La 135 de ani de la trecerea la Domnul, poetul Mihai Eminescu a fost comemorat sâmbătă la locul său de odihnă de la Cimitirul Bellu din Capitală. Slujba de pomenire a fost oficiată de Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, care a elogiat moștenirea culturală lăsată în urmă de poet și suferințele prin care acesta a trecut.

„Ne gândim la lumina pe care a lăsat-o, lumina pe care a dăruit-o în timpul vieții, dar și lumina pe care o găsesc astăzi admiratorii lui, în scrierile sale, în poezii, în paginile de cronică și în toate comentariile care de-a lungul acestei perioade s-au scris întru amintirea lui”, a spus Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor.

În acest an, a continuat ierarhul, „în care Biserica Ortodoxă Română privește cu mai multă atenție către cei aflați în suferință, către bătrâni și bolnavi, ne aducem aminte de faptul că Eminescu a trecut din această viață într-o perioadă de singurătate și de boală”.

„Mărturisea acest lucru celor foarte apropiați, Veronicăi Micle în special, dar și unui prieten care lucra la Gazeta «Timpul», căruia îi spunea multele clipe de durere, de suferință prin care a trecut, mai ales în ultima parte a vieții”.

Gândul la sihăstrie

Totodată, ierarhul a reliefat faptul că în opera poetului Mihai Eminescu există foarte multe referințe la boală și suferință.

„În opera lui găsim de foarte multe ori cuvântul durere, cuvântul boală, suferință. El a făcut referire chiar în ultima zi sau în ultimele zile ale vieții conform unor versuri găsite în halatul pe care îl purta, vorbind despre foc, despre suferință așezată peste întunericul lumii. «Atâta foc, atâta cer ai așezat, Părinte, peste întinsul lumii»”.

În continuare, Preasfinția Sa a făcut o referire la focul de care vorbește Sfântul Apostol Pavel, care „lămurește aurul în topitoare” de celelalte impurități.

„Poate la acest foc se gândea și Eminescu în ultimele clipe ale vieții lui. Tot referindu-se la durere și la suferința prin care trecea, îi spunea pentru a doua sau chiar a treia oară prietenului său de la Gazeta «Românul» că suferința prin care trece îl face tot mai mult să aibă gânduri mănăstirești”.

„Îi spunea, între altele, «să mergem la mănăstire, să ne călugărim, să scriem letopisețe și să vorbim despre atâta rău pe care l-a primit, răul pe care l-a primit poporul acesta împilat». Avea așadar aceste gânduri, poate amintindu-și de tinerețile lui petrecute adeseori în lumea mănăstirilor”.

Prin Eminescu, Biserica îi cinstește pe toți care au iubit-o

„Dacă Biserica îl cinstește pe Eminescu, cel puțin la jumătatea lunii iunie, respectiv la jumătatea lunii ianuarie, acesta este un semn de recunoștință pentru că și el a cinstit Biserica pe care a numit-o «mama spirituală a poporului român»”.

„Biserica îi cinstește pe toți, pe eroii credinței, pe sfinți, în fiecare zi în calendar avem unul sau mai mulți sfinți”, a adăugat ierarhul.

„Biserica îi cinstește pe eroii neamului, așa cum s-a întâmplat în urmă cu două zile la sărbătoarea Înălțării Domnului, dar iată că Biserica îi cinstește la 15 iunie prin Eminescu pe toți cei care au iubit Biserica, pe toți cei care prin cuvintele lor scrise, rostite, trăite, au arătat dragostea lor față de Dumnezeu, față de Biserică și față de semeni”.

„Pomenirea lui Eminescu, ca și momentul de cinstire a lui la ziua nașterii, constituie momente care îi adună pe români la mormântul lui, în instituții care îi poartă numele, în școli, în țară și în străinătate”.

În jurul lui, românii se simt întotdeauna acasă

„Sărbătorile lui Eminescu ne arată că românii iubesc comuniunea, acum și altădată, și că în jurul acestui poet nepereche, omul desăvârșit al culturii române, românii se simt întotdeauna acasă”.

„Înălțăm smerită rugăciune pentru odihna sufletului lui și amintim cuvintele învățăturii Bisericii care spun că cel mai înalt semn de cinstire nu este cuvântul, nu sunt florile, ci rugăciunea. Pentru că, așa cum ne arată părinții Bisericii, rugăciunea străbate cerul și ajunge înaintea lui Dumnezeu”, a adăugat la final Episcopul vicar Timotei Prahoveanul.

Foto credit: Basilica.ro / Raluca Ene