Unul dintre cei mai de seamă domni ai Țării Românești a fost, fără îndoială, Matei Basarab, ctitor de lăcașuri sfinte și îndrumător al activității cultural-tipografice din țara sa, cu o domnie pașnică și neobișnuit de lungă pentru acele timpuri (1632-1654).
După moartea lui, au urmat la domnie Constantin Șerban Basarab (1654-1658) și Mihnea al III-lea Radu (1658-1659). Acești domnitori au încercat, în măsura posibilităților de atunci, să ducă o politică antiotomană, de apărare a țării, încheind chiar și anumite înțelegeri, în acest sens, cu principii Transilvaniei, în toamna anului 1659, din ordinul lui Mihnea III Radu au fost uciși 2000 de turci trimiși în țară pentru a-l supraveghea. După aceasta, a distrus oastea pașei din Silistra, a asediat cetatea Giurgiu, pe atunci raia turcească, a atacat și ars cetățile Rusciuc (azi Ruse) și Nicopole, din dreapta Dunării. În același timp, s-au răsculat împotriva turcilor domnitorul Constantin Șerban, acum în Moldova, precum și principele Gheorghe Rakoczy al II-lea în Transilvania. Dar aceștia din urmă au fost înfrânți de oștile turcești și tătărești intrate în țările lor din ordinul sultanului Mehmed (Mahomed) al IV-lea. în astfel de împrejurări, Mihnea al III-lea și-a dat seama că nu mai poate continua lupta și s-a refugiat în Transilvania, unde a și murit după scurt timp (6 aprilie 1660), se pare, otrăvit. Deși a domnit puțin, a înscris o pagină glorioasă în istoria țării șale, așa cum făcuse, cu mai bine de o jumătate de secol înainte, Mihai Viteazul.
La retragerea turcilor din Transilvania în noiembrie și decembrie 1659, au făcut, ca și în alte rânduri, jafuri și pustiire mare în satele și târgurile românești, arzând, prădând și omorând oameni nevinovați. Dar tot atunci au luat cu ei și o mulțime de robi – bărbați, femei și copii -, trecându-i dincolo de Dunăre. Printre cei robiți atunci se afla și un tânăr cu numele Ioan de neam bun, în vârstă de numai cincisprezece ani, născut și crescut în Țara Românească, probabil în Oltenia „Cu toate că era atât de tânăr” – spune unul din cercetătorii vieții lui, „Ioan ajunsese la măsura vârstei plinirii lui Hristos, când curăția inimii de prunc se împletește cu înțelepciunea minții de bătrân. Și era Ioan frumos la chip. Tocmirea lui era plină de sănătate, tinerească vlagă zburda în toată ființa lui. Și măcar că grumazul îi era încovoiat de robie, ochii îi străluceau de puterea credinței și de nădejdea mântuirii. Trupul minunat al tânărului era ca o biserică în care fumega, plină de miresme, cățuia sufletului său curat și jertfelnic. Așa mergea el pe drumul anevoios al robiei, apropiindu-se de Dunăre și lăsându-și în urmă părinții, neamurile și țara lui frumoasă, fără să știe că nu se va mai întoarce niciodată și că Dumnezeu îi pregătea o altă patrie, cea mai presus de orice hotar, împărăția cerurilor. În această împărăție, însă, nu se intră decât pe poarta cea strâmtă a nevoințelor și după ce omul a trecut prin focul încercărilor de tot felul” (Bartolomeu Anania, în vol. Sfinți români și apărători ai legii strămoșești, București, 1987, p. 401)
Într-adevăr, tânărul Ioan a trecut prin cumplite încercări. Se știe că toți robii luați de turci erau socotiți ca fiind proprietatea sultanului, dar ei puteau fi cumpărați de oricine. Așa se face că, fiind încă pe drum, l-a cumpărat unul din ostașii care însoțeau convoiul robilor români. Ostașul nu urmărea altceva decât să-l silească la păcatul zis al sodomiei. Dar tânărul Ioan, crescut de părinții săi în frică de Dumnezeu și în dragoste de credința strămoșească, s-a împotrivit acelui ostaș închinător la Alah, care încerca să-l lege de un copac pentru a face desfrânare cu el. Tânărul Ioan a găsit o clipă prielnică și l-a ucis pe turc, apoi a încercat să fugă. Dar ceilalți păgâni l-au prins, l-au legat și l-au dus la Istanbul (numit de creștini Constantinopol), unde l-au dat femeii celui ucis. Aceasta l-a dus în fața marelui vizir ca să-l judece. Acolo, tânărul a mărturisit fără înconjur adevărul. Vizirul l-a dat femeii văduve să facă cu el ce va dori. Aceasta nu i-a luat capul, ci, văzându-l voinic și frumos la înfățișare, s-a aprins de pofta desfrânării cu el. A încercat pentru început să-l ademenească cu tot felul de făgăduințe, dacă o va lua de soție și se va lepăda de credința creștinească, urmând să se facă închinător la Alah, adică musulman; „iar tânărul, auzind acestea – spune primul alcătuitor al vieții sale își făcea cruce, rugându-se lui Hristos să-l întărească și să-l păzească până în sfârșit neclintit întru credința creștinească”. Ispitirile au durat aproape doi ani și jumătate.
Dar toate încercările femeii păgâne de a-l întoarce de la Hristos și a-l trece la legea ei au rămas zadarnice, căci tânărul Ioan, înarmat cu platoșa dreptei învățături, a rămas nestrămutat în credința părinților săi, păzindu-și curăția trupului.
Văzând că toate încercările ei nu reușesc, femeia – ca o nouă Irodiadă, cea care ceruse capul lui Ioan Botezătorul – l-a dat în mâna eparhului, adică a mai-marelui cetății, ca să-l pedepsească pentru uciderea soțului ei. Și eparhul a poruncit să fie aruncat în închisoare, supunându-l acolo la cumplite și înfricoșătoare chinuri. Iar femeia venea în fiecare zi în temniță în-l cercând să-l îndemne și acum la păcat și la lepădarea de legea ortodoxă. Tânărul Ioan nu s-a lăsat biruit nici aici de grozăvia chinurilor pe care le-a îndurat, ci a rămas neclinit în credință și înțelepciune, căutând ajutor numai la Hristos Domnul, Care îi dădea putere și biruință asupra vrăjmașilor văzuți și nevăzuți.
În cele din urmă, văzând femeia și prigonitorii lui că toate încercările lor sunt fără rost, au cerut vizirului permisiunea să-l omoare. Și, primind această încuviințare, a fost scos din închisoare și dus la locul numit Parmak-Kapi (adică „Poarta Stâlpului”), într-o margine a Istanbulului. Acolo a fost spânzurat în ziua de 12 mai din anul 1662.
Astfel, prin jertfa sa, tânărul Ioan „lupta cea bună a luptat, prin curăție a strălucit, credința a păzit șl prin pătimire la viața cea iară de moarte s-a mutat” (din Podobia de la Vecernia din 12 mai), înțeleptul și pururea fericitul mucenic al lui Hristos nu împlinise încă optsprezece ani. Trupul său va fi fost aruncat în apele Bosforului, dacă nu va fi fost cumva îngropat de creștini cucernici în vreun loc tăinuit din jurul orașului întemeiat de Sfântul împărat Constantin cel Mare.
Un învățat dascăl al marii școli a Patriarhiei ecumenice, Ioan Cariofil, care a trăit un timp și la București, la Curtea lui Constantin Vodă Brâncoveanu, i-a alcătuit Viața pe scurt, în grecește. Ea a fost tipărită apoi la Veneția, în 1799, tot în grecește, de către marele aghiograf Nicodim Aghioritul. Această Viață a fost tradusă și în românește, îndată după tipărirea ei, fiind cunoscute mai multe manuscrise din secolul al XIX-lea. S-a tipărit pentru prima dată în limba română în anul 1801, la București, împreună cu slujba Sfântului Dimitrie Basarabov. Noul mucenic a fost trecut apoi în Mineiul grecesc pe luna mai, tipărit la Constantinopol în 1843, și în Minei ele românești, începând cu ediția de la mănăstirea Neamț din 1846. Așa a ajuns cunoscută viața și, mai ales, pătimirea tânărului mucenic Ioan Valahul sau Românul.
Fiind deja cinstit de credincioșii de neam grec, dar și de români, în anul 1950 Sfântul Sinod al Bisericii noastre a hotărât ca acest nou mucenic al lui Hristos să fie cinstit în întreaga Biserică Ortodoxă Română. Generalizarea solemnă a cultului său, alături de al unor sfinți cu moaște aflate în țara noastră, a avut loc în octombrie 1955.
Informații preluate din vol. Sfinți Daco-Romani și Români, semnat de pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Ed. BASILICA, Buc. 2013.
