Iar eu iarăși, cel muritor și mic în lume, privesc în mine întreg pe Făcătorul lumii, și știu că nu voi muri, aflându-mă înăuntrul Vieții. Și am toată viața răsărind înăuntrul meu. El este în inima mea, dar se află în cer, mi se arată aci și acolo, strălucind la fel.
Imnul al Xlll-lea
Îndemn la pocăință; și cum voința trupului unită cu voința duhului face pe om în chipul lui Dumnezeu.
Plâng și mă doare inima când îmi strălucește lumina și văd sărăcia mea și cunosc unde sunt și în ce lume muritoare locuiesc, fiind muritor; și mă desfătez și mă bucur, când înțeleg starea și slava dată mie de Dumnezeu și mă văd pe mine ca un înger al Domnului împodobit întreg în haină nematerială.
Bucuria aprinde dorul meu de Dumnezeu, Cel ce-mi dă toate și mă preschimbă. Iar din dor izvorăsc râuri de lacrimi și mă face și mai strălucitor. Ascultați voi, care ați păcătuit ca mine lui Dumnezeu, siliți-vă și alergați cu putere în fapte, ca să luați și să apucați materia nematerială a focului – iar zicând materie, am arătat ființa dumnezeiască – și să aprindeți sfeșnicul spiritual al sufletului, ca să vă faceți sori luminători în lume, chiar dacă nu sunteți văzuți de cei din lume; ca să vă faceți ca niște dumnezei, având înlăuntrul vostru toată slava lui Dumnezeu în două firi, cu adevărat în două naturi și în două lucrări și în două voințe cum zice Pavel (Efeseni II, 3).
De fapt, alta este voia trupului curgător și alta a Duhului și alta a sufletului. Dar ca om nu sunt întreit, ci îndoit. Însă sufletul meu s-a legat în chip negrăit cu trupul meu. Deci nu caută fiecare ale sale în chip separat, ca de pildă a mânca și a bea, sau a dormi, care spun că sunt voia pământească a trupului. Astfel fiindcă nimic nu caută trupul în chip separat de suflet, căci în acest caz ar fi mort, fără simțire, ca un lut, socotesc că totul este a sufletului, că e o singură voință a omului. Deci cel ce și-a unit ceea ce e al lui cu Duhul dumnezeiesc, s-a făcut în chipul dumnezeiesc, luând pe Hristos în piept.
S-a făcut creștin din Hristos, având înăuntru ca pe Cel ce a luat chip în sine (Gal. IV, 19) pe Hristos cel necuprins și singur cu adevărat neapropiat tuturor făpturilor. Dar, o, fire neprihănită, ființă ascunsă, iubire de oameni necunoscută celor mai mulți oameni, milă nevăzută de cei ce viețuiesc fără minte, ființă neschimbătoare, netăiată, întreit sfântă, lumină simplă și fără chip, întru totul necompusă, necorporală, nedespărțită, necuprinsă de nici o fire, cum te-ai făcut văzută ca mine, cum Te-ai făcut cunoscută celor din întuneric ? Cum Te-ai făcut ținută în mâinile Sfintei Tale Maice ?
Cum te-ai făcut legat ca un ucigaș, ai pătimit trupește ca un răufăcător, o, Împărate, voind cu orice preț să mă mântuiești și să mă introduci iarăși în raiul slavei ? Aceasta e iconomia Ta, aceasta venirea, aceasta, mila și iubirea Ta de oameni, care s-a arătat pentru noi, toți oamenii, Cuvinte, pentru credincioși, necredincioși, păgâni, păcătoși, sfinți. Căci tuturor s-a făcut comună arătarea Ta, mântuirea și răscumpărarea, celor vii și morți.
Dar ceea ce s-a făcut în chip ascuns în mine risipitorul, și s-a săvârșit parțial într-o neștiință cunoscută – căci e cunoscută mie și necunoscută altora – ce limbă va spune, ce minte va tâlcui, ce cuvânt va exprima, ca să spună și limba ta ? Căci e un lucru înfricoșător, Stăpâne, înfricoșător și mai presus de cuvânt, că mi se arată lumina, pe care nu o are lumea. Și că mă iubește Cel ce nu e înăuntru lumii acesteiași că iubesc pe Cel ce nu e nicăieri în cele văzute. Sunt așezat pe pat, fiind în afara lumii și fiind în mijlocul chiliei mele, văd pe Cel ce e în afara lumii, căruia Îi și vorbesc, ba îndrăznesc să spun, Îl și iubesc și Acela mă iubește. Mănânc, dar mă hrănesc bine numai cu această contemplare. Și unit cu El, depășesc cerurile. Și aceasta o știu ca un fapt adevărat și sigur.
Dar unde e trupul atunci, nu știu. Știu că pogoară Cel ce e nevăzut. Știu că Cel ce e despărțit de toată zidirea mă ia înăuntrul Lui și mă ascunde în brațele Lui, și mă aflu atunci în afara întregii lumi. Iar eu iarăși, cel muritor și mic în lume, privesc în mine întreg pe Făcătorul lumii, și știu că nu voi muri, aflându-mă înăuntrul Vieții. Și am toată viața răsărind înăuntrul meu. El este în inima mea, dar se află în cer, mi se arată aci și acolo, strălucind la fel. Dar cum se săvârșesc acestea, cum aș putea să înțeleg, cum aș putea exprima, cele ce le înțeleg și văd ? Căci sunt cu adevărat, dar cu totul de negrăit și de nespus, cele ce ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima trupească de carne a omului nu s-au suit (I Cor, II, 9).
Îți mulțumesc, Stăpâne, că m-ai miluit pe mine și mi-ai dat să le văd pe acestea și să le scriu așa și să vestesc celor împreună cu mine iubirea Ta de oameni, ca să cunoască și acum în chip tainic popoare, seminții și limbi că îi miluiești pe toți cei ce se pocăiesc cu căldură, la fel ca pe Apostolii Tăi și pe toți sfinții. Și le faci parte de binefaceri, de cinste și-i slăvești, Dumnezeul meu, ca pe unii ce Te caută cu dorință și în frică multă și numai spre Tine privesc, Făcătorul lumii, căruia se cuvine cinstea, stăpânirea și mărirea, ca Împăratului și Dumnezeului și Stăpânului tuturor, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
