110 ani de la canonizarea Sfântului Cuvios Serafim de Sarov

La 19 iulie 1903, în prezența familiei imperiale a țarului Nicolae al doilea, a peste trei sute de mii de credincioși și a unui sobor de slujitori condus de mitropolitul Petersburgului, a fost săvârșită slujba de canonizare a Cuviosului Serafim de Sarov (1759-1833), informează „Ziarul Lumina”.

Pentru întâia oară, viața marelui sfânt rus a fost scrisă în 1849, sub îngrijirea și cu binecuvântarea Sfântului Filaret Zdrozdov, mitropolit al Moscovei și cunoscut teolog, mai ales prin scrierea unui catehism ortodox, tradus în multe limbi. Acesta de altfel, se înrudea duhovnicește cu starețul din pustia Sarovului, prin duhovnicul său, Sfântul Cuvios Antonie, egumen al renumitei Lavre – Sfânta Treime de lângă Moscova – și fiu duhovnicesc al Sfântului Serafim. Cea mai completă lucrare, prin care Sfântului Serafim a devenit foarte cunoscut în Rusia, este Cronica Mănăstirii Diveevo, publicată în 1896 de Sfântul Ierarh și mărturisitor Serafim Ciciagov, o vreme, între anii 1908 și 1914, episcop de Chișinău și Hotin. Autorul acestei cărți, chiar îi mărturisea duhovnicului său, că într-una din seri, după ce finalizase lucrarea, însuși Sfântul Serafim i s-a înfățișat aievea spunându-i: „Îți mulțumesc pentru această cronică!”(profesor Vladislav Țâpin în Moștenirea Sfântului Serafim de Sarov și soarta Rusiei, Nijnii Novgorod, 2004, pag. 437).

Lucrările inițiale ale comisiei alcătuite de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, în vederea canonizării Sfântului Serafim de Sarov, au durat între 1892 și 1894, s-au desfășurat în 28 de eparhii și au înregistrat 90 de vindecări minunate săvârșite cu ajutorul sfântului. Cel care a întârziat pentru un timp proclamarea canonizării, a fost ober procurorul (delegatul puterii de stat în perioada sinodală – 1700-1917), care deși ar fi fost bine intenționat, nu înțelegea și, drept urmare, nu era de acord cu profunda asceză a Sfântului Serafim. Însă, în cele din urmă, acesta a trebuit să cedeze deciziei țarului, care s-a implicat personal în grăbirea proclamării oficiale a canonizării.

1.000 de zile și 1.000 de nopți pe o piatră în pădure în rugăciune

Legat de viața Sfântului Serafim de Sarov, amintim că s-a născut într-o familie înstărită de negustori și constructori din orașul Kursk. Datorită mamei sale foarte evlavioase, dar se pare că și sub influența unui așa-numit nebun pentru Hristos, pe care adesea adolescentul Prohor, viitorul Sfânt Serafim, îl întâlnea în orașul său, a hotărât să aleagă viața de monah. Cu binecuvântarea bătrânului Dositei de la Mănăstirea Kitaev din Ucraina, la vârsta de 17 ani, Sfântul Serafim devine frate la mănăstirea din pustia Sarovului, unde deja trăiau mari nevoitori. Deși a fost încercat de cumplite suferințe fizice încă de la început și renunțase la o situație materială foarte bună, fratele Prohor s-a aratat neclintit în hotărârea luată. Primind ascultare la atelierele mănăstirii, în scurt timp ajunge cel mai priceput tâmplar. După noviciat este tuns în monahism, apoi hirotonit diacon și în cele din urmă preot. După mutarea la Domnul a părintelui Isaia, duhovnicul său, la vârsta de 40 de ani, Cuviosul Serafim se retrage în pustie. La un moment dat, cu profunda smerenie care îl definea, a refuzat stăreția unei mănăstiri. După acest episod, a urmat cunoscuta sa nevoință, de a petrece în rugăciune neîncetată o mie de zile și o mie de nopți, pe o piatră în pădure. Această asceză aproape suprafirească, asemenea celei a stâlpnicilor, era menită să păzească dobândirea harului Duhului Sfânt, în inima sa de sfânt, pentru care funcțiile, onorurile sau laudele, însemnau în primul rând întristare. Șederea sa pe acea piatră în pădure, avea să se prefacă în bucurie (Ioan 16; 20), deoarece ispita a fost biruită, iar nevoitorul a devenit și mai puternic.

Din învățăturile sfântului

După cum se cunoaște, datorită învățăturii sale despre dobândirea harului, ca scop al vieții creștine, este citat în orice lucrare de spiritualitate și teologie ortodoxă. Mai ales în contextul crizei spirituale pe care o trăiește lumea actuală, în care adesea numai este perceput sensul vieții, e foarte potrivit să se pună accentul pe învățături caracterizate de un real și profund optimism și care indică adevăratul scop al vieții. Cuviosul Serafim vorbește despre dobândirea harului, pentru că el însuși dobândește această experiență continuă până la mormânt și apoi dincolo de acesta. El nu a oferit ceea ce nu a primit. Între oameni, inima lui a fost acel izvor de apă vie, dat prin Duhul Sfânt (Ioan 17; 38, 39). În adâncă legătură cu această învățătură, stă și cea despre pace și bucurie. Experiența vie îl îndreptățea să asigure: „Dobândește pacea și mii se vor mântui în jurul tău!” „Pentru păstrarea păcii, în toate chipurile trebuie să fugiți de judecarea celorlalți.” În contrast cu bucuria, spunea că „nimic nu este mai păgubitor decât tristețea”. Bucuria poate fi socotită fundament al vieții și expresie plenară a eclesialității, permanent presupunând pe un altul. Aceasta îl definește pe creștin. Ea este prin excelență apanajul sfințeniei. Nu există sfânt trist! În general, nu trebuie uitat, că înaintea bucuriei autentice, stă certarea cea bună și depășirea necazurilor prin răbdarea pe care tot Dumnezeu o dăruiește.

Pacea, de asemenea, ca valoarea fundamentală în lume și mai ales în Biserică, și pentru care Sfântul Serafim insistă atât de mult, este cel dintâi cuvânt al Mântuitorului Iisus Hristos, rostit către Apostolii adunați la un loc (Ioan 20; 19). După pace, Apostolilor imediat li se ivește bucuria, după care urmează dobândirea Duhului Sfânt. Deci, pacea, bucuria și Duhul Sfânt ne apar ca trepte de atins în viețuirea duhovnicească, aceasta fiind și ordinea ireversibilă care structurează dialogul Mântuitorului cu ucenicii, la prima Sa arătare după Înviere (Ioan 20; 19-23).

Un aspect pe care am dori să-l mai subliniem este acela că, în viață, Cuviosul Serafim a fost un om foarte sensibil, extrem de afectiv. Chiar pe ucenicii egumeni de mănăstiri, Sfântul Serafim îi sfătuia să aibă față de frați, purtare de mamă, iar nu de tată. El însuși rostea rugăciunea inimii cu o afecțiune filocalică, așa cum deosebit se exprimă părintele Dumitru Stăniloae (Filocalia vol. 8, pag. 25, 26).

Aceasta l-a ajutat foarte mult sufletește, să fie atât de priceput în povățuirea monahiilor de la Diveevo, unde este autor al paternității duhovnicești, atât în trecut, cât și în prezent. Datorită părintelui ei spiritual, această obște monahală renaște continuu, entuziasmul ei fiind unul model. Foarte folositoare se pare că sfântului i-a fost și pilda mamei sale, care după ce a rămas văduvă, a purtat de grijă în casa proprie, mai multor orfane. Astfel, fiul, devenit povățuitor duhovnicesc, nu întâmplător le numea pe viețuitoarele mănăstirii orfanele mele, le întărea și le spunea că nu le va părăsi nici chiar după moartea sa, întocmai ca Mântuitorul Iisus Hristos Care îi îmbărbăta pe Apostoli: „Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi” (Ioan 14; 18).

Comentarii Facebook


Știri recente