Situația creștinilor din Imperiul Roman în secolul al III-lea: Persecuția lui Valerian și permisivitatea lui Gallienus

Persecuția din vremea împăratului Decius a fost continuată amplu de Valerian, urmașul său la conducerea Imperiului Roman. Moartea tragică a celui din urmă a fost considerată din anumite puncte de vedere un semn divin în ceea ce privește ocrotirea creștinilor.

Fiul lui Valerian, Gallienus, urma să emită un edict prin care stopa orice persecuție îndreptată împotriva creștinilor, deși, la doar trei ani distanță, o nouă oprimare era începută de împăratul Aurelian.

Moartea cruntă a lui Valerian

Asemenea lui Decius, Valerian provenea dintr-o familie senatorială romană importantă. Nu știm multe despre el ca persoană, în afara faptului că era un militar priceput și un conducător desăvârșit. Valerian a domnit timp de șapte ani, între 253 și 260. Încercările sale de restaurare a strălucirii militare a Imperiului Roman s-au încheiat în mod tragic. Valerian urma să devină al doilea conducător roman important, după Crassus, care a fost învins și, ceva mai târziu, ucis de perși. Victoriile contra triburilor germanice nu l-au ajutat în timpul conflictului cu perșii. Valerian începuse o campanie de pedepsire a acestora după ce perșii invadaseră și cuceriseră o mare parte din Siria și Armenia, ținuturi învecinate cu imperiul lor. O epidemie izbucnită în rândul trupelor l-a silit să se retragă în orașul Edessa, unde a fost încercuit de armatele persane. Valerian s-a străduit să încheie un acord cu Shapur, conducătorul perșilor, dar acesta l-a capturat în timpul tratativelor. Odată înrobit, Valerian a fost supus unui tratament umilitor. Lactanțiu ne relatează că, de fiecare dată când Shapur încăleca propriul cal, punea piciorul pe nefericitul Valerian și afirma cu mândrie că acesta este adevărul și nu ceea ce romanii pictaseră cu orgoliu pe pereți și în tablouri (Lactanțiu, „Despre moartea persecutorilor”, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom, Iași, 2011, pp. 51-53). Lactanțiu afirmă și că nu s-a pus nici un moment problema răscumpărării fostului împărat roman, dar ne vine greu să credem acest lucru. Probabil că nu s-a ajuns niciodată la un consens, deoarece Shapur dorea să îl folosească pe Valerian drept un argument viu al supremației persane în fața Imperiului Roman. Valerian a fost în cele din urmă ucis de Shapur. Sunt înregistrate două relatări în acest sens. Conform primei variante, a murit după ce i-a fost turnat aur încins pe gât. Conform celei de-a doua, a murit jupuit de viu. Cert este că Shapur a luat pielea lui Valerian și a pus să fie împăiată, aducând apoi teribilul rezultat în templul cel mai important al Imperiului Persan.

Valerian cel cu două fețe

Eusebiu de Cezareea își începe relatarea cu privire la domnia lui Valerian citând o scrisoare a Sfântului Dionisie al Alexandriei: „Despre două lucruri trebuie să ne mirăm în legătură cu domnia lui Valerian și în chip deosebit să ținem seama de chipul și modul cum mergeau treburile înainte de el: cât era el de blând și binevoitor față de oamenii lui Dumnezeu, căci nici un alt împărat anterior n-a fost față de creștini cu mai multă înțelegere și mai primitor, ba nici măcar cei despre care se spunea c-ar fi fost creștini pe față nu-i primeau atât de prietenos și de cald cum o făcuse el la începutul domniei, când întreg palatul lui era plin de oameni evlavioși, era ca o Biserică a lui Dumnezeu” („Istoria bisericească”, trad. pr. Teodor Bodogae, în: PSB, vol. 13, EIBMBOR, București, 1987, p. 277). Relatarea lui Eusebiu este oarecum surprinzătoare, având în vedere că nu se exprimă atât de laudativ decât la adresa a trei împărați în afara lui Valerian, și anume Alexandru Sever, Filip Arabul și, evident, Sfântul Constantin cel Mare. Este adevărat că nu face nimic altceva decât să îl citeze pe Dionisie al Alexandriei, dar, lucru important, nu contrazice în nici un fel relatarea acestuia. Așadar, Valerian a fost binevoitor față de creștini la începutul domniei sale și, probabil, și în perioada de timp care a precedat acest moment. Cu toate acestea, comportamentul său s-a schimbat odată cu importanța pe care a început să o acorde conducătorului magilor egipteni pe nume Macrian. Se știe din relatările anterioare ale lui Eusebiu de Cezareea că unii împărați romani aveau rude creștine sau îi păstrau pe creștini în anturajul lor, cum este cazul lui Alexandru Sever, Filip Arabul sau Antoninus Pius. Așadar, este posibil ca acest Macrian să fi dorit o exclusivitate certă și s-a străduit să excludă orice altă „concurență” de la palat, deși creștinii erau recunoscuți pentru discreția lor, și nu pentru setea de putere. Persecuția lui Valerian a fost destul de aspră: episcopii au fost exilați, bisericile incendiate, iar unii creștini, uciși.

Un fiu priceput

Cu toate că Gallienus a domnit mult mai puțin decât tatăl său Valerian, el a fost mult mai echilibrat în ceea ce privește relația cu creștinii. Iată ce ne spune Eusebiu de Cezareea: „Nu după multă vreme căzând împăratul Valerian rob la barbari, a ajuns să ia puterea de unul singur fiul său, care s-a folosit de ea cu mai multă înțelepciune, de aceea a oprit prin edict persecuția împotriva noastră, lăsând pe propovăduitorii cuvântului să-și desfășoare, în chip liber, activitatea lor obișnuită” („Istoria bisericească”, p. 284). Textul edictului ne este oferit de asemenea în continuarea acestei descrieri: „Împăratul Cezar Publius Licinius Gallienus cel pios, cel fericit și cel de bun neam, către Dionisie, Pinnas și Demetriu, precum și către ceilalți episcopi. Am poruncit să fie propovăduită în întreaga lume binefacerea decretelor mele milostive, pentru ca să se redea peste tot lăcașurile de cult și ca să vă puteți bucura și voi de dispoziția decretului meu, încât nimeni să nu vă mai supere cu nimic. Ceea ce vi se îngăduie să faceți a și fost dispus de mine pe cât s-a putut încă de mult timp. De aceea Aurelius Quirinus, întâistătătorul treburilor publice, va veghea ca ordonanța pe care am dat-o să fie adusă la îndeplinire” („Istoria bisericească”, pp. 284-285). Ceea ce este interesant la acest decret este că, de fapt, nu reprezenta decât o aplicare la situația creștinilor a unui edict general care oferea diverselor credințe din Imperiul Roman posibilitatea de a-și primi înapoi lăcașurile de cult ce le fuseseră confiscate de autoritățile romane. Persecuția lui Deciu și cea a lui Valerian, așadar, nu fuseseră îndreptate exclusiv contra credinței creștine, ci și a altor credințe care nu erau conforme cutumelor instaurate de împărații romani privind zeificarea propriei persoane sau recunoașterea panteonului clasic. După ce ultimul „zeu”, și anume Valerian, își încheiase epopeea divină într-un mod destul de lamentabil, sfârșind jupuit de viu de adversarii persani, fiul său, Gallienus, a considerat că este suficient și să fii un om desăvârșit, nu neapărat să te crezi zeu. Viitorul părea din nou pozitiv pentru creștini după un deceniu sumbru (250-260) în care doi împărați romani atacaseră cu furie o credință care refuza să recunoască validitatea cultului păgân oficial. Persecuțiile nu se încheiaseră însă.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din 28 martie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente