Mărturii despre cel care a fost mare duhovnic al mănăstirilor românești, predicator și prieten al sfinților

Și-a dovedit credința nu numai cu cuvântul, ci cu viața și trăirea lui. Mănăstirile și locurile pe unde a trecut îi păstrează vie memoria. Oamenii care l-au cunoscut vorbesc despre el cu smerenie și dragoste, ca despre un sfânt. Mulți dintre ei îi păstrează fotografia în rândul icoanelor. Le este dor de părintele Cleopa, de vorba lui bătrânească, tămăduitoare, însă mai minunat de atât este că acești credincioși simt duhul duhovnicului lor, care-i ajută de dincolo. Pentru ei, părintele Cleopa trăiește.

Astăzi, 2 decembrie, se împlinesc 13 ani de la trecerea la Hristos a vrednicului de pomenire părinte arhimandrit Cleopa Ilie.

Marea trecere

Anul 1998. Duminică, 29 noiembrie. Ajunul sărbătorii Sfântului Andrei. Mănăstirea Sihăstria, ținutul Neamțului.

Părintele Cleopa stă pe scaunul de spovedanie, în chilia sa, înconjurat de oameni mulți. Unii vin, alții pleacă. Sfinția sa îi primește pe toți, le vorbește scurt, cu multă dragoste, îi îmbărbătează în credință și inimile credincioșilor râd de bucurie când îl aud: „Mânca-v-ar Raiul!”

La amiază, un frate vine la sfinția sa să ia binecuvântare pentru tunderea în monahism. Părintele îi pune mâna pe cap, a binecuvântare, și grăiește: „De-acum nu mai ai nimic! Numai pe Hristos!”

Ora 16:00. Părintele nu mai răspunde întrebărilor ucenicilor lui. Rămâne nemișcat în scaun, cu ochii întredeschiși. Se face liniște!

Trec 11 ore. Luni dimineața, ora 3:30, bătrânul monah se trezește din somnul adânc. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, părintele vorbește cu ucenicii și îi primește pe oamenii care îi cer sfatul. Seara, spre nedumerirea fraților călugări, duhovnicul își citește rugăciunile de dimineață. Nimeni nu bănuiește că părintele se pregătește pentru clipa când își va încredința sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Marți, 1 decembrie. Părintele Ilie Cleopa dă semne de mare oboseală. Nu are vreme să se odihnească, oameni munciți de necazuri, boli și deznădejde au nevoie de el. Cu ultimele puteri omenești îi mângâie, le dă speranță, îi îndeamnă să-și plângă păcatele. Timpul e scurt. Călătoria spre cele veșnice e aproape și el nu se îndură de oameni… Despărțirea de lume este grea, chiar dacă dorul de îmbrățișarea Luminii e mistuitor.

Marți seara, târziu, adoarme… profund.

Miercuri, 2 decembrie, la ora 2:20, dis-de-dimineață, bunul părinte se desparte de lumea aceasta cu răsuflare adâncă, ca răspuns la chemarea de veacuri a pământului, și pleacă, singur, pe cărarea la cer.

Frumusețea simplității

La Mălini, o comună suceveană cu oameni gospodari și credincioși, trăiește Toader Ștefănoaia, care l-a cunoscut pe părintele Cleopa, când avea 35 de ani. „Prima și prima dată, am mărs la mănăstire la Sihăstria cu moș Dumitru Buzdugan. Părintele Cleopa ne-o ținut predică, ne-o pus la masă, am mâncat cu toții în trapeză și după ce am stat o noapte acolo, am continuat drumul la alte mănăstiri din apropiere. Părintele m-o făcut să simt ceva deosebit”, își amintește nenea Toader, cu luciditatea celor 65 de ani împliniți, de prima întâlnire cu duhovnicul său.

Doi ani mai târziu, mălineanul a plecat în pelerinaj, pe jos, împreună cu alți 80 de oameni, spre Sihăstria Neamțului. I-a condus un moș uitat de timp pe pământ, Gravril Saftiu. Bătrânul știa cărările…

10 ani a mers nenea Ștefănoaia cu bătrânul Saftiu și cu alți oameni din sat în procesiune, la mănăstirile din zona Neamțului, care îi înșira pe drum, ca boabele pe metanier, mai bine de cinci zile încheiate.

De când a murit păstorul cel bătrân, Toader Ștefănoaia i-a luat locul. De o bună bucată de vreme, i-a venit lui rândul să deschidă altora calea, cu răbdare și evlavie, spre adevăr, spre viață. Are alături un camarad bun, pe Gică Stoica.

De două ori pe an – de sărbătoarea Înălțării Domnului și de Sfânta Marie – nenea Toader ia la picior, pentru aproape o săptămână, drumul de zeci de kilometri către altarele binecuvântate de Dumnezeu din munții nemțeni, la fel ca în zilele bune, când îl aștepta la răscruce părintele Cleopa: „Luăm oleacă di mâncare într-un rucsac, câteva schimburi, apă. Dormim la mănăstiri seara, unde ni se dă și o masă. Drumul nu e greu, cântăm imne, ne rugăm. Am cinci copchii, toți au mărs cu mine de mici până când au plecat de acasă, la liceu. Soția o mărs și ea ani la rânduâ. Acum e bolnavă, nu mai poate, mere Ionuț, copchil meu cel mai mic.”

Mai povestește suceveanul că, odată, când trăia duhovnicul său, au mers 180 de mălineni în pelerinaj. Atât de mare era credința oamenilor și dragul de părintele Ilie Cleopa. Cu trecerea timpului, oamenii s-au împuținat tot mai mult. Astăzi, merg în jur de 16 oameni, mai degrabă tineri decât bătrâni.

Ochii îi râd de bucurie lui Toader, chiar dacă se scaldă în boabe de rouă: „Când ni videa părintele Cleopa ne zicea: „Mălinenii mei, ați vinit și voi, săracii? Pi gios, mamă, pi gios? Dragii di ei”. Vorbea cu noi, ne punea la masă, avea grijă să nu ni lipsească nimic.”

Om simplu, dar cinstit și cu frica lui Dumnezeu, nenea Ștefănoaia transmite o emoție autentică, curată, cum numai inima țăranului român de demult a frământat. Mărturisește că întâlnirea cu părintele Cleopa i-a schimbat viața în bine, l-a convins să nu mai lucreze la restaurat, pentru că „te duce în fundul iadului”, și să își câștige pâinea cinstit. I-a urmat sfatul, iar acum, pensionar fiind, este unul dintre cei mai cunoscuți bucătari din zonă, nelipsit de la pregătirea bucatelor pentru nunți, înmormântări sau pentru hramul bisericii din sat.

Lupta în războiul cel nevăzut

Viața părintelui arhimandrit Cleopa a fost încercată de rănile, încă deschise, ale marii prigoane din perioada comunistă, dusă împotriva Bisericii și mai ales a mănăstirilor. A suferit pentru Hristos și biserica lui. Nenumărate retrageri în munți și pelegrinări la numeroase mănăstiri din țară, din cauza Securității, l-au călit în focul războiului nevăzut. Fapt îmbucurător, în toți acești ani de zbatere nu a fost singur. Oameni buni, puțini, dar buni, l-au ajutat.

Toader Ștefănoaia își amintește de cele auzite din gura părintelui Cleopa: „Parintili spunea cum a stat în satul Negrileasa, tot din Suceava, la o obcină care să chiamă Vărărie, într-un bordei sapat sub pamânt. Înăuntru avea o scoarță de brad, cu cetină de brad pe deasupra, un ceaunaș și capete de lumânări arse. Atât. Di Paști merea și făcea slujbă la crucea italienilor, într-un loc izolat și după aia se întorcea la bordeiul lui. Acuâ îmi amintesc că eram di vreo 16 ani, paștem oili pi obcină, la Urzicărie, aproape de Vărărie. Sî întâmpla de multe ori sî batî (n.r., latre) cânii și sî nu videm pi nimni. Cânii băteu ca la veverițe sau ca la un cal. Nu sî duceau sî muști. Părintili era acolo, dar sî ascundea după un copac șî stătea pânî sî linișteau cânii. Atunci, în păduri, nu l-am văzut niciodată.”

Tot de la părintele Cleopa, nenea Toader a aflat că un văr de-al bunicului său, Vasile Ștefănoaia, a fost un apropiat al său: „Pi când era parintili Cleopa stareț la Slatina, moș Vasili Stefănoaia ave o vacă pi cari o dat-o calugărilor la manastire, pentru lapti, pentru cî atunci erau tari necajâți. Iarna, moșneagul lua vaca înapoi și o ierna. Trii, patru ani sî hi durat treaba asta. Încă îl țâu minti pi moșneag și pi babî; ea era micuțî șî îmbla cu o traistî în șold. El era un moș tari credinșios, în casa lui n-ave sobă, făcea focul într-un colț de casă. Omenea pi tăți oamenii pe care îi întâlnea în drumul lui.”

Coincidență sau nu, bucătarul din Mălini și-a cunoscut înaintașii prin părintele Cleopa. Astfel a aflat și de Petre Axinte, unchi de-al său, din Slatina, care era un prieten foarte apropiat al vrednicului călugăr. „Axinti merea la manastire, la Slatina, și așa s-o apropiat di parintili. Când o plecat parintili Cleopa di la Negrileasa spri Neamț, o mărs cu unchiul meu. Prin paduri s-au întâlnit cu niști lupchi. Unchiul sî teamea di ei, dar parintili spunea: „Vezi-ți di treabî, Petri, fără fricî, că nu au ei grija noastrî”. Șî lupchii sî giucau pi lângî ei ca niști cațalușî.”

„Cea mai înaltă filosofie pentru om este să aibă moartea neîncetat înaintea ochilor săi”

Călăuziți de rugăciunea părintelui Cleopa, am ajuns la Mănăstirea Slatina. Smerita Mănăstire Slatina, locul în care părintele se trăiește! El este viu, este prezent cu duhul și grabnic ajutător al viețuitoarelor maici de aici, care l-au cunoscut de când a fost stareț la sihăstria Slatinei.

Maica Iuliana Șcheuleac a adunat în cei 67 de ani ai săi o traistă de amintiri despre părintele: „Când parintili o stat în bordei la Negrileasa îi aducea di mâncare, cu rucsacul, un unchi de-al meu, Straton îl chema, care a murit acu șase ani. Când trebuia să se întâlnească, aveau un semn stabilit între ei. Unchiul meu băte di trii ori în scoarță di copac. Dacă parintili nu răspundea, însămna că ori nu l-a auzit, ori nu era prin preajmă. Moș Straton era un om tari credinșios. Odată, o vrut să se spovideascî șî părintili stăte atunși la el în casă. Înainte sî se așeze stea în jenunchi, dar parintili a zis „Du-te, măi, băiete încolo, stai pi scaun, că avem treabî”. A înșeput spovedania de la nouă seara și a terminat-o dimineața, pi la cinci”.

Maica Cecilia Lupu ascultă cu atenție. Are amintiri surori cu maica Iuliana, legate de perioada cât părintele Cleopa a fost stareț la mănăstirea slătineană. Vrednicul monah le povățuia să-și țină canoanele, să facă pravila, să păstreze credința, să iubească Biserica.

„Ce credeți, eu am vinit să vă spun vouă ce să faceți, voi nu știți? Aveți cărțile, mamă, citiți în ele, eu, putregaiul, nu știu nimic”, le spunea părintele Cleopa maicilor.

Aflu că zile întregi părintele nu mânca nimic și sfătuia monahii: „Nu mâncați mâncarea stătătoare care se strică, mâncați mâncarea cea bună, care să ducă firea la rugăciune, la nevoința monahală, la post, la priveghere”.

„Canon îți trebuie? Dar nu e canon să conduci o mănăstire? Acesta e cel mai mare canon. Nu faci nimic, dar să ai grijă să fie mâncare, să fie lemne, să fie slujbă”, îi spunea părintele Cleopa maicii starețe care poartă și astăzi de grijă mănăstirii.

Măicuțele se completează reciproc și emoția trăită în prezența lor îmi amintește de nenea Toader. Îmi dau seama că părintelui i-au plăcut oamenii aparent simpli, necăjiți, săraci cu duhul, pentru că tocmai în aceștia a văzut scânteia divină, comoara cea bună adunată în inimă. Nici ieslea în care s-a născut Iisus nu a fost una bogată materialicește, dar cât de prețioasă s-a dovedit a fi pentru izbăvirea din păcat a neamului omenesc.

Maica Cecilia spune că în satul Negrileasa, unul din locurile în care părintele s-a nevoit mult, nu e casă în care să nu existe portretul părintelui Cleopa. Fotografia lui este pusă în rând cu icoanele. Avea fii duhovnicești aici și încă mai are.

„Oamenii l-au susținut pentru că știau că face misiune pentru biserică”, încheie maica Cecilia.

Au trecut 13 ani de când părintele Cleopa nu mai este pe pământ. Foarte mulți credincioși îi simt lipsa. Alții spun că părintele nu a murit, că e lângă ei și le poartă de grijă. Unii merg la mormântul său, și cu mare evlavie, iau pământ și pietricele de acolo. Astfel își pot aminti mereu de cuvintele blândului Cleopa: „Cea mai înaltă filosofie pentru om este să aibă moartea neîncetat înaintea ochilor săi”.

Comentarii Facebook


Știri recente