Calendar Ortodox, 13 iulie

Aducerea moaștelor Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou la București

Sfântul Cuvios Părinte Dimitrie cel Nou a trăit pe vremea binecredincioșilor împărați vlaho-bulgari (secolele XII-XIV), într-un sat mic numit Basarabov sau Basarabi, așezat pe apa Lomului. Născut din părinți săraci, dar creștini dreptcredincioși, Dimitrie nu s-a deprins cu învățături înalte sau meșteșuguri lumești, ci era păstor, ostenindu-se în lucrarea sa, dar și la săvârșirea faptelor bune, paza minții și dobândirea smereniei și a rugăciunii.

După ce a viețuit destulă vreme în această îndeletnicire, s-a dus la o mică mănăstire, aflată într-o peșteră pe apa Lomului. Acolo a primit schima monahală, ascunzându-se de rudenii, prieteni și cunoscuți și s-a nevoit spre luptele cele mai anevoioase si duhovnicești: post aspru, priveghere și rugăciune de toată noaptea, smerita cugetare întru frica lui Dumnezeu, lucrări care l-au adus la nepătimire, ajungând a fi bărbat desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos (Efeseni 4, 13), pentru că a mai viețui în trup i se părea o adevărată pagubă, iar a zbura spre veșnicele lăcașuri o neprețuită dobândă (cf. Filipeni 1, 20-27).

Din descoperire dumnezeiască, mai dinainte cunoscându-și sfârșitul, s-a culcat între două pietre mari ce se aflau acolo, aproape de peșteră și astfel și-a dat strălucitul său suflet în mâna lui Dumnezeu, iar mult truditul lui trup a rămas nevătămat între acele două pietre vreme îndelungată.

Odată, s-a revărsat apa Lomului și s-au surpat lespezile care acopereau trupul sfințit al Cuviosului Dimitrie cel Nou, iar moaștele au căzut în apă, rămânând acolo, ca o neprețuită comoară duhovnicească.

Apoi, Cuviosul s-a arătat în vis unei copile care era chinuită de duh necurat, arătându-i locul și zicându-i: „Eu te voi vindeca, dacă părinții tăi mă vor scoate din apă!” Dimineața, copila a spus părinților visul pe care l-a avut. Atunci, adunându-se preoți și oameni mulți, s-au dus toți la locul descoperit copilei in vis, unde adeseori se arăta o lumină, care se socotea de cei de rând a fi semn că acolo era o comoară.

Căutând cu de-amănuntul, au aflat sfintele lui moaște în prundiș, strălucind ca aurul, după cum se arătase copilei, le-au scos întregi și le-au dus în satul Basarabov. Vestea despre aflarea cinstitelor moaște a ajuns și la domnitorul Țării Românești, care a trimis preoți si boieri ca să aducă moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie. Dar Sfântul nu a voit atunci să vină în Țara Românească, încât moaștele sale nu au putut fi mișcate din loc mai departe de Ruse.

De aceea, toți s-au sfătuit să înjuge două junici tinere la carul în care se aflau moaștele Sfântului și să le lase să meargă încotro vor vrea, socotind că aceasta va fi voia Cuviosului. Și — o, minune! — junicile s-au întors cu moaștele Sfântului la Basarabov. De aceea, domnitorul de atunci al Țării Românești a zidit acolo o biserică pe cheltuiala sa.

Între anii 1769 și 1774, fiind război între împărăția Rusiei și Poarta Otomană și cuprinzând rușii Moldova și Țara Românească, generalul Ivan Petru Saltîkov a ocupat și câteva sate de peste Dunăre, între care și satul Basarabov, unde moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou se aflau în biserica părăsită a satului.

Atunci, de teamă ca nu cumva turcii, care se îndreptau spre Dunăre, să le pângărească, generalul a luat cu sine sfintele moaște, dorind să le duca la Kiev. La întoarcerea din război, trecând prin București, la stăruințele drept-credinciosului negustor Hagi Dimitrie, care a căzut înaintea lui cu rugămintea să nu înstrăineze sfintele moaște, ci să le dăruiască țării noastre, pentru prăzile și jafurile pe care le-au pătimit românii din pricina războiului și să-i mângâie cu acest dar, înduplecându-se, generalul a dăruit sfintele moaște mitropolitului Grigorie al II-lea al Țării Românești (1760-1787); deci, împreună cu tot poporul, cu mare cinste și evlavie, în ziua de 13 iulie 1774, mitropolitul a așezat sfintele moaște ale Cuviosului Părinte Dimitrie în Catedrala Mitropoliei din București, unde se află și astăzi.

Generalul a oprit doar mâna dreapta a Sfântului, trimițând-o la Lavra Pecerska din Kiev. Și îndată a simțit poporul ocrotirea și sprijinul Sfântului, întrucât nu numai că a încetat războiul dintre ruși și turci, ci a contenit și molima ciumei, care bântuia atunci. În următorii ani, cu binecuvântarea evlaviosului mitropolit Grigorie al II-lea, s-a alcătuit și s-a tipărit Slujba în cinstea Sfântului, iar, în 1792, mitropolitul Filaret al II-lea l-a numit pe Sfântul Dimitrie Ocrotitor al Bucureștilor. Și, într-adevăr, Sfântul s-a arătat ocrotitor de-a lungul timpului, prin diferite semne și minuni.

Astfel, moaștele Sfântului au fost purtate în procesiuni pentru îndepărtarea unor calamități: în anul 1802, după un cutremur puternic, mitropolitul Dositei Filitti al Țării Românești (1793-1810), a scos în procesiune racla cu moaștele Sfantului, aducând liniștire bucureștenilor, îngroziți de spaima cutremurului; în anul 1803, din cauza secetei, s-a făcut o procesiune condusă de mitropolitul Dositei Filitti și de domnitorul Constantin Ipsilanti; în anul 1813, în timpul „Ciumei lui Caragea” (1813-1814), procesiunea a fost condusă de mitropolitul Nectarie; în anul 1817, când orașul era cuprins de secetă; în anul 1827, procesiunea condusă de Sfântul Mitropolit Grigorie Dascălul a adus îndată ploaia; în anul 1831, generalul Pavel Kiseleff, președintele Divanului Țării Românești, a cerut ca cinstitele moaște ale Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou să fie scoase în procesiune prin oraș până la Câmpia lui Filaret, în ziua de 15 septembrie.

Mărturiile militare și tradiția urbană au consemnat în diverse scrieri, din ziua aceea și până la sfârșitul lunii octombrie, a scăzut numărul celor care se îmbolnăveau; în 23 martie 1847, a izbucnit un mare incendiu în București.

Îngroziți de aceasta nenorocire, credincioșii au fugit în Dealul Mitropoliei și au cerut mitropolitului Neofit al II-lea să scoată în procesiune moaștele Ocrotitorului Bucureștilor; în primăvara anului 1867, când seceta amenința recoltele, s-a organizat din nou o procesiune cu sfintele moaște, de la Mitropolie până la Câmpia Libertății, unde, fiind de față mitropolitul Nifon și principele Carol I, s-au înălțat rugăciuni către Dumnezeu, avându-l mijlocitor pe Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou; în iulie 1870, când copiii din București erau afectați de o boală numită angină difterică, mitropolitul Primat Nifon a binecuvântat ca moaștele Sfântului să fie scoase în procesiune, iar mamele, cu credință, își atingeau pruncii de racla Cuviosului, spre a fi păziți sănătoși.

În vremea Primului Război Mondial, în 17 februarie 1918, o trupă de soldați bulgari, în timpul nopții, au răpit moaștele Cuviosului din Catedrală. Ei au plecat în grabă și toată noaptea au căutat drumul spre Giurgiu.

Dar o ceață deasă nu le-a îngăduit să înainteze și au fost capturați de patrula solicitată de mitropolitul primat Conon al Ungrovlahiei pentru aflarea raclei cu sfintele moaște. După ce sfintele moaște au revenit în Catedrală, bucureștenii și-au arătat evlavia și bucuria printr-un pelerinaj vreme de o lună, zi și noapte, când toată suflarea orașului a trecut prin fața raclei în care se afla sfintele moaște, mulțumind Sfântului Cuvios Dimitrie cu lacrimi de bucurie pentru că nu ne-a părăsit.

Această întâmplare a fost un prilej de a cunoaște dragostea Sfântului față de poporul român, dar și un prilej ca aceștia să-și arate evlavia față de Sfântul ocrotitor, care, prin moaștele sale, săvârșește mari minuni si dăruiește grabnic ajutor și îmbelșugată binecuvântare.

În anii ’80 ai secolului al XX-lea, regimul comunist a dorit să dărâme Catedrala și reședința patriarhală, iar în octombrie 1989 conducătorii atei nu au îngăduit desfășurarea sărbătorii Sfântului pe Dealul Patriarhiei, dar în luna decembrie a aceluiași an regimul comunist a căzut. Astfel, Sfântul a făcut să cadă tirania ateistă și a păzit neatinsă biserica în care îi sunt adăpostite cinstitele moaște.

În anul 2020, în Duminica a V-a din Sfântul și Marele Post, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc o procesiune pe străzile Bucureștiului cu icoana și moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, pentru încetarea pandemiei de coronavirus.

În anul 2022, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a instituit sărbătoarea Aducerii moaștelor Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou la București, cu zi de prăznuire la 13 iulie, sărbătoare înscrisă în calendar începând cu anul 2024, la împlinirea a 250 de ani de la acest eveniment binecuvântat.

Troparul, glas 1

Postul și rugăciunea cu evlavia le-ai unit și pe pământ cu smerenie ai viețuit, iar din Basarabi ai venit la noi și Ocrotitor al Bucureștilor te-am numit apoi; Sfinte Cuvioase Părinte Dimitrie, cu ale tale moaște minuni săvârșești, de boli și de necazuri ne izbăvești; roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne păzească de orice rău și să mântuiască sufletele noastre.

Sfântul Cuvios Nifon de la Prodromu

Cuviosul Nifon Ieroschimonahul este cel dintâi şi adevăratul ctitor al Schitului Românesc Prodromu din Athos.

S-a născut în judeţul Vaslui din părinţi săraci şi foarte credincioşi. Auzind de vestitul stareţ al Mănăstirii Horaiţa, arhimandritul Irinarh Roseti, în anul 1826 a intrat în obştea lui şi s-a făcut călugăr de dânsul, cu numele de Natanail. În anul 1840 a plecat la Muntele Athos împreună cu monahul Nectarie din aceeaşi mănăstire. Mai întâi s-au nevoit în Mănăstirea Cutlumuş. Apoi, au cumpărat o chilie în Schitul Sfânta Ana. Aici, părintele Natanail se face schimonah, cu numele de Nifon.

Adunându-şi călugări mulţi în jurul său, din care o parte erau din Mănăstirea Horaiţa, schimonahul Nifon, ajutat de prietenul său iubit Nectarie, a cumpărat o chilie mai încăpătoare lângă mare, la locul numit Chiraşa, pe moşia Mănăstirii Lavra, unde se mută cu ucenicii săi.

În anul 1850, părinţii Nifon şi Nectarie vin în Moldova, sunt hirotoniţi preoţi şi cer ajutorul mitropolitului Sofronie Miclescu şi domnitorului Grigore Ghica de la Iaşi, pentru zidirea unui schit românesc în Athos. În urma ajutorului primit, de 3.500 de galbeni, şi a intervenţiei către Mănăstirea Lavra, conducerea acesteia recunoaşte chilia Vigla Ianicopoli drept schit românesc. Aici mai fuseseră egumeni Cuviosul Iustin duhovnicul şi Patapie, ucenicul lui, între anii 1810-1825, dar chiliile zidite de dânşii ajunseseră în ruină.

În anul 1852, ieroschimonahii Nifon şi Nectarie au pus temelia bisericii Schitului Prodromu, cu hramul „Botezul Domnului”. Opt ani mai târziu, în 1860, biserica era deja pictată. În acelaşi an, arhiereul Isaia Vicol (ajuns episcop la Roman între anii 1868-1878), însoţit de câţiva clerici şi două sute de pelerini din ţară, sfinţeşte noua biserică şi numeşte pe ieroschimonahul Nifon Ionescu stareţ al Schitului Prodromu. Înmulţindu-se călugării români în schit, părinţii Nifon şi Nectarie au adunat noi ajutoare din ţară şi au zidit două corpuri de chilii cu câte două etaje pe laturile de nord-vest şi est.

Pe lângă grija de organizare, Cuviosul Nifon, fondatorul Schitului Prodromu, s-a îngrijit şi de întărirea vieţii duhovniceşti din obştea sa. Mai întâi a adunat în jurul său pe cei mai buni călugări români ce se nevoiau pe atunci în Sfântul Munte, în frunte cu vestitul protopsalt Nectarie schimonahul. Apoi a rânduit la biserică Liturghia zilnică şi pravila ca la marile mănăstiri atonite. De asemenea, ascultările, masa şi întreţinerea erau întru totul de obşte.

Spovedania obştii care număra până la 100 de părinţi şi fraţi se făcea regulat în fiecare săptămână, iar Sfânta Împărtăşanie pentru bătrâni şi schimonahi se făcea săptămânal, iar pentru ceilalţi – la două săptămâni. Pentru bolnavi, stareţul a zidit bolniţă şi a rânduit călugări îngrijitori, iar pentru cei tineri şi cu talent a format şcoală de muzică psaltică, vestită în tot Muntele Athos, sub conducerea marelui dascăl şi protopsalt român, schimonahul Nectarie Creţu. Astfel, sub stăreţia ieroschimonahului Nifon Ionescu, Schitul Prodromu îşi trăia cea mai liniştită epocă de armonie şi înflorire duhovnicească din toată istoria sa.

În anul 1870 însă, părintele Nifon se retrage din stăreţie şi revine în ţară. Aici întemeiază Schitul Bucium de la Iaşi, ca metoc al Prodomului. După câţiva ani se reîntoarce în Sfântul Munte şi se retrage la linişte cu ucenicul său într-o peşteră de lângă mare, la 20 de minute depărtare de schitul întemeiat de el. Alături avea şi un mic paraclis cu hramul „Naşterea Domnului”, unde săvârşea pravila zilnică şi Liturghia în sărbători.

Acolo, în peşteră, între munte şi mare, s-a nevoit Cuviosul Nifon în post şi rugăciune încă 20 de ani, slăvind pe Dumnezeu ziua şi noaptea. Iar în anul 1901 şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, în vârstă de 94 de ani. Peştera lui se cheamă până astăzi „Peştera Părintelui Nifon”, iar trupul său a fost îngropat de ucenici alături, într-un loc tăinuit, după dorinţa sa.

Doamne, numără în ceata sfinţilor pe Cuviosul Nifon pustnicul!

(Extas din Patericul românesc de Arhim. Ioanichie Bălan)

Soborul Sf. Arhanghel Gavriil

Sfântul Arhanghel Gavriil este cel care a adus Sfintei Fecioare Maria Vestea cea Bună a mântuirii.

Tot el i-a explicat prorocului Daniil vedeniile sale minunate, s-a arătat dreptei Ana înştiinţând-o că va naşte pe Maica Domnului nostru Iisus Hristos şi a fost păzitorul Sfintei Fecioare Maria pe când se afla în templu. S-a arătat şi preotului Zaharia vestindu-i naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, le-a vestit păstorilor la Betleem marea bucurie a Naşterii Domnului şi s-a arătat Mântuitorului Hristos în Grădina Ghetsimani înainte de Patima Sa cea de bunăvoie.

Tot el s-a arătat femeilor mironosiţe în ziua Învierii Domnului şi Sfintei Fecioare Maria pe când se ruga în Muntele Eleonului, vestindu-i apropierea cinstitei Adormiri.

Arhanghelul Gavriil, al cărui nume înseamnă „puterea lui Dumnezeu”, mai este pomenit în 8 noiembrie, de Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, dar şi în ziua de după Buna Vestire (26 martie).

Pomenirea de astăzi se datorează sfinţirii bisericii din Constantinopol, din secolul al IX-lea, cu hramul Arhanghelului Gavriil.

Sf. Cuv. Ştefan Savaitul

Cuviosul Ştefan Savaitul s-a călugărit din tinereţe în vestita Mănăstire Sfântul Sava din Palestina. Pentru viaţa sa duhovnicească îmbunătăţită a fost învrednicit cu treapta arhieriei.

Bunul Dumnezeu l-a înzestrat cu darul vindecărilor. Astfel, a vindecat prin rugăciune o fecioară stăpânită de diavol; îmblânzea animalele sălbatice şi prin lovirea cu toiagul în piatră a făcut să iasă apă, pentru ca unul din ucenicii lui să-şi potolească setea. A trecut cu pace la Domnul.