulescu. Pe maica Siluana, o simt ca pe a doua mamă, apropo de maternitatea duhovnicească. Apoi am avut bucuria să o întâlnesc pe maica Magdalena de la Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Maldon, Essex, în Anglia.
Întâlnirile cu aceste maici mi-au schimbat cu totul perspectiva asupra vieții, asupra misiunii ca preoteasă, asupra misiunii în educația copiilor. La început eram foarte centrată pe obiective, și mai ales pe obiectivele educaționale. Ulterior am înțeles că persoana este mult mai importantă, iar copiii, indiferent de vârstă, sunt în primul rând persoane, apoi elevi, apoi învățăcei.
A.N.: Este o întâmplare care v-a marcat?
I.I.: Da. Pentru mine a fost surprinzător de frumos și impresionant prima noapte de Înviere trăită în diaspora. Hirotonia a fost în luna octombrie iar instalarea în parohie în noiembrie și, fiind una dintre primele parohii înființate în Roma, comunitatea era destul de mare. În primăvară mă obișnuisem deja cu ideea că duminica, la Liturghie, sunt un anumit număr de persoane. Locuiam atunci în afara Romei și făceam naveta. De obicei ajungeam la biserică cu câteva ore înainte, pentru ca părintele să se poată pregăti. Așa am făcut și atunci.
Am ajuns pe la ora 20.00 sau 21:00. Părintele a intrat în Altar ca să-și pregătească cele necesare, iar eu stăteam într-o cămăruță lângă biserică. Spațiul în care slujim e o sală care înainte a fost un cinematograf al bisericii catolice, la un demisol. Stăteam acolo, și auzeam freamătul, oamenii, îmi dădeam seama că biserica era deja plină la ora 21:00. Când a început slujba, m-am dus ca de obicei la locul meu, la strană, iar biserica devenise neîncăpătoare. A venit momentul luării luminii și am ieșit afară ca să continuăm afară slujba.
Când am ieșit, a fost ceva copleșitor, erau foarte, foarte mulți oameni. Nu știu să apreciez câți oameni, dar foarte mulți. Câteva sute bune sau poate chiar 1.000. Au început să-și aprindă luminile, iar apoi am cântat toți „Hristos a înviat!” A fost ceva copleșitor… Nu îmi puteam imagina că în Italia, în Roma, departe de țară, pot să fie atât de mulți oameni care să vină la biserică. Am descoperit atunci o altă dimensiune a lucrării și a misiunii din Italia. Am trăit o altfel de Înviere, o Înviere trăită parcă mai adevărat.
A.N.: Cum e relația cu românii din comunitate? Care sunt provocările lor? Care sunt căutările lor când vin la biserică sau când vorbesc cu preoteasa?
I.I.: De-a lungul timpului s-au schimbat destul de mult nevoile și căutările românilor din diaspora italiană. Comunitatea noastră a devenit mai mică, s-au înființat mai multe parohii, unii români s-au întors în țară sau au emigrat în alte țări, unde pot câștiga mai mulți bani. Asta s-a întâmplat mai ales după perioada de pandemie. Nu avem foarte multe familii, pentru că spațiul unde slujim e destul de central, iar în centrul Romei puține familii își permit să plătească o casă.
Cele mai multe persoane care frecventează biserica sunt femeile care lucrează „la fix”, femei care locuiesc și muncesc permanent în casa persoanei vârstnice pe care o îngrijesc. Deci nucleul parohiei este alcătuit din femei cu vârsta de peste 50 sau chiar peste 60 de ani, care îngrijesc alte persoane și care au nevoi specifice. A rămas în continuare nevoia oamenilor de a găsi o comunitate, un grup în care să se simtă primiți, acceptați și liberi. Un loc în care să-și poată exprima identitatea de români, să interacționeze cu „ai lor”. Își împlinesc în parohie nevoia de socializare, dar mulți credincioși ne-au spus că L-au descoperit pe Dumnezeu aici, în Italia.
Biserica rămâne spațiul în care se regăsesc ca români, dar mai ales ca ortodocși, este locul în care se întâlnesc cu Hristos Domnul și cu aproapele.
A.N.: Ce gânduri aveți pentru o preoteasă aflată la început de drum?
I.I.: Primul gând care îmi vine este că e foarte important să avem o relație cât mai onestă și mai vie cu Dumnezeu. Apoi cred că este foarte, foarte importantă relația cu soțul ca om, relația de soț și soție. E nevoie să înțelegem, noi, preotesele, că înainte de a fi preoteasă suntem soție și mamă. De multe ori inversăm ordinea rolurilor. Pierdem din vedere dimensiunea de soție, de femeii, datorită binecuvântărilor pe care le primim ca preoteasă, pentru că primim o mare binecuvântare ca preoteasă. Preasfințitul Siluan ne spunea că în momentul în care preotul este hirotonit, un anume har vine și la soția lui, și cred că dacă suntem atente, simțim acel har.
La început mai ales suntem atât de îndrăgostiți de a-L sluji pe Dumnezeu în parohie, încât uneori uităm de relație de soț și soție și la un moment dat, în ani, obosim. Casa și soția sa sunt „refugiul” preotului. Preoteasa e persoana care îl vede dincolo de rol. Și nu tot timpul e ușor să fii sprijin, nu tot timpul știm cum să facem asta. Noi nu avem copii, dar în familiile în care sunt și copii, uneori este foarte greu pentru preoteasă să împlinească toate nevoile. Cred că mai ales noi, femeile, e nevoie să construim căminul, acest spațiu în care să ne regăsim, în care să ne bucurăm unul de altul, în care să ne dăm voie să fim liberi, și în care să ne încărcăm bateriile astfel încât să putem să slujim aproapele și pe Dumnezeu.
Maica Magdalena de la Essex ne spunea nouă, preoteselor, că nu e nevoie să facem neapărat ceva anume în parohie. Nu e nevoie să fim la strană, nu e nevoie să ne ocupăm de educația catehetică a copiilor sau de curățenia în biserică, dacă nu simțim cu adevărat că sunt ale noastre aceste slujiri. Rolul nostru esențial este doar să fim; să fim alături de soț, pentru ca el să poată sluji. Și nu e nevoie să purtăm un ecuson care spune „Sunt Preoteasa”.
Faptul că suntem lângă el e destul. Să fim la Liturghie e de ajuns, fără să fie nevoie să mai facem ceva special. Pentru că a fi preot și a fi soția preotului sunt slujiri și haruri cu totul speciale. Sa ne ajute Dumnezeu și Maica Domnului să avem dragoste, râvnă și smerenie pentru a le împlini după puterea noastră!
Foto: Arhiva personală
