Înaintea oricăror diferențe de port, de grai, de obiceiuri sau tradiții, românii se regăsesc în credință. Și tot păstrarea credinței a fost cea care, din nedrepte pricini istorice, i-a determinat să-și părăsească vetrele pentru a se regăsi dincolo de munți, de ape, de văi, uniți în aceeași mărturisire. Așa s-a „născut” Teșila, cu vreo 300 de ani în urmă, un sat de pe Valea Doftanei, unde s-a stabilit o comunitate de oieri transilvăneni, obligată să-și părăsească vatra din cauza persecuțiilor austro-ungare. Aici și-a ridicat lăcaș de rugăciune pentru a dăinui cu numele lui Hristos în inimi.
Spre acest sat și spre biserica lui, din Protopopiatul Câmpina, Arhiepiscopia Bucureștilor, am pornit într-un miez de ianuarie nefiresc de însorit, cu ghiocei clopoțind o prea grăbită primăvară și cu turme de oi păscând pe culmile molcome ale Baiului. Doream să cunoaștem rodul acestei dăinuiri a credinței aici, acum, în acest nou început de mileniu creștin.
Începuturi, credință și continuitate
O însemnare documentară din hrisoavele Mănăstirii Mărgineni, ctitoria lui Constantin Cantacuzino, pomenește satul Teșila ca fiindu-i închinat ca metoc. În jurul anului 1700, împreună cu vecinii lor din Trăisteni, au ridicat din piatră de râu și lemn o bisericuță în zona Negraș – Mogoșoaia, în care coborau să slujească, din Ardeal, ieromonahi precum Vavila, Dionisie, Iacob sau Neofil. Așa s-au rugat împreună românii din cele două sate până la 1790, când cei din Teșila și-au construit propriul lăcaș de rugăciune. Astăzi, de existența lui vorbesc cinci cruci de piatră din curtea actualei biserici, una mai mare și patru mai mici, care marchează locul vechiului altar. Continuitatea credinței s-a asigurat nu numai prin slujire continuă, ci și prin transmiterea primului hram, „Adormirea Maicii Domnului”, către actuala biserică, înălțată între 1871 și 1875, prin munca credincioșilor și prin sprijinul financiar al unor mari proprietari din zonă. Prima pictură, în tempera, a fost probabil executată de un anume Petre Stănescu, a cărui semnătură se regăsește pe câteva icoane care datează cam din aceeași perioadă. După mai multe reparații și consolidări, în 1988, biserica a fost repictată, tot în tempera, de către Elena Vasilescu din București, împreună cu elevii săi.
(Mai multe informații în Ziarul Lumina)
