Taina Sfântului Maslu

Cuvânt Teologic al al părintelui Dumitru Stăniloae

Duminica a patra după Paști (a Slăbănogului)

În Taina Maslului se îm­­părtășește cre­din­cio­­­sului bolnav în chip ne­­văzut harul tă­mă­du­­irii sau ușurarea durerii tru­peș­ti, al întăririi sufletești și al ier­­tării de păcatele rămase du­pă mărturisire, prin ungerea cu untdelemn sfințit, însoțită de rugăciunile preoților. Prac­ti­ca­­rea ei în timpul Apostolilor, deci provenirea ei prin Apostoli de la Hristos însuși, e atestată în Epistola lui Iacob: „De este ci­­neva bolnav, să cheme preoții Bi­­sericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în nu­­mele Domnului. Și ru­gă­ciu­nea credinței va mântui pe cel bol­­nav și-l va ridica pe el Dom­nul, iar de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (5, 14-15).

Una dintre cauzele principa­le ale deprimării și descurajării o­mului este boala. Și de multe ori nici boala, nici deprimarea nu pot fi învinse numai cu mij­loa­ce omenești. Bolnavul cre­din­­cios e chinuit și de conștiința că boala lui are cauza și în une­le păcate pe care nu le-a putut măr­turisi sau că eventual va mu­ri fără iertarea acestor pă­ca­te. Și cine nu trece în viața lui prin boală și prin aceste de­pri­­mări și îngrijorări care-i mă­­­resc suferința? Ele intră în com­ponența existenței ome­nești. E posibil să credem că Dum­nezeu nu S-a gândit și la un ajutor dat omului în aceste si­tuații de boală și de slăbire su­fletească? Taina aceasta a­ra­tă că Dumnezeu Își manifestă mi­la Lui și față de cei suferinzi ca­re-și pun nădejdea în El, care a­pelează la El când ajung în a­ces­te situații. De aceea, în toate ru­găciunile Maslului se apelea­ză mai ales la mila lui Dum­nezeu, iar Dumnezeu apare în a­ceastă Taină lucrând ca „Doc­to­rul” plin de milă. În pripeala cân­tării lui Arsenie, de la sfin­ți­rea untdelemnului cu care se un­ge bolnavul, pripeală ce se re­petă după fiecare tropar, se ce­re: „Stăpâne Hristoase, Mi­los­­tive, miluiește pe robul tău„. Iar în podobia glasului IV se ce­re: „Doctorul și ajutătorul celor ce sunt întru dureri… dăruiește tă­măduire neputinciosului ro­bu­­lui Tău, Milostive, miluiește pe cel ce mult a greșit și-l mân­tu­­iește de păcate„.

Harul nu lucrează asupra trupului fără să lucreze și asupra sufletului

Uneori harul lui Dumnezeu lu­crează mai mult sau mai pu­țin direct asupra trupului, vin­de­­cându-l, deși, chiar și în acest caz, se produc și întărirea su­fle­­tească, și iertarea păcatelor ce­lui bolnav. Alteori, vindeca­rea se produce mai mult prin în­tărirea puterilor sufletești; iar alteori, prin iertarea pă­ca­te­lor nemărturisite, întrucât a­ceas­ta întărește sufletul și, prin suflet, și trupul. Dar prin ha­rul acestei Taine se dă în mod principal vindecarea tru­pu­lui. Numai când este rânduit ca bolnavul să moară, nu se pro­duce acest efect principal, ci nu­mai celelalte.

Taina aceasta poate fi soco­ti­tă, prin excelență, Taină a tru­pu­lui, sau Taina rânduită pentru însănătoșirea trupului. Prin ea se pune în relief valoa­rea pozitivă acordată de Dum­n­ezeu trupului omenesc, ca U­nul care Însuși a luat trup și îl ți­ne în veci, ne mântuiește prin el, împărtășindu-ne viața dum­ne­zeiască.

În rugăciunea citită după al doi­lea Apostol și a doua Evan­ghe­lie se cere lui Hristos în­să­nă­toșirea bolnavului, pe baza fap­tului că El S-a întrupat și „S-a zidit (creat) pentru zidirea Sa„, arătând voința Lui de a mân­tui trupul și de a-l înălța în Îm­părăția lui Dumnezeu, de a fa­ce din trupuri un mijloc de co­mu­nicare veșnică între Dum­nezeu și oameni.

De aceea, tot în aceeași ru­gă­­ciune se cere sălășluirea Du­hu­lui Sfânt în cel bolnav, po­tri­vit cuvântului Sfântului A­pos­tol Pavel (1 Cor. 6, 19; 3, 16-17): „Ca­ută dintru înălțimea Ta cea sfân­tă, mântuindu-ne pe noi pă­cătoșii și nevrednicii robii Tăi, cu darul Sfântului Duh, în cea­sul acesta, și-L sălășluiește pe dânsul întru robul Tău (N)„. Du­hul Sfânt e închipuit și co­mu­nicat prin untdelemnul sfin­țit chiar în timpul acestei Taine de către preoți, untdelemn cu ca­re se unge bolnavul.

Existența omului este nespus de complexă. E imposibil de separat între trup și suflet a­tâ­ta timp cât omul trăiește, deci între lucrarea harului a­su­pra trupului și asupra sufletului, însăși vindecarea trupului e simțită de bolnav ca un har dat lui ca persoană umană in­te­­grală. Trupul e plin de ener­gi­ile sufletului; prin el lucrează su­fletul; fără el sufletul nu poa­te lucra. De aceea harul nu lu­crează asupra trupului fără să lucreze și asupra sufletului. A­supra sufletului lucrează în­să, întărindu-l și curățindu-l de pă­cate și liniștindu-i prin a­ceas­ta conștiința, ceea ce are un e­fect întăritor și asupra tru­pu­lui, ca să-l facă un instrument al lucrării bune a sufletului și ca să întărească și sufletul.

De aceea în rugăciunile Tai­nei se cer împreună: tămă­du­i­rea trupului, iertarea de păcate și curățirea sufletului de pă­ca­te. Sălășluirea Duhului are mai ales scopul curățirii de pă­ca­te și al tămăduirii de patimi și al ridicării omului la o viață de sfințenie, de slujire curată a lui Dumnezeu. Întrucât pă­ca­tul este o boală a sufletului mai a­les când s-a îndesit în patimi, și ca atare e și o cauză a bolii tru­pului, Maslul este socotit a­tât ca o tămăduire a trupului, cât și a sufletului, și Dumnezeu e numit „Doctorul sufletelor și al trupurilor„. El e socotit necesar și pentru vindecarea pati­mi­­lor, întrucât, chiar dacă pă­ca­tele care au provenit din ele, sau le-au produs pe ele, au fost măr­turisite, ele nu se pot tă­mă­dui așa de ușor și e imposibil ca să nu țâșnească din ele fapte pă­cătoase aproape continuu.

Insistența cu care se cere, cu mult mai mult decât în Taina Po­căinței, tămăduirea bolna­vu­lui de patimile sufletești o­da­tă cu tămăduirea trupului ne dă să înțelegem că mai ales la a­ceste rădăcini ale păcatelor se re­feră Taina Maslului, căci la a­­ceastă fază progresată a slă­bi­ciunilor păcătoase ale omului, provenită din nesocotirea Tai­­nei Pocăinței și a con­lu­cră­rii sale cu harul Botezului și al Mi­rungerii, se reduce de fapt pă­cătoșenia. Spovedania ante­ri­­oară Maslului a adus bolna­vu­lui iertare de păcatele măr­tu­risite, dar el n-a avut timp să to­pească, prin conlucrare cu ha­rul redobândit, slăbiciunile pă­­cătoase, hrănite printr-o o­biș­nuință îndelungată cu pă­ca­tul, slăbiciuni care explică a­de­se­­ori și boala trupului. Sau, poa­te, bolnavul n-a putut descrie în mod corespunzător a­ces­te slăbiciuni, care se pierd a­deseori în ceața indefinitului.

Pe lângă aceea, pe cât de im­po­­sibil este să se separe între trup și suflet, tot pe atât de im­po­­sibil este să se separe între o­mul total și influența fe­no­me­ne­lor văzute și a forțelor rele ne­­văzute asupra lui. Eli­be­ra­rea de influențele văzute se fa­ce și prin întărirea simțurilor tru­pului cu harul Sfântului Duh, a cărui introducere în ele se face prin ungerea lor cu unt­de­­lemnul sfințit. Prin aceasta sim­țurile sunt curățite, sfințite, în­tărite în ele înseși împotriva is­pitelor ce vin de la lucrurile din afară și de la forțele rele ne­vă­zute prin mijlocirea lor.

Lucrarea Sfântului Duh în om prin Taina Maslului

Astfel, în rugăciunile Mas­lu­lui în care se cer deodată tă­mă­du­irea trupului, iertarea de pă­ca­te și tămăduirea de patimi, e­­liberarea simțurilor de influ­en­țele rele și alungarea vrăj­ma­șului, toate acestea se cer pen­t­ru ca bolnavul, devenit să­nă­tos trupește și sufletește, să poa­tă trăi o viață curată, închi­na­­tă slujirii lui Dumnezeu. A­ceas­ta arată că Taina Maslului nu e pentru moarte ca în catolicism, ci pentru o viață întru să­nă­tate și curăție.

Lucrarea Sfântului Duh în om, care e cerută și acordată prin Taina Maslului, nu s-ar pu­tea efectua însă fără o des­chi­dere a sufletului bolnavului, prin credință și căință. Poate mi­ra faptul că bolnavului care pri­mește această Taină nu i se ce­re o mărturisire de credință ca la Botez, unit cu Mirun­ge­rea, și ca la Euharistie, o măr­tu­risire a păcatelor unite cu mărturisirea credinței, ca în Taina Pocăinței; dar preoții au te­meiul să o considere dată, așa cum consideră episcopul măr­turisirea de credință dată de cel ce se hirotonește întru di­a­­con sau preot (prin certificat te­ologic și prin spovedanie îna­in­te de Hirotonie), sau învoirea da­tă de cei ce se căsătoresc. În­suși faptul că bolnavul cheamă pre­oții să se roage pentru el im­pli­­că credința lui în lucrarea lui Dumnezeu prin această Tai­nă. Pe lângă aceea, de obicei, el se mărturisește înainte. Apoi, o­mul bolnav are o sensibilitate de­osebită pentru Dumnezeu. El își dă seama de neputința sa ca om și a omului în general și își pune suprema nădejde în Dum­nezeu. Dumnezeu i-a de­ve­­nit mai transparent prin slă­bi­ciunea trupului.

De aceea, preotul se înteme­ia­ză și pe credința și căința bol­na­­vului, cerând de la Dum­nezeu harul Lui tămăduitor și cu­rățitor.

Iată câteva texte din ru­gă­ciu­nile Maslului, edificatoare pen­tru aceste scopuri ale lui și pen­tru deschiderea bolnavului fa­ță de ele.

Mai întâi, în rugăciunea a­min­­tită (după a doua Evan­ghe­lie), după ce s-a cerut să­lăș­lu­i­rea Duhului Sfânt în cel bolnav, se spune: „Căci el și-a cu­nos­cut păcatele și a venit cu cre­dință la Tine. Deci, primin­du-l cu iubirea Ta de oameni, ori de a greșit cu cuvântul sau cu gândul, iertându-l, șterge-l și cu­rățește-l pe el de tot pă­ca­tul și, petrecând pururea îm­pre­­ună cu el, păzește-l în cei­lalți ani ai vie­ții lui, ca, umblând întru în­drep­tările Tale, să nu mai fie o bat­jocură a dia­vo­l­ului, ca și în dân­sul să se mă­rească prea­sfânt numele Tău„. Iar înainte de acestea s-a ce­rut tămăduirea tru­pului bol­na­­vului.

Însuși Hristos Cel jertfit Se sălășluiește prin semnul crucii în bolnav

Într-o cântare, mai înainte de sfințirea untdelemnului, se ce­re: „Caută din cer, Cela ce ești neajuns, ca un milostiv, cu mâ­na Ta cea nevăzută însemnând, Iu­bi­to­rule de oameni, prin untde­lem­nul Tău cel dum­ne­zeiesc, sim­țurile acestuia ce aleargă la Ti­ne cu credință și-și ce­re ier­ta­rea greșelilor, dă­ru­in­du-i tă­mă­du­ire sufletului și tru­pului, ca să Te prea­mă­reas­că pe Tine cu dra­goste, mărind stă­pânirea Ta„. Preoții ung pe bol­nav cu unt­delemn la sim­țu­ri­le principa­le, în semnul cru­cii, iar semni­fi­ca­ția crucii în a­ceas­tă ungere o a­rată cân­tă­re­țul care cântă în timp ce preotul săvârșește a­ceas­tă ungere: „Doam­ne, armă a­su­pra dia­vo­lu­lui crucea Ta ai dat nouă, că se scutură și se cu­tre­mură ne­su­­ferind a căuta spre pu­terea ei, căci morții i-ai sculat și moar­tea ai surpat„. În­suși Hris­­tos Cel jertfit Se să­lășl­u­ieș­­te prin semnul crucii în bol­nav, dân­du-i puterea înfrâ­nă­rii de la pă­cate, a rezistenței la ori­ce egoism al pornirilor pă­că­­toa­se; cu ea se va întări sufletul lui, pentru ca să biru­ias­că boa­la din trup. Crucea e mij­lo­cul prin care vi­ne puterea din trupul lui Hris­tos, Care a biruit moartea.

Împotriva acțiunii forțelor ne­văzute se cere și ajutorul ne­vă­zut al sfinților, al mucenici­lor, al Maicii Domnului.

„Nimeni nu se mântuiește singur, ci se mântuiește prin rugăciunile Bisericii”

Mai e de menționat că Mas­lul se face de obicei cu partici­pa­­rea mai multor credincioși, ca­­re se roa­gă și ei concomitent cu pre­o­ții. Din această largă co­mu­­­ni­u­ne, din acest semn al dra­­­gostei pe care i-l dau mai mulți semeni în starea lui de boa­­lă și ne­pu­tin­ță, bolnavul prin­­de de asemenea pu­tere de re­­­fa­cere trupească și su­fle­teas­că. Cuvântul lui Ho­mi­a­­kov, „Ni­­meni nu se mântuiește singur, ci se mântuiește prin ru­gă­ciu­­nile Bisericii, ale Sfinților, ale Mai­cii Domnului„, se adeve­reș­te și la săvârșirea acestei Tai­ne.

Însăși săvârșirea acestei Tai­ne de către mai mulți preoți (de șapte, sau măcar de doi) ma­nifestă voința Bisericii de a pu­ne mai multe forțe ale ei în miș­care, prin comuniunea în ru­găciune și în dragoste, por­ni­rea mai multora de a scăpa un mem­bru al ei de situația de ne­pu­tință și de durere în care se află. Mai ales la boală simte o­mul trebuința simpatiei și a co­mu­niunii, mai ales în această oca­zie se adeverește cum omul slă­bit prinde putere din dra­gos­tea mai multora.

Dar această comuniune îi dă pu­teri omului nu numai prin ce­ea ce are omenesc în ea, ci în pri­mul rând prin faptul că toți cei ce vin și intră într-o comu­ni­u­­ne cu semenul lor bolnav vin cu credința în Hristos, Care a vin­decat toată boala și ne­pu­tin­ța, a biruit moartea, a vindecat pe unii oameni pentru rugăciu­ni­­le altora și a spus că unde sunt doi sau trei adunați în numele Lui, adică în credința în El și în dragostea între ei, este și El în mijlocul lor. Ei îl ajută pe cel bolnav numai pentru că fac transparente și lucrătoare, prin credința și rugăciunea lor, pre­zența și puterea lui Hristos, nu­mai pentru că înlesnesc co­mu­­niunea bolnavului cu Hris­tos prin credința lui, întărită de credința lor.

Ca în toate Tainele, tot așa și în această Taină, comuniunea cu preotul și cu alți semeni ne a­jută să intrăm în comuniune cu Hristos.

În cele de mai sus s-au spus ce­­le necesare și despre elemen­te­­le constitutive ale Tainei: despre preoți ca săvârșitori, despre primitorii ei, despre unt­de­­lem­nul sfințit, despre mâna pre­­otului care unge pe bolnav cu el, în numele Domnului, despre deschiderea bolnavului, prin credință și căință, harului tă­­măduitor al trupului și al slă­bi­ciunilor sufletești și al ier­tă­rii păcatelor ce i se împărtă­șeș­te.

Mădularele trupului sunt un­se de șapte ori în semnul cru­cii, după citirea a șapte pe­ri­cope evanghelice și din A­pos­tol, și după citirea a șapte ru­gă­ciu­ni, pentru că șapte sunt da­ru­rile Sfântului Duh, pentru că șap­te au fost duhurile rele scoa­se din femeia păcătoasă, pentru că numărul șapte simbo­li­zea­ză totalitatea formelor ră­u­lui, dar și a darurilor lui Dum­nezeu. După numărul șapte vine nu­mărul opt care simbo­li­zea­ză o­­dihna și fericirea ne­sfâr­­șită.

În toate se arată o insisten­ță, pentru că boala trupească și su­­fletească în care a căzut o­mul îl face inapt de viața nor­ma­­lă sau îl amenință cu sfâr­și­tul vieții pământești. El trebuie a­jutat în mod stăruitor, prin pu­terea lui Hristos, să se facă să­nătos trupește și sufletește, sau măcar sufletește, dacă sfâr­șitul lui se va dovedi apropiat.

Întrucât mântuirea stă în co­muniunea cu Hristos, atotiu­bi­­toarea Persoană dumne­ze­ias­că devenită om, iar omul s-ar pu­tea ca din boala prezentă să trea­că în moarte, lipsit, din pri­ci­na patimilor sale, de capaci­ta­­tea pentru această comuniu­ne, întrucât n-a înaintat, prin ce­lelalte Taine și prin conlucra­rea sa, în ea, Biserica face un e­fort maxim să-l pregătească pen­tru această comuniune cu Hris­tos și să-l deschidă comu­ni­u­nii cu semenii, deci un efort ma­xim pentru mântuirea lui prin mai mulți preoți, prin mai mul­te rugăciuni, prin mai mulți credincioși, care se roagă îm­preună, deschiși comuniunii cu Hristos și dornici să în­tă­reas­că comuniunea cu cel bolnav.

*Preot profesor Dumitru Stă­niloae, Teologia Dogmatică Or­todoxă, vol. 3, Editura In­sti­tu­tului Biblic și de Misiune Or­to­doxă, București, 2010, pp. 211-218. (Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 26 mai 2013 – Sublinierile din text a­parțin redacției)