Postul risipește și alungă cum alungă soarele ceața, întunericul inteligibil și acoperământul păcatului așezat peste suflet. Postul ne face să vedem cu mintea văzduhul duhovnicesc, în care nu răsare, ci pururea strălucește Soarele cel neapus, Hristos Dumnezeul nostru. Luându-și împreună-lucrătoare privegherea, postul înmoaie învârtoșarea furișată în inimă și în locul lăcomiei dinainte, face să țâșnească izvoarele străpungerii inimii; lucru pe care să râvnim să se facă și în fiecare din noi înșine, rogu-vă fraților! Fiindcă făcându-se acest lucru în chip ușor împreună cu Dumnezeu, străbatem toată marea patimilor și, trecând prin valurile ispitelor celui ce ne tiranizeaza amarnic, vom ancora la limanul nepătimirii. Dar nu este cu putință, frații mei, ca acest lucru să se facă într-o singură zi, nici într-o singură săptămâna, ci în mult timp și cu osteneală și trudă, pe măsura hotărârii și alegerii libere a fiecăruia, încă și pe măsura credinței [Rm 12,3]și a disprețuirii lucrurilor văzute și gândite, și nu numai aceasta, dar și potrivit cu acea căldură a pocăinței neîncetate și a lucrării săvârșite cu darul și harul lui Dumnezeu, fie grabnic, fie mai zăbavnic, în cămara ascunsă a sufletului [Mt 6, 6], dar fără post nimic din acestea nici din celelalte virtuți nu vor putea fi înfăptuite de către cineva; fiindca postul este începutul și temelia oricărei lucrări duhovnicești. Prin urmare, câte le vei zidi pe temelia aceasta se fac neclintite și nezdruncinate, ca întemeiate pe o stâncă tare; dar dacă iei această temelie și pui în locul ei săturarea pântecelui și poftele iraționale, acestea se scurg ca un nisip sub gândurile rele și răul patimilor, și toată zidirea virtuților se prăbușeste [Mt.7, 26-27]. Ca să nu se întâmple și cu noi acestea, să stăm cu bucurie pe temelia tare a postului, să stăm, frații mei, bine, să stăm de bunăvoie; fiindcă cine se urcă silit, fără voie, pe stânca postului, va ajunge să fie târât de acolo de către poftă, de mâncatul în ascuns, și, mâncând, se face, pe cât se pare, mâncare celui rău [Mt.4, 1-7]; fiindcă există o lege dumnezeiască, și pe cei ce îndrăznesc să o calce, diavolul prinzându-i îi biciuiește ca un călău, dar nu numaidecât sau neîntârziat, întrucât Dumnezeu are îndelungă răbdare față de noi și așteaptă pocăința noastră [I Ptr. 3, 20], negreșit însă nu vom scăpa din mâinile lui [Tob 13,2] fie aici, fie în veacul viitor, dacă stăruim fără pocăință în păcat, căci făcând așa ne luăm osândă împreună cu el și vom fi condamnați de judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu să fim pedepsiți sub el și împreună cu el pe veci; căci dacă ne putem ascunde de întâi-stătătorii noștri, de Stăpânul și Dumnezeul întâi-stătătorilor nu ne putem ascunde.
(Extras din Sfântul Simoen Noul Teolog, Cateheze, Scrieri. II, Editura Deisis, Sibiu)
