Viața Sfintei Maria Egipteanca (II)

În cele ce urmează vă prezentăm continuarea textului din Triod care prezintă viața Sfintei Maria Egipteanca scrisă de Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului:

Și, în timp ce bătrânul lăcrima fără înce­tare, femeia a început istorisirea vieții ei grăind așa:

„Eu, frate, sunt de loc din Egipt. Pe când eram de doispre­zece ani și trăiau părinții mei, am le­pă­dat dragostea față de ei și m-am dus în Ale­xan­dria. Mi-e rușine să mă gândesc cum, de la început, mi-am stri­cat fecioria și cât de neîn­frâ­nată și nesăți­oasă îmi era patima împreunării. Dar este mai cinstit ca să ți-o spun acum. Aceasta ți-o voi istorisi pe scurt, ca să cunoști fi­rea mea pătimașă și dorul meu după plă­ceri. Timp de mai bine de șaptesprezece ani, iartă-mă, i-am pe­trecut în dragoste publică, supusă fiind destră­bălării. Și pe adevăr mă jur, nu pentru plată, căci n-am luat nimic de la cei care de multe ori vo­iau să-mi plătească. Acest chip, de a-mi satisface do­rința în dar, l-am născocit pentru că face să atrag luarea-aminte a cât mai mulți asupra mea. Iarăși, să nu crezi cumva că nu luam bani pentru că eram bogată. Nu, căci trăiam ca o cerșe­toare și adeseori torceam câlți. Aveam însă o poftă nesă­țioasă și-o dorință neînfrântă de a mă tăvăli în noroi. Acesta socoteam că este scopul vieții, de a batjocori neîn­cetat trupul.

Ducând deci o astfel de viață, văd într-o vară popor mult de bărbați din Libia și din Egipt aler­gând spre mare. Am întrebat pe unul care se afla atunci întâmplător lân­gă mine: „Unde se zoresc, oare, bărbații aceștia care aleargă?”.

Acela mi-a răspuns: „Se duc cu toții la Ieru­salim, de sărbătoarea Înălțării cinsti­tei Cruci, care se prăznuiește peste puține zile”.

„Oare, nu mă vor lua și pe mine, i-am spus aceluia, dacă voi vrea să-i urmez?”

„Dacă ai bani de drum și de hrană, nu te îm­pie­­dică nimeni”. Într-adevăr, frate, i-am spus, n-am bani nici de drum și nici de hrană. Dar mă duc și eu și mă urc în una din corăbiile pe care le-au tocmit și mă vor hrăni, chiar dacă nu vor. Trup am și-l voi da în locul banilor de drum.

Pentru aceasta am voit să plec, să-ți cer ier­tare Părintele meu, pentru ca să am mai mulți îndrăgostiți la cheremul patimii mele. ți-am spus, Părinte Zosima, să nu mă silești să-ți spun ne­ru­șinarea mea. Mă cutremur. Știe Domnul că te pân­gă­resc și pe tine și văzduhul cu vorbele mele”.

Zosima, udând pământul cu lacrimi, i-a răspuns:

„Spune, pentru Domnul, maica mea! Spune! Să nu întrerupi firul unei aseme­nea povestiri folositoare”.

Iar ea, reluând istorisirea, a adăugat a­cestea:

„Așadar, acel tânăr a plecat râzând când a auzit nerușinarea cuvintelor mele. Eu însă, arun­când furca pe care o purtam, căci se întâmpla s-o port din când în când, am alergat la mare, acolo unde vedeam că se zoresc oamenii. Și, văzând pe câțiva tineri, cam zece la număr sau chiar mai mulți, ce stăteau pe țărm (bănuiesc că așteptau pe alți tovarăși de călătorie, căci cei care veni­seră înainte se urcaseră în corăbii) cu trupurile și miș­cările pline de viață și de putere și, pă­rân­du-mi-se îndes­tulători pentru scopul ce urmă­ream, am sărit cu nerușinare, după cum îmi era obi­ceiul, în mijlocul lor. Luați-mă și pe mi­ne, le-am spus, unde plecați și nu vă voi fi nefolosi­toare. După ce am spus și alte cuvinte mai neru­șinate, i-am pornit pe toți pe râs. Dar când au văzut stăruința mea în nerușinare, m-au luat și m-au dus în co­rabia pe care o aveau tocmită, căci în­tre timp au venit și aceia din pricina că­rora stăteau pe țărm. Din această clipă am început călătoria pe mare.

Iar cele ce-au urmat după aceasta, cum ți le voi istorisi, omule? Ce fel de limbă le va rosti sau ce auz va primi faptele să­vârșite în corabie, în timpul călătoriei? Cum îți voi povesti faptele pe care i-am silit să le facă nenorociții împotriva voin­ței lor? Nu există chip de destrăbălare, din cele ce se pot spune și din cele ce nu se pot spune, pentru care să nu fi fost în­vățătoare acelor nefericiți. Eu, părintele meu, mă minu­nez cum de n-a înghițit ma­rea destrăbălările mele. Cum de nu și-a deschis pământul gura și nu m-a cufundat de vie în iad, pe mine care am prins în lanțuri atâtea suflete. Bănuiesc însă că Dum­ne­zeu caută pocăința mea, căci nu vrea moartea pă­că­tosului; El este înde­lung-răbdător și așteaptă întoarcerea.

Cu astfel de sârguință am ajuns în Ieru­salim. Iar în zilele petrecute în oraș, înainte de sărbă­toare, am făcut fapte la fel cu celelalte, dar mai vârtos, și mai rele, căci n-am fost îndestulată cu tinerii pe care i-am avut pe mare și mi-au slujit pe cale, ci m-am folosit și de mulți alții, locuitori din Ierusalim și străini, strigându-i pen­tru același scop.

Când a sosit sfânta sărbătoare a Înălță­rii Crucii, eu umblam ca și mai înainte de colo-colo, ca să pescuiesc sufletele tine­rilor. Foarte de dimineață însă am văzut pe toți că aleargă la biserică. Am plecat și eu, alergând împreună cu cei care se grăbeau, și am ajuns odată cu ei în prid­vorul bisericii. Când a venit timpul dum­nezeieștii Înăl­țări, mă împingeam în mul­țime, silindu-mă să intru împreună cu po­porul. Și m-am apropiat eu, ticăloasa, cu multă trudă și năduf de ușa prin care se putea intra în biserică, unde se arăta lem­nul de viață făcător. Când însă am pășit pragul ușii, toți ceilalți au intrat neîmpie­dicați; pe mine însă m-a oprit o putere dumnezeiască, neîngă­duindu-mi să intru. Iarăși m-am împins; dar am fost respinsă și m-am văzut, din nou, stând sin­gură în pridvor. Socotind că din pricina slăbiciu­nii fe­meiești s-a întâmplat aceasta, m-am amestecat, iarăși, cu alții și mă sileam pe cât puteam, fă­cându-mi loc cu coatele, și mă împingeam. Dar m-am ostenit în zadar. Când nemernicul meu picior a călcat din nou pe prag, biserica a primit pe ceilalți fără să împiedice pe cineva, numai pe mine, nefericita, nu mă primea, ci o putere mare m-a împiedi­cat, întocmai ca o mul­țime orân­duită de ostași, căreia i s-a po­runcit să-mi închidă in­trarea. Și am rămas, iarăși, în pridvor.

După ce am făcut și am pătimit aceasta de trei și de patru ori, am obosit și nu mai aveam putere nici să mă împing, nici să mă îndes, căci trupul meu ostenise foarte tare din pricina înghe­suielii. M-am întors deci am plecat și am stat în colțul curții bisericii. Abia atunci mi-a venit în minte pricina care m-a împiedicat să văd lem­nul de viață făcător. Cuvânt mântuitor a atins ochii inimii mele, arătându-mi că no­roiul faptelor mele a fost acela care mi-a închis intrarea.

Am început să plâng, să mă tângui și să-mi bat pieptul, scoțând suspine din adân­cul inimii mele. Pe când plângeam, văd deasupra locului în care stăteam că se afla icoana Preasfintei Năs­cătoare de Dumne­zeu și am zis, uitându-mă către ea cu sta­tornicie:

„Fecioară Stăpână, care ai născut după trup pe Dumnezeu Cuvântul. Știu, știu că nu este cuvi­incios și binecuvântat ca eu, atât de necurată, atât de spurcată, să văd icoana ta, a pururea Fe­cioarei, a celei cu­rate, care ai trupul și sufletul curat și ne­întinat. Este drept să fiu urâtă eu, pierduta, de tine, care ești curățenia, și să te dez­guști de mine. Dar de vreme ce, după cum am auzit, Dumnezeu pe Care L-ai născut, pentru aceasta S-a făcut om ca să cheme pe păcătoși la pocăință, ajută-mi mie sin­gura care n-am pe cineva într-ajutor. Po­runcește să mi se îngăduie să intru în bi­serică. Să nu mă lipsești să văd lemnul pe care S-a răstignit Dumnezeul cel născut din tine, Care Și-a dat propriul Său Sânge preț de răscumpărare pentru mine. Porun­cește, Stăpână, să-mi fie deschisă și mie ușa dumne­zeieștii închinări a Crucii. Dum­nezeului născut din tine te dau che­zășui­toare, că niciodată nu voi mai pângări acest trup prin vreo împreunare ru­șinoa­să, iar după ce voi vedea lemnul Crucii Fi­ului tău mă voi lepăda numaidecât de lume și de toate cele din lume și îndată plec acolo unde tu, ca o chezășuitoare a mântuirii mele, mă vei po­vățui și mă vei îndruma”.

După ce am spus acestea, am căpătat, prin ardoarea credinței, un fel de încredințare și, având deplină nădejde în miloste­nia Născă­toarei de Dumnezeu, m-am miș­cat din locul unde am stat și mi-am făcut rugăciunea. Am venit, iarăși, și m-am ames­tecat cu cei care intrau. Nu mai era ni­meni care să mă dea îndărăt, nimeni care să mă împiedice să mă apro­pii de ușa prin care am intrat în biserică. Frică m-a cu­prins și mirare; eram cu totul zdruncinată și tremuram. Când am ajuns la ușa ce până atunci era sigilată pentru mine, toată puterea care la început m-a împiedicat îmi înlesnea acum dinainte intrarea. Astfel, am in­trat fără osteneală și am ajuns înă­untrul celor sfinte. Am fost învrednicită cu vederea făcă­toarei de viață Cruci, am văzut Tainele lui Dum­nezeu și eram gata să primesc pocăința. După ce eu, nenoro­cita, m-am aruncat la pământ și m-am în­chinat acelui loc sfânt, am alergat ieșind, zo­rindu-mă spre che­zășuitoarea mea.

Când am ajuns în acel loc în care a fost sub­scris zapisul făgăduinței, mi-am plecat genunchii înaintea pururea Fecioarei și Născătoarei de Dum­­nezeu și am spus aceste cuvinte:

„Tu, Stăpână preabună, ți-ai arătat față de mine iubirea ta de oameni. Nu te-ai dezgustat de rugăciunile unei nevrednice. Am văzut slava pe care nu este drept s-o vedem noi, cei pierduți. Slava lui Dumne­zeu care primește prin tine po­căința păcă­toșilor! Dar ce voi gândi mai mult, sau ce voi rosti eu, păcătoasa? Este timpul, Stă­până, să fie îndeplinită făgăduința pe care am făcut-o. Îndru­mează-mă, acum, unde poruncești. Fii, acum, învățătoarea mântui­rii mele, povă­țuindu-mă pe calea care duce la pocăință”.

Și, zicând acestea, am auzit din depărtare strigând: „Dacă vei trece Iordanul, bună odihnă vei găsi”. Ascultând această voce, și fiind încre­dințată că aceasta pentru mine s-a întâmplat, am strigat cu lacrimi și am zis Născătoarei de Dum­nezeu: „Stăpână, Stăpână, nu mă părăsi”.

După ce am strigat acestea, am ieșit din curtea bisericii.

Când am ieșit, un om m-a văzut și mi-a dat trei monede, zicându-mi: „Primește-le pe acestea, maică”. Le-am luat, am cum­părat cu ele trei pâini și le-am socotit drept pâini ale binecuvântării. Și am întrebat pe negustorul care mi-a vândut pâi­nile: „Care este, omule, calea care duce la Iordan?”. Aflând poarta orașului care duce spre părțile acelea, am ieșit alergând și mergeam lăcrimând. Din întrebare în întrebare am ajuns. După ce am mers toată ziua, căci era pe la ceasurile nouă dimineață, după cât bănuiesc, când am văzut Crucea, am ajuns pe la apusul soarelui la bi­serica Sfân­tului Ioan Botezătorul care se afla ală­turi de Iordan. Închinându-mă mai întâi în bi­serică, m-am coborât îndată la Iordan și mi-am spălat fața și mâinile cu apa aceea sfântă. După aceea, m-am împărtășit în bi­serica Înaintemer­gătorului cu preacura­tele și de viață făcătoarele Taine. Am mân­cat jumătate dintr-o pâine, am băut apă din Iordan și m-am culcat noaptea pe pământ. A doua zi de dimineață am trecut pe ma­lul celălalt cu o mică barcă pe care am găsit-o acolo. Și iarăși m-am rugat de îndru­mătoarea mea să mă călăuzească acolo unde îi este cu bună plăcere.

Așa am ajuns în acest pustiu. De a­tunci până astăzi m-am depărtat fugind. Sălășluiesc în această pustie, așteptând pe Dumnezeul meu, Care mân­­tuiește de dez­nădejde și de vifor pe cei care se întorc la El”.

„Câți ani sunt, maica mea, i-a spus Zo­sima, de când sălășluiești în acest pus­tiu?”.

„După cât bănuiesc, a răspuns femeia, sunt patruzeci și șapte de ani de când am ieșit din orașul sfânt”.

„Și ce ai găsit sau ce ai avut ca hrană, maica mea?”.

„Am trecut Iordanul ducând cu mine do­uă pâini și jumătate. Acestea, încetul cu încetul, uscându-se s-au împie­trit și în câtăva vreme, mâncându-le, le-am terminat”.

„Și, astfel, ai petrecut cu ușurință scur­gerea atâtor ani, fără să te tulbure marea schimbare ce s-a săvârșit cu tine?”.

„M-ai întrebat acum, Părinte Zosima, i-a răs­puns femeia, un lucru de care mă cu­tremur să și vorbesc. Căci dacă îmi voi aminti atât de multe primejdii pe care le-am suferit și de gândurile care cumplit m-au tulburat, mă tem ca nu cumva să fiu iarăși cuprinsă de ele”.

„Să nu lași nimic, maica mea, a grăit Zosima, din ceea ce ai să-mi vestești. Căci te-am întrebat de acestea pentru ca să mi le arăți pe toate, fără să lași ceva de o parte”.

„Crede-mă, părinte, i-a zis ea, că am pe­trecut șaptesprezece ani în acest pustiu, luptându-mă cu poftele mele nebunești ca și cu niște fiare săl­batice. Când încercam să gust din hrană, doream cărnurile și peștii pe care îi are Egiptul. Doream băutura de vin, atât de plăcută mie, căci am băut mult vin pe când eram în lume. Aici însă nici apă nu aveam să gust. Ardeam de se­te în chip groaznic, dar, de nevoie, sufe­ream. Intră însă în sufletul meu și pofta necugetată a cântecelor des­frânate, tulbu­rându-mă chinuitor să cânt cân­tecele dră­cești pe care le-am învățat. Dar eu îndată lă­crimam și-mi loveam pieptul cu mâinile și-mi aduceam aminte de făgăduința ce-am făcut-o când am plecat în pustie. Mă du­ceam cu mintea la icoana Născătoarei de Dum­nezeu, chezășui­toarea mea, și plân­geam în fața ei, cerând să alunge gândurile mele cele rele care atacau astfel nenoro­citul meu suflet. După ce lăcrimam în­dea­­­juns și-mi băteam cu putere pieptul, ve­deam o lumină care strălucea împrejurul meu. Și din această clipă peste potopul de gânduri venea o liniște statornică.

Dar cum îți voi spune, părinte, gându­rile care mă mânau iarăși la desfrânare? Foc se aprindea înlăuntrul nefericitei mele inimi; toată mă ardea și mă ațâța spre pof­ta împreunării. Îndată ce însă un gând ca acesta mă ataca, mă aruncam la pă­mânt și udam pământul cu lacrimi, socotind că a­pare chezășuitoarea mea, ca o apărătoare în fața mea, călcătoarea de lege, și ceream pedeapsă pen­tru călcarea făgăduinței. Nu mă sculam de la pământ, se și întâmpla să stau la pământ zi și noapte, până ce nu mă lumina acea dulce lumină și-mi a­lunga gândurile ce mă tulburau. Ochiul gândirii mele deci îl îndreptam totdeauna, fără încetare, spre cheză­șuitoarea mea, rugând-o să fie într-ajutor aceleia care tre­cea prin atâtea pri­mejdii în nesfârșitul pus­tiului. Și aveam un aju­tor și un apărător spre pocăință. Așa am petrecut vreme de șaptesprezece ani, lup­tându-mă cu mii de primejdii. Dar din acea vreme și până as­tăzi, ajutătoarea mea a fost lângă mine în toate, călăuzindu-mă prin toate”.

„N-ai avut nevoie de hrană sau de îm­bră­căminte?”, i-a spus Zosima.

„După ce am sfârșit acele pâini, precum ți-am spus mai înainte, m-am hrănit timp de șapte­sprezece ani cu verdețuri și cu altele ce se găseau în pustie. Iar îmbrăcă­mintea pe care am avut-o când am trecut Iordanul s-a sfâșiat, rupându-se. Am sufe­rit mare chin și din pricina frigului, dar și din pri­cina căldurii. Din cauza arșiței ar­deam, iar din pricina gerului înghețam și tremuram, așa că de multe ori cădeam la pământ și rămâneam aproape fără răsufla­re și nemișcată. M-am luptat deci cu multe și felurite nevoi și ispite neno­ro­cite. Din acel timp însă și până acum puterea lui Dumnezeu a păzit în multe chipuri păcătosul meu suflet și smeritul meu trup. Căci am do­bân­dit o hrană neîmpuținată, nădejdea mântuirii mele, gândindu-mă numai de la câte rele m-a mân­tuit. Mă hră­nesc și mă acopăr cu cuvântul lui Dumne­zeu, care ține toate. Nu numai cu pâine va trăi omul, iar cei care au lepădat îmbră­că­mintea păcatului cu piatră s-au îmbră­cat, dacă n-au avut aco­perământ”.

Când a auzit Zosima că a amintit și citate din Scriptură, din cărțile lui Moise, din Iov și din cartea Psalmilor, i-a spus:

„Ai citit cartea Psalmilor, maica mea, sau alte cărți?”.

Când a auzit acestea a zâmbit și a zis bătrânului:

„Crede-mă, omule, că n-am văzut de când am trecut Iordanul pe alt om decât astăzi chipul tău. Dar nici fiară sălbatică sau altă viețuitoare n-am zărit de când am văzut acest pustiu. Iar carte n-am învățat niciodată. Nici n-am auzit pe ci­neva cântând sau citind psalmi. Cuvântul lui Dumnezeu însă, Care este viu și lu­crător, dă omului cunoștință.

Aici este sfârșitul istorisirii mele. Și fac și acum ceea ce am făcut când am început poves­tirea: te jur și acum pe în­truparea Cuvântului lui Dum­nezeu, să te rogi pentru mine păcătoasa”.

Comentarii Facebook


Știri recente

Factbox: Ortodoxia românească în Canada

De Ziua Canadei (1 iulie), prezentăm principalele date despre prezența ortodocșilor români în această țară. Peste o cincime din populația Canadei este sosită în această țară prin imigrație. La recensământul din 2016, aproape un sfert…