Există o bucurie a locului pe care o descoperi uneori în cele mai inedite forme. În satul Sohatu, din județul Călărași, am întâlnit-o cu chip de așteptare al câtorva enoriași care, aflând că urma să sosim, au rămas în biserică să ne mărturisească despre trecutul satului, despre lăcașul și credința lor ziditoare. Lumina în această mărturisire o frumusețe a Învierii, care venea de departe, din timpuri ancestrale, când descoperirea Adevărului de către acest neam a fost chiar Înviere.
Comunitățile creștine care își pierd bisericile se risipesc. Biserica este inima care pulsează în ființa și conștiința românilor sensul profund al dăinurii. Din acest motiv, credincioșii își ridică, deodată cu așezarea, sau chiar înainte de ea, biserica. Când cotropitorii le-au interzis lucrul acesta, au coborât în pământ și și-au zidit acolo sfintele altare. Pe vremuri, în mijlocul pădurilor din munți, oierii plantau brazi sau molizi în formă de biserici, în care intrau în taină să se închine și să se cunune cu cerul. Și când nici lucrul acesta nu era posibil, își puneau glugile în bâtă, cu semnul crucii cusut pe fruntea lor, îngenuncheau și se rugau la această biserică, căci altfel și ei și lumea se risipeau. Nici o așezare românească nu a putut trăi fără biserica ei din centru. Este și cazul satului Sohatu din Episcopia Sloboziei și Călărașilor.
Mai multe detalii în Ziarul Lumina.
