La ceas de răscruce pentru ora de religie, chem amintirile care împodobesc trecerea timpului cu amprenta emoţiei şi le aştern ca pe o spovedanie.
În toamna anului 1992, când am devenit studentă a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, am primit şi un post într-o şcoală bună, unde copiii manifestau un real interes pentru disciplina religie. Clasele mari, a VII-a şi a VIII-a, puteau să opteze sau nu pentru această disciplină, nestudiată în anii anteriori. Clasele mici aveau câte o oră de religie în program, dar clasele mari, terminale, a VIII-a, acum aflau despre ce pot descoperi la ora de religie. Îmi amintesc de faptul că diriginţii jucau un rol esenţial în orarul fiecărei clase, dacă elevii optau pentru studiul acestei discipline de la începutul anului. Cum elevii discutau între ei, schimbau impresii, au început să rămână mai mulţi la această oră, care era ultima din program. La început doreau doar să asculte, apoi au cerut permisiunea să participe efectiv la ore. Alergam de la facultate, unde Îl cunoşteam pe Dumnezeu, la şcoală, unde împărtăşeam această uimire şi elevilor mei; practic, Îl descopeream pe Hristos în acelaşi timp cu ei.
Mai multe informaţii în Ziarul Lumina.
