Cezar-Ivan Coliță, doctor al Școlii Doctorale Dumitru Stăniloae de la Facultatea de Teologie din București și doctorand în neuroștiințe la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București a fost unul dintre cei care au luat cuvântul în cadrul Conferinței clericilor din Arhiepiscopia Bucureștilor care a avut loc pe parcursul zilelor de luni și marți, la Palatul Patriarhiei.
În contextul Anului comemorativ al tuturor sfinților tămăduitori fără de arginți, cercetătorul în neuroștiințe a adus în atenție o temă mai puțin discutată, vindecările onirice petrecute în spațiul eclezial.
Cercetătorul a subliniat din start că „limitele cunoașterii umane ne amintesc că viața și sănătatea depind, în cele din urmă, de voia și mila lui Dumnezeu”. Astfel, prin sfinții săi, Dumnezeu a dăruit mai multe vindecări minunate inclusiv prin intermediul visului, un lucru des întâlnit în creștinismul Antichității târzii, dar mai puțin cunoscut în zilele noastre.
„De ce tocmai prin vis? Pentru că visul, atât ca act psihofiziologic, cât și duhovnicesc, mișcă simțirea, iar prin simțire pătrundem mai ușor în adâncul sufletului. În funcție de adâncimea trăirii din vremea somnului, unele vise, deși rarisime, pot produce vindecări sau pot schimba chiar și cele mai dificile caractere”.
Redăm textul integral prezentat de Cezar-Ivan Coliță.
Sfinți taumaturgi și vise tămăduitoare în creștinismul bizantin
În zilele noastre, medicina a atins un nivel de dezvoltare fără precedent, cu investiții colosale în cercetare și tehnologii inovative, deschizând noi perspective în tratamentul și prevenirea bolilor. Cu toate acestea, sănătatea absolută este imposibil de atins, iar multe boli grave nu au încă un leac sigur. Aceste limite ale cunoașterii umane ne amintesc că viața și sănătatea depind, în cele din urmă, de voia și mila lui Dumnezeu.
În istoria Bisericii, mulți credincioși și-au pus nădejdea în intervenția dumnezeiască prin mijlocirea sfinților doctori fără de arginți, care au primit de la Dumnezeu darul facerii de minuni. Numeroasele lor lucrări minunate, săvârșite atât în timpul vieții, cât și după trecerea la Domnul, au adus alinare bolnavilor, inclusiv prin intermediul visului, un lucru des întâlnit în creștinismul Antichității târzii, dar mai puțin cunoscut în zilele noastre.
De ce tocmai prin vis? Pentru că visul, atât ca act psihofiziologic, cât și duhovnicesc, mișcă simțirea, iar prin simțire pătrundem mai ușor în adâncul sufletului. În funcție de adâncimea trăirii din vremea somnului, unele vise, deși rarisime, pot produce vindecări sau pot schimba chiar și cele mai dificile caractere. Istoviți de suferința fizică, anumiți bolnavi decideau să meargă în bisericile ce conțineau moaștele acestor sfinți, adormind acolo peste noapte, dimineața trezindu-se vindecați după ce îi întâlniseră pe sfinți în vis.
Vindecările onirice, petrecute în spațiul eclezial, arată rolul pe care lăcașurile sfinților taumaturgi l-au jucat în îngrijirea bolnavilor. Dintr-un anumit punct de vedere, aceste biserici pot fi considerate primele spitale publice ale lumii creștine. Ele continuau misiunea primelor instituții caritabile înființate de Biserică în secolul al IV-lea, la Cezareea Capadociei, Edessa și Antiohia.
Fenomenul viselor tămăduitoare nu era unul izolat, ci era văzut ca parte a planului divin al mântuirii, în care vindecarea trupului era strâns legată de cea a sufletului și de îndreptarea vieții. Minunile postume ale sfinților taumaturgi din Bizanțul secolelor V-VII, consemnate în diverse colecții hagiografice, erau adesea legate de vindecările miraculoase ce aveau loc în visele pelerinilor bolnavi. Astfel ajungem să vorbim despre tămăduirile Sfinților Cosma și Damian, Chir și Ioan, Artemie, dar și ale altor sfinți grabnic ajutători.
Sfinții Cosma și Damian
Cei mai cunoscuți din ceata doctorilor fără de arginți sunt Sfinții Cosma și Damian. Biserica ortodoxă prăznuiește trei perechi distincte de sfinți care poartă aceleași nume și care au trăit în locuri diferite în perioada secolelor III-IV. Pe 1 iulie sunt cinstiți Sf. Cosma și Damian din Roma, pe 17 octombrie cei din Arabia, iar pe 1 noiembrie cei din Asia. Cei implicați în tămăduirile somniale din Bizanț au fost medicii de origine arabă, martirizați în regiunea Ciliciei, sudul Asiei Mici. Ulterior, trupurile celor doi au fost mutate în orașul Cyr din Siria, mai precis într-o renumită biserică ce le purta hramul, asociată cu fenomenul visării taumaturgice.
În secolul al V-lea, fragmente din moaștele Sfinților Cosma și Damian au fost aduse în diverse biserici închinate lor din Constantinopol, Roma și Tours. Odată ajunse acolo, numeroși bolnavi s-au bucurat de vindecare prin intervenția miraculoasă a sfinților.
În Constantinopol dispunem de cele mai multe mărturii privitoare la însănătoșirea miraculoasă a pelerinilor în lăcașul celor doi martiri, numit Kosmidion. Acesta a fost construit în anul 439 și se afla în afara zidurilor Constantinopolului, mai precis în partea de nord-vest a metropolei. În secolele VI-VII, o antologie de minuni a fost alcătuită de mai mulți autori anonimi pentru a da mărturie despre numeroasele vindecări nocturne petrecute în interiorul acestei biserici.
Textul intitulat Minunile Sfinților Cosma și Damian conține 47 de capitole. Fiecare dintre acestea relatează câte un miracol săvârșit de cei doi sfinți taumaturgi. Dintre cele 47 de minuni, 33 dintre ele (cu alte cuvinte, un procent de 71%) oferă mărturie clară despre vindecarea prin vis a suferinzilor de la Kosmidion. În acest edificiu eclezial și-au mai aflat tămăduirea atât împăratul Iustinian cel Mare, fapt relatat de Procopius de Cezareea în lucrarea De Aedificis (I, 6, 5-8), cât și un episcop de Ohrida, pe nume Lavrentie, conform Cronicii latine scrisă de Marcellinus Comes.
Bolile de care pelerinii bolnavi erau vindecați în vis de către Sfinții Cosma și Damian erau diverse, printre care amintim: hidropizie, ascită, cancer, hemoragii, septicemii, afecțiuni urinare, probleme dentare, orbire, boli gastro-intestinale, paralizie, afecțiuni cardiace, muțenie, fracturi, fistule, dar și cazuri de demonizare. Multe dintre semnele intervențiilor chirurgicale realizate de cei doi mucenici în timpul visului erau vizibile dimineața la trezirea pacienților din somn, lucru menționat în șase capitole distincte (m. 1; 13; 16; 17; 26; 28). Autorii hagiografiei relatează în trei capitole câteva întrevederi onirice telepatice (m. 9; 10; 17).
Mai exact, bolnavii adormiți unul lângă altul se întâlneau reciproc într-un vis comun în care erau cercetați și vindecați de către slăviții martiri. O altă categorie onirică deosebită mai apare în șase capitole ale antologiei (m. 6; 25; 26; 31; 32; 34). Ea se referă la un vis revelat de mucenici unei alte persoane adormite la Kosmidion, care indica remediul potrivit pentru boala suferindului aflat lângă aceasta. Pacienții care beneficiau de respectivul remediu erau fie simpli străini, fie copiii celor vizitați în vis de sfinții Cosma și Damian.
Aceste minuni atipice ne arată că ele nu sunt rezultatul autosugestiei, coincidenței sau efectului placebo, după cum ar putea susține unele voci mai sceptice.
Sfinții Chir și Ioan
Sfinții Chir și Ioan au trăit în perioada secolelor III-IV și au fost martirizați în anul 303 în localitatea egipteană Canopus, o suburbie a Alexandriei.
Sfântul Chir era creștin, de profesie medic. Trăia în Alexandria și trata diverși locuitori ai orașului în cabinetul său amenajat într-o încăpere a propriei locuințe. După mai mulți ani, a plecat din oraș, stabilindu-se în pustia Arabiei din dorința de a trăi o viață eremitică. Aici, Dumnezeu l-a înzestrat cu harisma facerii de minuni, tămăduind prin cuvânt mulți bolnavi ce îi treceau pragul chiliei. Sfântul Ioan a fost inițial soldat în armata romană. A demisionat din postul său deoarece auzise despre minunile lui Chir și dorea să devină ucenicul său. Ajuns în Arabia, Ioan a devenit ucenicul acestuia, iar după scurtă vreme avea să fie și el înzestrat de Dumnezeu cu harul tămăduirii.
Cei doi au suferit martirajul în contextul arestării unor femei creștine la Canopus, pe care sfinții Chir și Ioan le-au vizitat în închisoare pentru a le încuraja să rămână fidele credinței lor, în ciuda supliciilor pe care urmau să le îndure. Împreună cu aceste femei, Sfinții Chir și Ioan au pătimit o moarte martirică prin supunerea lor la diverse chinuri și tăierea capului în ziua de 31 ianuarie, anul 303.
Moaștele sfinților Chir și Ioan au fost descoperite în anul 428, ca urmare a unei vedenii îngerești avută de Sfântul Chiril al Alexandriei. Îngerul i-a indicat locul de veci al martirilor, aflat în biserica Sfântului Marcu din Alexandria. Odată dezgropate, moaștele au fost duse la Menouthis, o suburbie a Alexandriei, în biserica Sfinților Evangheliști, care a primit apoi hramul celor doi mucenici.
Aducerea moaștelor a avut drept scop eclipsarea până la dispariție a practicilor divinatorii păgâne din templul zeiței Isis, situat în aceeași localitate. Acțiunea patriarhului Chiril s-a dovedit eficace de-a lungul timpului deoarece templul a intrat treptat în decădere, fiind în cele din urmă demolat în anul 486.
Între secolele V-VII d. Hr., biserica Sfinților Chir și Ioan din Menouthis a funcționat ca centru de vindecare pentru bolnavii ce poposeau și adormeau noaptea lângă mormântul mucenicilor. Ca atare, 70 de minuni au fost transpuse în scris de către Sfântul Sofronie de Ierusalim în anul 615 în urma unei călătorii făcută în nordul Egiptului.
Colecția alcătuită de Sfântul Sofronie (inclusă PG, vol. 87) dă mărturie despre 56 de vise tămăduitoare (cu alte cuvinte, un procent de 80%) descrise pe larg de către viitorul patriarh de Ierusalim. Intervențiile din visele bolnavilor vizau tămăduirea prin atingere sau prin prescrierea unui remediu ce trebuia folosit la trezire de către suferinzii cercetați noaptea de cei doi martiri. Leacurile prescrise erau imprimate de prezența harică a mucenicilor care, odată consumate sau atinse de trupul bolnav, produceau însănătoșirea instantanee.
Multe boli incurabile erau așadar vindecate de sfinții locului după una sau mai multe nopți de ședere în biserica ce le purta hramul. Totodată, Chir și Ioan izgoneau duhurile necurate din cei demonizați lăsați peste noapte de apropiații lor înăuntrul lăcașului. Un lucru deosebit de important este acela că însuși Sofronie a fost vindecat de cataractă în urma a cinci întrevederi din vis cu Sfinții Chir și Ioan.
Autorul relatează pe larg evenimentul în ultimul capitol al hagiografiei, intitulat Minunea 70. La fel ca în cazul minunilor Sfinților Cosma și Damian, hagiografia Sfinților Chir și Ioan include și ea mărturii despre visele telepatice ale bolnavilor în două capitole (m. 23 și 69). În plus, Sfântul Sofronie descrie șase cazuri de vindecări survenite prin intermediul remediilor prescrise în visele altor bolnavi adormiți în biserică (m. 10; 34; 44; 54; 63; 67).
Vindecarea minunată a autorului și cele două tipologii onirice amintite mai devreme oferă dovada autenticității miracolelor petrecute în biserica din Menouthis.
Sfântul Mucenic Artemie
Sfântul Mucenic Artemie a trăit în secolul al IV-lea și a fost guvernator al Egiptului. A suferit o moarte martirică în timpul prigoanei lui Iulian Apostatul din pricina mărturisirii sale de credință în fața împăratului la Antiohia, în anul 363. Moaștele sale au fost aduse din Siria la finele secolului al V-lea în biserica Sfântului Ioan Botezătorul din cartierul Oxeia (nordul Constantinopolului), în vremea domniei împăratului bizantin Anastasie. Aici, tămăduirile au început să se manifeste în special în cazul bolnavilor ce sufereau de probleme gastro-intestinale, dar și de afecțiuni, traumatisme și infecții la nivelul zonelor intime.
Un text hagiografic compus de un autor anonim între anii 658-668 dă mărturie despre 45 de minuni datorate Sfântului Artemie, dintre care 32 (mai precis 71%) reprezintă cazuri de vise tămăduitoare.
De obicei, bolnavii care poposeau în biserica din Oxeia cu speranța tămăduirii de către Sfântul Artemie dormeau în incinta unui spațiu special amenajat în nava de nord a edificiului eclezial. De asemenea, nobilii apelau la ajutorul Sfântului Artemie, adormind noaptea lângă mormântul său, aflat în cripta lăcașului.
De obicei, Sfântul Artemie îi vindeca în trei moduri pe suferinzii adormiți înăuntrul bisericii, și anume: prin simplă atingere și prin semnul crucii făcut deasupra zonelor afectate de boală; prin prescrierea unui leac sau remediu ce trebuia utilizat la trezirea bolnavului din somn sau prin intermediul operațiilor chirurgicale (m. 13; 15; 22; 25; 29; 42; 44).
Merită spus că bolnavii nu se așteptau să aibă parte de un vis, ci de o intervenție tainică din partea martirului sesizată dimineața la trezire. La fel ca în toate cazurile de tămăduire săvârșite de sfinții doctori fără-de-arginți în timpul ațipirii, aparițiile onirice ale Sfântului Artemie reprezintă doar o manifestare suplimentară a vindecării miraculoase. Visul nu era deci o condiție sine qua non a vindecării petrecute peste noapte.
Uneori, Sfântul Artemie apărea în visele bolnavilor, însoțit de Sfântul Ioan Botezătorul și de Sfânta Fevronia, o martiră siriană din secolul al IV-lea, ale cărei moaște se aflau în incinta bisericii (m. 38). Un aspect important este că Sfântul Artemie era implicat atât în aparițiile onirice telepatice ale pacienților săi (m. 10; 24; 30), cât și în tămăduirile onirice descoperite prin intermediul altor bolnavi adormiți în biserică (m. 22; 24; 28; 30; 36; 42), asemenea Sfinților Cosma și Damian din Constantinopol și Sfinților Chir și Ioan din Menouthis.
Alți sfinți taumaturgi
Vindecări nocturne similare celor descrise mai sus au mai avut loc între secolele V-X și în alte lăcașuri de cult bizantine. Printre ele se numără bisericile Sfântului Pantelimon din Constantinopol și Nicomidia, basilica Sfântului Dimitrie din Tesalonic, biserica Sfintei Tecla din Seleucia, o biserică închinată Maicii Domnului din Constantinopol – cunoscută pentru minunile Sfântului Terapont, biserica Sfântului Dometie Persul din Cyr, o biserică din Uzalis închinată Sfântului Arhidiacon Ștefan și mai multe biserici ale Arhanghelului Mihail de la Sosthenion, Chonae și Muntele Gargano.
Concluzii
Privită în ansamblu, adormirea bolnavilor în apropierea sfintelor moaște sau lângă mormintele martirilor dezvăluie un lucru interesant. Somnul, o stare în care pierdem orice control voluntar, devine astfel un mijloc de încredere profundă în intervenția divină. Ațipirea în vechime a bolnavilor lângă moaștele doctorilor fără de arginți, reflectă speranța că Dumnezeu, prin sfinții Săi, va aduce negreșit vindecarea. Aceasta nu este o nicidecum o formă de divinație onirică, cum întâlnim în religiile politeiste, ci o expresie a credinței că, atunci când toate soluțiile omenești au fost epuizate, Dumnezeu rămâne în cele din urmă singura nădejde.
Credința în minuni a oamenilor aflați în necazuri, deși importantă, nu trebuie să fie o cerință absolută. Mai presus de orice, este nevoie de încrederea în planul tainic al Proniei divine în viața personală. Prin încercările pe care le trăim, Dumnezeu poate lucra nu doar pentru noi, ci și pentru semenii noștri, care pot găsi în acestea o importantă lecție de viață necesară pentru mântuire. Minunile nu sunt un fenomen excepțional sau de neînțeles, ci un semn al prezenței iubitoare a lui Dumnezeu în lume. Ele nu contrazic legile naturii, ci le transcend, arătând că Dumnezeu poate interveni în mod direct în viața oamenilor.
În încheiere, conchidem că acțiunile tainice ale doctorilor fără-de-arginți, prin care bolnavii de odinioară se vindecau adesea în urma descoperirilor din vis, ne pot insufla încredere și evlavie față de aceștia, dar și față de noii sfinți taumaturgi ai zilelor noastre, precum Sfântul Nectarie de la Eghina, Sfântul Luca al Crimeii, Sfântul Nichifor Leprosul, Sfântul Efrem cel Nou și mulți alții. Închinarea și rugăciunea către acești sfinți pot viza într-adevăr nevoia de vindecare trupească, dar și alinarea sufletului împovărat de griji, întristări, nedreptate și singurătate.
Foto credit: Basilica.ro / Mircea Florescu
